Laurentiu Dumitru

ARTICOLE

A trece in nefiinta

Pr. Nicolae Napoleon Dabu

Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie (Facere 2, 7)

Pr. Nicolae Napoleon Dabu

Intre reminiscentele educatiei atee primita de romani in spiritul materialismului dialectic, se numara si expresia a trece in nefiinta. Prin majoritatea mijloacele de informare in masa, care in ultima vreme promoveaza din ce in ce mai mult grotescul, kitch-ul si prostul-gust, s-a prezentat cu argumente de netagaduit adevarul ca noi ne-am nascut crestini si romani, romani si crestini. Insa, aruncandu-ti privirea, chiar si fugara, peste mesajele de condoleante tiparite, ramai neplacut surprins sa constati ca, in locul frumoaselor expresii crestine: a trecut la cele vesnice ori s-a mutat la Domnul, cei afectati de decesul unei fiinte dragi, anunta cu durere trecerea sa in nefiinta.

Dupa invatatura Bisericii, omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinta vie, deodata trup si suflet (dihotomic) si asezat in bucuria nesfarsita a Raiului. Neascultarea poruncii divine a atras dupa sine nu numai pierderea de catre acesta a legaturii directe cu Cel ce l-a creat si alungarea lui din Eden, ci si dobandirea mortii: trupesti si sufletesti. Moartea este o consecinta a pacatului, iar efectele ei nu constau in anularea totala a existentei fiintei vii numita om, ci numai a manifestarii sale trupesti, pentru ca trupul se intoarce in pamant, iar sufletul merge la Cel de unde fiinta si-a luat" (Ecles. 12, 7). Nemurirea sufletului omenesc se intemeiaza in primul rand pe Bunatatea, Vesnicia, Iubirea si Dreptatea lui Dumnezeu, care a si-a pus la creatie amprenta nemuririi in fiecare dintre noi prin chipul Sau (ratiunea, vointa si sentimentul). Omul nu este o existenta oarecare ca obiectele, plantele sau animalele din natura, ci o fiinta personala, creata dupa chipul Icoanei Vesnice a lui Dumnezeu, purtand in sine capacitatea de a se ridica sinergetic la asemanarea cu Creatorul sau. Desi trupul moare, sufletul continua sa existe, sa se manifeste, sa fiinteze cu, in si prin Dumnezeu, in Rai, sau sa se chinuie in Iad (pilda Bogatului nemilostiv si saracul Lazar). Posibilitatea dobandirii vietii vesnice, in sensul intrarii omului in imparatia cerurilor (Sanul lui Avraam), sta in asumarea mantuirii prin Hristos: Caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in el sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 16) , Si aceasta este viata vesnica, sa te cunoasca pe Tine, singurul si adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis.

Desi s-au hranit cu faramituri ale revelatiei divine, popoarele antice aveau credinta ferma in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de moarte. Astfel filosofii greci ca Socrate, Platon si Aristotel, sub influenta misterelor orfice, si-au marturisit permanent credinta in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de moarte. In Dialogul Fedon, Socrate indeamna pe toti cei care au trait dupa adevaratele principii, sa moara cu nadejde si curaj ca vor gasi dincolo de aceasta viata si mai mari bunuri, caci moartea nu este decat o punte de legatura intre viata de-aici si cealalta.

Opunandu-se materialismului, ateismului, scepticismului si altor sisteme filosofice, Biserica a invatat dintotdeauna ca sufletul este nemuritor si ca dincolo de viata aceasta pamanteasca exista viata vesnica (Crezul).

Cre┼Ytinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet