Laurentiu Dumitru

ARTICOLE


"Să lupţi până când dragostea lui Dumnezeu pentru tine va învinge învârtoşarea inimii tale pe veci!"

- interviu cu pr. Lucian Grigore -
parohul Bisericii Domneşti "Sfântul Gheorghe" din Piteşti

Laurenţiu Dumitru: Părinte, tinerii zilelor noastre sunt în mare parte scârbiţi, nemotivaţi, trişti şi abătuţi. E o realitate. Ei sunt primii consumatori de droguri, alcool, pornografie, subcultură, violenţă fizică şi de limbaj. Cum pot fi trezite la viaţă, la adevărata Viaţă astfel de conştiinţe adormite? Cum pot fi ridicaţi din această cumplită disperare?

Pr. Lucian Grigore: Aceasta este piatra de încercare a slujirii noastre întru Hristos, anume că trebuie să învăţăm să ieşim în întâmpinarea fraţilor noştri, să ştim ce anume le tulbură conştiinţa şi ce-i doare cu adevărat şi cu ce leac se tămăduieşte amărăciunea şi disperarea lor. Mi-e tare greu să vă spun ce anume trebuie făcut. Mai întâi vreau să înţeleg pricina smintelii şi a scârbei şi dacă vindec pricina voi fi pregătit să vorbesc despre trezvie şi despre ridicare.

Ştiu că mulţi dintre tineri nu-şi pun probleme existenţiale şi pentru asta n-au nici cea mai uşoară umbră de întristare. Să nu generalizăm spunând că sunt toţi foarte frământaţi şi trişti. Zic că nu-i bine nici într-un fel şi nici în altul. Pe mine însă nu mă îngrijorează atât de mult tânărul frământat, cât mă îngrijorează cel blazat, cel nemotivat, aşa cum spuneţi. Cel frământat mai are în inimă îngrijorarea de sine, cel blazat a părăsit-o şi odată cu ea a părăsit şi dorinţa de mântuire.

Un om trist, scârbit, abătut, e frământat de o neîmplinire, o nereuşită, o neşansă şi frământarea lui poate să fie rodnică, nădăjduitoare, plină de încredere, mobilizatoare, ori dimpotrivă frământarea poate fi păcătoasă, poate să-l ducă la deznădăjduire aşa cum ai duce juncul la tăiere. Sunt multe înţelesuri ale chipului întristat. De pildă unul e trist şi oarecum dezamăgit de sine pentru că viaţa lui nu-i pe placul lui Dumnezeu, altul e întristat că n-a păcătuit destul, că nu şi-a împlinit pofta. Dumnezeu care se uită la inimă şi nu la chip, îl judecă şi pe unul şi pe celălalt şi îi găseşte diferiţi în vreme ce omul, căutând mai mult la chip decât la inimă, spune că sunt asemenea. Trebuie văzută întâi pricina întristării şi mai apoi făcută judecata.

Cât despre cei nemotivaţi, blazaţi, aceştia sunt într-o mare capcană. Creştinul care a încetat să-şi mai pună problema mântuirii, creştinul care se aruncă fără întrebări în ghearele oricărei plăceri păcătoase, gândind că astfel trebuie să se răzbune pentru neşansele sale, gândind că i se cuvine asta pentru că nu e important ce anume va mai fi după, considerând că nu e potrivit să-şi mai facă griji pentru viaţa lui, pentru sănătatea lui - asta fiindcă existenţa lui s-ar reduce doar la plăcerea de o clipă - acela scapă din vedere un fapt elementar: anume că el, odată botezat, nu-şi mai aparţine sieşi, ci îi aparţine lui Hristos. Un astfel de creştin scapă din vedere orice responsabilitate faţă de Hristos Mântuitorul lui şi faţă de templul Duhului Sfânt, acest templu el însuşi fiind.

Unora ca aceştia trebuie să le aducem aminte că nu putem face ceea ce vrem cu noi înşine, nu ne putem îngădui orice cu noi înşine, pentru că altfel îl batjocorim pe Hristos din noi şi întristăm Duhul Sfânt.

E mare primejdie însă când patima se instalează atât de adânc încât întunecă orice speranţă a omului de îndreptare. Ce poţi să faci cu unul ca acesta?! Ce poţi să faci cu tine când te primejduieşti zi de zi cu atâtea căderi?! E bine să ştii că trebuie să te ridici, de zece ori într-o zi, de o mie de ori, de zece mii de ori într-o zi şi să lupţi neîncetat cu firea ta păcătoasă până când vei învinge. Să lupţi până când dragostea lui Dumnezeu pentru tine va învinge învârtoşarea inimii tale pe veci!

L.D.: Băiatul de azi, adolescentul de mâine, este educat mai puţin de părinţi şi de şcoală şi mai mult de media care propune ca modele diverşi supermani, spidermani forţoşi şi plini de muşchi, roboţi dotaţi cu lasere care distrug toţi duşmanii ce le stau în cale şi câştigă orice luptă. Pe de altă parte în şcoală ei aud de Hristos care, spune Scriptura, "ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa" (Isaia 53, 7). Pentru tânăr aceasta e nebunie şi sminteală şi e în disonanţă cu tot ceea ce crede el despre a fi model. Cum poate ajunge un astfel de tânăr la Hristos dacă după sistemul său de valori atitudinea Mântuitorului este nebunie? (putem lua şi cazul fetiţelor. Ele vor să fie super-cochete ca fotomodelele sau vedetele tv, purtarea smerită a Maicii Domnului neavând mare căutare!).

Pr. L.G.: Nu ştiu de ce trebuie să oftez în faţa unei aşa întrebări! E atât de adevărat şi de trist aspectul acesta, încât cred că numai un suspin adânc mai poate rezolva dilema. Spuneam mai devreme că trebuie să lupţi. Cum aş putea să spun acum, la două fraze mai încoace, să nu lupţi?! Contextul e diferit şi nu aş dori să strecurăm în inima cuiva vreo eroare.

Ştim că una dintre virtuţile creştine este bărbăţia creştină, bărbăţia întru Hristos. Dacă privim lucrurile superficial, aşa ca la un desen animat, înţelegând lumea ca pe o scenă cu învinşi şi învingători, sigur că nu se potriveşte chipul cel fără de glas al Mielului adus spre junghiere cu perspectiva biruinţei. Nu se potriveşte nu pentru că jertfa Sa ar fi ineficientă, umilitoare, neconcordantă cu statura Lui de Fiu al lui Dumnezeu, ci pentru că scenariul nostru despre învinşi şi învingători este cu totul diferit de măsura cu care Dumnezeu măsoară biruinţa. Raţionamentul surprins de întrebarea dumneavoastră este oarecum asemănător cu acela care a motivat dezamăgirea unora dintre evrei în relaţia cu Hristos. Amintiţi-vă cum spuneau: Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El (Matei 27, 42).

Evreii ar fi dorit ca Hristos să facă un fel de demonstraţie de forţă, să dovedească prin forţă că este Fiul lui Dumnezeu. Raţiunile lui Dumnezeu sunt însă diferite de raţiunile omeneşti. Despre o astfel de diferenţă vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos când îl invită pe Petru să bage sabia în teacă, spunându-i: .ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? (Matei 26, 53).

Trebuie să ne obişnuim cu acest plan al lui Dumnezeu şi să înţelegem raţiunile lui Dumnezeu. Noi ştim că Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat biruitor în această luptă cu învârtoşarea lumii şi că lupta se dădea pe un alt tărâm decât cel al armelor văzute. Era o luptă în lumea săgetărilor nevăzute, împotriva duhurilor întunecate ale veacului de atunci şi de acum, o cumplită zdrobire a întunecărilor ce năvăliseră peste minţile bieţilor oameni de atunci şi de totdeauna. Mântuitorul Hristos luptă cu puterea unei domnii desăvârşite fără a uza de prerogativele Sale de Domn şi Stăpânitor a toate. El se respectă pe Sine ca Domn atunci când zice: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34), prăbuşind în suferinţă cumplită dorirea diavolului de a înfige lucrarea urii până chiar şi în inima Sa, tocmai pentru că diavolul nu cunoaşte şi nu înţelege iertarea.

Mântuitorul biruieşte desăvârşit ceva ce nici un superman sau spiderman sau robot de pe la desenele animate nu poate birui nicicând: biruieşte ura năvalnică a mulţimii şi încercarea urii de a se răzbuna în inima Sa; biruieşte teama de moarte, mergând în moarte cu o încredinţare de Fiu, spunând: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu (Luca 23, 46); biruieşte nu numai teama de moarte, ci chiar moartea însăşi - înviind; Hristos biruieşte iadul şi nu numai iadul, ci şi Cerurile şi stihiile lumii întregi pentru că zice: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ (Matei 28, 18). Aceasta este lucrarea biruinţei Domnului şi nu o putem înţelege altfel.

Copiii aceştia despre care îmi spuneţi trebuie, cu mare grijă şi cu băgare de seamă, să fie încreştinaţi, adăugaţi în înţelesurile despre care am vorbit mai devreme. Trebuie crescuţi în frica lui Dumnezeu şi în căutarea altor valori decât cele propuse de imaginile cu înţelesuri ieftine de pe la televizor. Există un plan lăuntric al existenţei noastre căruia trebuie să-i acordăm o atenţie sporită. Avem multe de biruit în firea noastră păcătoşită. Biruind împreună cu Hristos patimile şi înverşunările firii, biruim dealtfel duhurile întunecării acestui veac, căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Efeseni 6, 12).

Aflând toate acestea şi tinerele despre care spuneţi vor învăţa că e mai de dorit chipul unei frumuseţi lăuntrice decât cochetăriile şi zorzoanele exterioare care nu au nici o durabilitate în timp - vorbesc de timpul cel de peste veac...

E nevoie aşadar ca tinerii aceştia, precum şi noi toţi, să lepădăm la coşul de gunoi (al conştiinţei) sistemul de valori despre care vorbeaţi şi să ne cumpărăm altul, cu preţul unor strădanii noi - strădaniile citirii din Sfintele Scripturi şi din lucrările Părinţilor.

L.D.: Ca preot duhovnic, dar şi ca profesor, intraţi în legătură cu mulţi tineri dintre cei apropiaţi de biserică. Care sunt marile lor frământări şi ce răspunsuri aveţi a le împărtăşi?

Pr. L.G.: Mă siliţi cumva să vă povestesc mărturisirile unora dintre aceştia?! Să ne înţelegem! Nu pot să vă răspund la întrebare dacă nu luaţi în calcul clauza spovedaniei. Anume că nu putem vorbi decât despre păcate şi nu despre păcătoşi. Să nu credeţi acum că toţi cei care vin la mărturisire vin să vorbească despre frământări păcătoase. Sunt unele întrebări care prin însăşi formularea lor dau de veste despre chipul bun şi dorinţa de înaintare în virtute a credinciosului. De pildă, cum poţi privi întrebări ca acestea: "Părinte, de ce nu pot să mă rog mai mult?! De ce nu mă doare inima de săraci?! Cum să fac să nu mai fiu mândru?!" şi altele...

Mărturisesc că întâmpinăm şi întrebări mai grele. O întrebare dificilă mi-a pus-o un tânăr foarte serios şi cuminte. Mi-a zis: "Cum să scap, părinte, de închipuirile păcătoase care mă ispitesc mai ales în vremea verii când văd pe stradă fete nepotrivit îmbrăcate?". Ce să vă spun?! Acestuia i-am dat canon să citească slujba înmormântării mirenilor ca să vadă acolo ce este omul - oase goale şi putrejune. Sunt unii cărora nu-i deajuns să le recomanzi oprirea ochilor, e nevoie de ceva mai mult. Este nevoie să scoţi patima afară cu ghioaga, cu frica morţii şi cu canon. Lucrul de care sunt de-a dreptul îndurerat este că mulţi dintre tineri nu înţeleg rigoarea păstrării castităţii înainte de căsătorie şi mai mult decât atât, fără să fie căsătoriţi, mărturisesc cu uşurătate că şi-au început viaţa sexuală. Cu aceştia avem cel mai mult de lucrat, de mustrat şi de lămurit. Pe de altă parte, o altă mare catastrofă cu care suntem confruntaţi este chestiunea avorturilor. După o zi de spovedanie în care întâlneşti zeci de cazuri ca cele de mai sus, nici nu-ţi vine sa te mai duci acasă. Ai vrea să rămâi încuiat în biserică ca să boceşti toate nenorocirile. M-am simţit adesea cotropit, obosit, vlăguit, sleit de toate puterile şi nădejdiile. E limpede că viaţa creştinească, înţeleasă şi trăită astfel, nu-i deloc cum se cuvine. Şi dacă ne mai uităm şi la noi înşine şi la păcatele noastre, chiar că ne-apucă groaza! Ce-i de făcut?! Luptă, îndreptare, cuviinţă, smerenie, cuminţenie şi curăţenie! Dumnezeu ne vrea curaţi!

L.D.: Părinte Grigore, ştiţi bine, multe nefericite tinere trec pragul bisericii şi zâmbind, cum spuneaţi mai devreme, cu uşurătate, cer preotului de la altar "molitvă.pentru avort". Cum vedeţi situaţia aceasta şi ce se poate face concret pentru reducerea numărului de avorturi?

Pr. L.D.: Aici e nevoie de o precizare. Am întâlnit foarte multe cazuri ca cele relatate de dumneavoastră: femei care deprinse cu o anume stare de inconştienţă datorată necunoaşterii sensului vieţii creştine, solicită acea molitfă fără să înţeleagă pericolul şi nefericirea întâmplării cumplite prin care au trecut săvârşind avortul. Vreau însă un lucru să vă spun - n-am văzut nici măcar una dintre cele ce vin la mărturisire, împovărate fiind de păcatul acesta, să nu-l fi mărturisit cu îngrozire. Am tras concluzia că însăşi hotărârea care le aduce la scaunul de mărturisire, pe astfel de femei, le deschide ochii să cunoască grozăvia faptei.

Aici este vorba de înţelegerea motivaţiei pentru care te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu. Dacă motivaţia pentru care o astfel de femeie vine să solicite molitfa de curăţire este una uşurică: anume gândul că aşa se face după avort şi că dacă preotul îţi citeşte e totul în regulă - ba chiar poţi să nici nu-ţi mai faci procese de conştiinţă; apoi motivaţia pentru care tot o femeie ca aceasta vine să se spovedească este una mai profundă: creştina simte apăsarea păcatului şi vrea să se elibereze, vrea să ispăşească, să se pedepsească pe sine mărturisind.

Sunt aşadar două categorii de penitente cu acest păcat al avortului: unele care consideră că o simplă molitfă pentru lepădare de prunci este deajuns şi altele care ajung până la spovedanie, mărturisesc cu durere şi cer canon. Nenorocirea este că prima categorie depăşeşte numeric în chip covârşitor pe cea de-a doua. Ce ne facem însă cu cele care, săvârşind avortul, nici nu-şi pun vreodată problema măcar a vreunei molitfe?! Aici e poticnirea şi mai adâncă!

Mă gândeam să propun într-o conferinţă preoţească ca Sfântul Sinod să elaboreze - cu aportul unor părinţi duhovnici mai vârstnici şi mai încercaţi şi cu îndreptările cuvenite ale unor profesori liturgişti - o molitfă specială pentru situaţia când pruncii zămisliţi sunt lepădaţi cu voie şi sunt ucişi cu intenţie în pântecele maicilor lor. Trebuie ca molitfa aceasta să se deosebească întru totul de cea rostită la lepădarea fără voie pentru că situaţia este diferită şi canonisirea de asemenea. A folosi aceeaşi molitfă în ambele cazuri este nepotrivit - în opinia mea - fapt de natură să introducă confuzii şi ambiguităţi în conştiinţa credincioşilor. Adesea după citirea molitfei lepădării cu voie sau fără voie resimţim pe chipul penitentei starea de confort spiritual - zâmbetul despre care vorbeaţi şi lucrul acesta nu este deloc în regulă. Una ca aceasta trebuie să se ridice din genunchi în lacrimi şi lacrimile ei să vestească hotărârea temeinică de a nu mai păcătui niciodată astfel.

L.D.: Aţi înfierat deseori în predici manifestările tinereşti zgomotoase din Piaţa Milea (din Piteşti, n.n.). Tinerii se distrează, sunt lumeşti şi vor să trăiască lumeşte. Ei spun că o astfel de viaţă e mai atractivă. Aş vrea să detaliaţi puţin în ce constă păcatul lor, mai ales că mulţi dintre ei vin şi la biserică!

Pr. L.G.: Mi-e greu să spun cuiva în faţă: eşti păcătos! Eu nu sunt nici Sfântul Ioan Botezătorul şi nici Sfântul Ioan Gură de Aur ca să am un astfel de curaj, deşi uneori ar fi nevoie să osândim pe faţa pe cei pe care îi preţuim şi pentru care ne doare sufletul, cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura (II Timotei 4, 2).

Nu-mi amintesc să-i fi catalogat vreodată pe manifestanţii din piaţă drept păcătoşi. N-am făcut decât să-mi exprim mâhnirea că nu ne putem desfăşura sfintele slujbe fără zgomote, urlete şi chiote, chitare şi trâmbiţe asurzitoare. Cred că e dreptul nostru, de creştini ortodocşi, într-o ţară liberă şi democratică, să avem un spaţiu de cult în această piaţă şi să ni se respecte orarul de slujbă.

În legătură cu distracţia tinerilor, ce aş putea să mai zic?! Vreme este pentru toate, vreme să te bucuri sau să plângi... Pe noi, ca şi creştini, trebuie să ne intereseze limitele şi echilibrul. Trebuie să ştim unde este limita manifestării stării de bucurie sau a stării de întristare. Sunt la astfel de spectacole multe aspecte neconcordante cu vocaţia creştinului. Nu poţi să fii creştin şi să te despoi pe scenă sau să urli în microfon obscenităţi. Am sancţionat delirul cu care masele de tineri, copii de vârste şcolare dealtfel, ţipau, urlau la apariţia vreunui star de trei parale care ţinea scena pe loc. Asta m-a deranjat şi cred că nu numai pe mine, ci pe toţi cei ce au anumite pretenţii în legătură cu desfăşurarea unui spectacol. Am considerat că nu este potrivită nici locaţia pentru astfel de producţii şi nici ţinuta acestora. În fine, prostul gust îţi intră pe fereastră fără să-l doreşti şi fără să poţi să te descotoroseşti de el. Ce poate fi mai rău decât asta?! E clar că şi organizatorii au partea lor de vină, dar nu numai ei, ci noi în general, noi cei care consumăm prostul gust.

L.D.: Părinte, mulţi dintre tineri aleg azi concubinajul din cauza lipsei banilor pentru o casă, din cauza slujbelor nesigure. Am văzut de multe ori mirese gravide, cupluri care vin să primească taina cununiei după ce mai înainte şi-au botezat pruncul. Ce ar trebui să facă biserica pentru tineri, pentru ca acest fenomen să nu mai aibă amploarea pe care o are astăzi? A cui e până la urmă vina, a tinerilor ce trăiesc necreştineşte sau a societăţii aflată într-o nesfârşită tranziţie care împiedică şi descurajează viaţa în Hristos?

Pr. L.G.: Ar fi uşor să dăm vina, ca de obicei, pe tranziţie! Mă tem că de data aceasta nu poate fi luată în calcul tranziţia. Înaintaşii noştri au trecut prin vremuri cu mult mai grele, dar chemarea de a trăi creştineşte şi purtarea lor în general erau la un alt standard de moralitate. Pe vremea bunicilor mei nu se pomenea, la ţară de pildă, să îţi iei logodnica acasă înainte de căsătorie. Acum treaba aceasta este o obişnuinţă necesară, acreditată de ideea că este nevoie de un timp de cunoaştere şi de compatibilizare. Nimic mai fals! Rata divorţurilor survenite în familii care au experimentat teoria probei este cu mult mai mare decât incidenţa acestora în cazul unor familii întemeiate după îndrumarea creştinească.

Obstacolul major în calea întemeierii unei familii - cu respectarea datoriei creştineşti de a te cununa la biserică - este legat nu de evenimentul derulat în biserică, ci de ceea ce trebuie să urmeze în chip necesar după aceea: masa şi dansul. Foarte mulţi tineri nu-şi pot permite organizarea unei astfel de cheltuieli la restaurant sau în curtea proprie şi atunci găsesc formula eludării tradiţiei gândind, în chip fals, că starea de normalitate a săvârşirii actului căsătoriei este tocmai asocierea lucrării sfinte din biserică cu lăutăreala de după.

Eu cred că lucrurile trebuie din capul locului despărţite. Cununia este una şi tămbălăul este cu totul altceva. Există o anumită barieră mentală a vulgului care consideră că o nuntă săvârşită la biserică, nefiind urmată de o chermeză întinsă, nu este nuntă. O masă decentă, rezumată, organizată acasă ar fi de râsul lumii: Ar râde lumea!. Vai, dar unde s-ar mai pomeni aşa ceva?! Şi uite, în acest chip, tinerii, dintr-o revoltă a momentului, sau poate foarte simplu din lipsa mijloacelor, trec atât peste Sfânta Taină, dar şi peste complicaţiile cu care oamenii de obicei o acompaniază.

Un alt obstacol îl constituie găsirea naşilor. E foarte greu să găseşti oameni pregătiţi să fie naşi. E limpede că în primul rând naşii trebuie să fie buni creştini, familişti cu o anumită probitate, dar trebuie să fim sinceri şi să admitem că un alt criteriu după care se nominalizează nişte naşi este şi criteriul stării materiale.

Lucrurile trebuiesc simplificate. Tinerii care nu au posibilităţi financiare nu trebuie să-şi facă nici un fel de griji. Ei trebuie să ştie că cele mai importante lucruri la întemeierea unei casnicii nu sunt nici tocmelile cu lăutarii (şi în categoria acestora intră desigur toţi cei care se tocmesc la asemenea evenimente), nu intră nici restaurantele şi nici chermezele. Aceştia mai trebuie să ştie că săvârşirea Tainei Cununiei nu poate fi condiţionată pecuniar de către nici un săvârşitor şi nici nu poate fi împiedicată decât de impedimente canonice care ţin de gradul de rudenie sau de starea de sănătate a celor doi. Cel mai important lucru este ca ei, tinerii, să nu convieţuiască trupeşte împreună cu nici un chip înainte de slujba cununiei, să se cunune obligatoriu înaintea Sfântului Altar curaţi - fecior şi fecioară - şi să-şi restrângă petrecerea, potrivit mijloacelor, la o masă a bucuriei organizată în familie cu naşii, cu părinţii şi cu fraţii.

Este mult mai important să treci cu nebăgare de seamă pe lângă vorbele lumii că n-ai făcut petrecere aşa cum s-a pomenit, decât să te trezeşti dintr-o dată concubin păcătoşit şi desfrânat, pentru că ai socotit să aştepţi în neorânduială momentul unei reveniri financiare spectaculoase care să te pună în lumină în faţa prietenilor şi a rudelor, prin desfăşurarea unei petreceri dezlănţuite.

L.D.: Am observat la adolescenţii obişnuiţi cu viaţa liturgică o oarecare lipsă de comuniune; nu se cunosc, nu se vizitează, nu petrec timp împreună. Nu au conştiinţă comunitar-parohială. Ajung în schimb să-şi petreacă timpul cu gaşca de la bloc, intră în diverse anturaje, chiar dacă ştiu că nu se folosesc sufleteşte. Asta duce în unele situaţii la pierderea avântului de la început, la pierderea entuziasmului, la pierderea bucuriei Învierii - într-un cuvânt se răcesc sufleteşte. Ce-i de făcut pentru aceşti tineri care-L caută sincer pe Hristos şi simt nevoia firească a comuniunii cu cei asemenea lor?

Pr. L.G.: Din păcate gaşca de la biserică nu prea există. Este nevoie de mai mult entuziasm şi mai multă tinereţe în lucrarea noastră, a animatorilor vieţii parohiale. Trebuie să nu ne mulţumim doar cu slujbele zilnice, cu predicile duminicale şi cele ocazionale, ci trebuie să fim mai prezenţi în viaţa tinerilor.

Mă ispitea într-o vreme gândul să organizăm şi noi, prin oficiul parohial, o excursie la Sfintele Mânăstiri. E dificil să faci însă o selecţie şi să spui: tu mergi că eşti tânăr, tu nu mergi că eşti vârstnic. Noi trebuie să ne purtăm la fel si cu tinerii si cu vârstnicii. Gândesc totuşi că e cazul să le acordăm mai multe şanse tinerilor, să avem nişte lucrări comune cu ei. Sper să putem fi mai prezenţi. N-ar strica să avem nişte întâlniri de cenaclu special pentru problemele lor, problemele de tinereţe.

Cu tristeţe remarc o oarecare apatie şi în privinţa desfăşurării acestor întâlniri de cenaclu. Se întâmplă ceva! Ori noi nu am găsit formula potrivită, ori tinerii doresc ceva ce noi nu le putem oferi. Problema rămâne în studiu. Să treacă de-acum vremea concediilor şi poate vom avea o participare mai mare. Cum o vrea Domnul!

L.D.: Părinţii fără Dumnezeu privesc uneori spre odraslele lor şi zic: Să-şi trăiască viaţa, să se distreze că-s tineri.. Psalmistul spune: "Doamne, păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni" (Psalm 24, 7). E tinereţea mai vulnerabilă în faţa patimilor? E tinereţea o scuză? Cât valorează la Dumnezeu acest n-am ştiut?

Pr. L.G.: Părinţii care spun astfel de lucruri nu-şi iubesc copiii. Ei trebuie să fie riguroşi în a se îngriji de formaţia spirituală a copiilor lor. Tinereţea ne poate justifica pentru multe dintre greşeli, sunt însă greşeli care nu pot fi justificate de nimic. Şi în mod sigur pentru categoria aceasta de greşeli fără justificare sunt vinovaţi în primul rând părinţii şi în al doilea fiii.

L.D.: Părinte Grigore, mulţumim din inimă pentru interviul acordat!

Cre┼Ytinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet