Laurentiu Dumitru

ARTICOLE

Curmalele pe care nu le culege nimeni, sau cat de crestini pot fi musulmanii

 

Tiberiu Frim

 

Tiberiu Frim Sa zicem ca nu esti luat prin surprindere. Datorita bogatiei in petrol, Emiratele Arabe, Qatarul, Arabia Saudita, Bahreinul, Omanul, au devenit in mai putin de un sfert de veac adevarate bijuterii. Intemeiate tarziu, sunt private de istoria si vestigiile unor tari ca Siria sau Egiptul. Cei din Emiratele Arabe Unite, in afara de profetul lor Mohammed, nu au alti eroi pe care sa-i celebreze, precum noi pe Stefan, pentru ca nu au nici istorie. Istoria si-o inventeaza, transcedand pentru asta latura temporala a traditiilor si civilizatiei lor, identificandu-le pe acestea cu istoria, fiindca acestea din urma intr-adevar au farmec si forta. E de ajuns sa le vezi muzeele. Nu pot face abstractie, scriind acestea, de conjunctura actuala a relatiilor internationale privind lumea musulmana. Nascut, crescut si educat intr-un mediu occidental, sau macar pro-occidental, ori aderand chiar ceva mai tarziu la aceste "valori", fara sa-i fi vazut pe arabi la ei acasa, pur si simplu nu ai voie sa-i judeci. Paradoxal insa, ei au voie sa ne judece pe noi, cei asa-zisi civilizati. Trebuie sa fii prost sau rau intentionat ca sa nu vezi ca recenta lor bogatie incurca acele tari care, de cateva veacuri, s-au prea obisnuit cu puterea. Subliniind doua cuvinte numai, putem vedea cat de usor le putem inversa in fraza de mai inainte, pentru ca sensul ei sa ramana acelasi.

Veneam aici, cum ziceam, cu sentimentul ca nimic nu ma poate surprinde. De fapt, aduceam cu mine prejudecatile cu care fusesem indopat mai mult sau mai putin intentionat de catre media. Poate a fost mai bine, fiindca altfel n-as fi reusit sa vad ceea ce e dincolo de vedere. Si ce poate fi mai frumos decat sa te miri chiar clipa in care crezi ca uimirea nu te mai poate atinge? Maiculita, m-am trezit deodata fluierand a prost, cata tuica s-ar putea face din toate curmalele astea. Palmierii de pe marginea autostrazilor si bulevardelor gemeau de curmale, curmali fiind, prin urmare. Intre cinci si zece galeti de fiecare. Mai tarziu, dupa ce mai aveam sa iscodesc despre rostul lor, am aflat ca pe astea nu le culege nimeni, pur si simplu se scutura si cad, incat, daca nu esti atent, calci pe ele si umbli apoi, dizgratios, cu ele lipite de talpi. Mai cu seama ca pot fi cumparate pe un pret de nimic in tot locul, de la cel mai ascuns magazin din bazar (souk) pana la cel mai mare mall, sortate si spalate, proaspete sau zaharisite, ingrediente in mai toate prajiturile; unde mai pui ca alcoolul e prohibit intr-o tara islamica, dezlegare avand, in anumite conditii, doar crestinii rezidenti. Prin urmare, cati si-or fi pus aceeasi intrebare de gaga? Numai ca nu am apucat sa-mi duc mirarea pana la capat, dimpreuna cu toate calculele privind o posibila productie de tarie, fiindca deodata zaresc pe autostrada o turma de camioane de mare tonaj, sa fi fost vreo treizeci, patruzeci poate, de peste douazeci de tone fiecare, carand. nisip. In plin desert!? Sa muti nisipul dintr-o parte in alta!? Cu camioanele!? Cand, privind de jur imprejur, nu vezi decat nisip!? Cel din camioane e nisip scos de pe fundul marii, desalinizat, bun pentru constructii, fiindca cel oferit de desert este, de fapt, doar un fel de praf. Hotarat lucru, daca numai atata mi-a starnit mirarea, trebuie sa mai fie si altele care sa ma lase cu gura cascata.

Burj Al Arab La venire, o data smuls din smoala Golfului, in creierul noptii, la mai putin de zece mii de metri altitudine, din avion, iti explodeaza in privire lumina Dubaiului. Sa zicem, asa cum incepeam, ca nu esti luat prin surprindere. Petrol, energie, lumina. Simplu. Nici claritatea panoramei nu te poate mira, atata vreme cat aici norii sunt totusi destul de rari. Numai pacla ridicata din mare dimineata devreme sau vreo furtuna de nisip pot sa acopere vremelnic soarele. Mai tarziu identifici fantastica serpuire de spoturi vazuta de sus cu bulevardele si autostrazile (nemaivorbind de resedinte si hoteluri), cu patru pana la sase benzi pe un sens, impecabil asfaltate, fantastic iluminate si unde aprinzi farurile fiindca asa cere legea, neavand defel nevoie de ele. Firmamentele iti iau ochii de-a dreptul, pe cat de opulente, pe atat de originale. Arhitecturi futuriste, inflatie de hoteluri ale celor mai prestigioase lanturi, de cele mai multe ori, in aceeasi vecinatate, cate cel putin doua apartinand aceluiasi lant. De altfel, la iesirea din Dubai, in drum spre Abu Dhabi, capitala celor sapte Emirate Unite, zaresti pe partea dreapta, acolo unde banuiesti a fi plaja, la sfarsitul unui intreg sir luminos de astfel de locatii, hotelul Burj Al Arab, cu o arhitectura inimaginabila, cam ca o jumatate de minge de rugby (devenit simbol oficial al Dubaiului, in lipsa altor peceti venite din istorie, o pecete fara precedent a secolului XX), calatorit de sus pana jos si invers, la fiecare minut, de un alt spectru de lumini, intr-un joc continuu, singurul hotel din lume cotat cu sapte stele. Continui sa rulezi pe autostrada intinsa de acum in plin desert. E noapte, asfaltul este fara cusur, te poti chiar intreba cum e posibil, atata vreme cat la noi gaurile sunt "justificate" de variatiile de temperatura de peste an; te intrebi asta chiar in clipa in care dintr-o drojdie de memorie iti razbate o amintire, de pe la geografie, despre canicula de peste zi si frigul de peste noapte din desert. Farurile sunt inutile, ziceam, dar continui sa le tii aprinse, desi esti singur pe autostrada. Si abia atunci incepi sa te miri cu adevarat. De o parte si de alta a autostrazii deslusesti asezari in desert, mai mult sau mai putin departate, scaldata fiecare in aceeasi lumina si fiecare strajuita de cate o moschee. Marile metropole nu sunt nici pe departe asezari de intampinare pentru ochii turistului, standardul este acelasi indiferent de loc. Si fiecare moschee ce strajuieste orice cvartal locuit devine la randul ei un spectacol, acestea fiind cel mai mirific luminate in noapte. Dantelaria ornamentelor orientale nu apuci sa o vezi in detaliu decat peste zi, de aproape, intr-o alta lumina, una foarte fierbinte de data aceasta, prilej pentru o alta mirare.

Abu Dhabi Si o alta surpriza. Peste noapte n-ai bagat de seama, desi puteai remarca asta inca de la Dubai. Abu Dhabi este o metropola crescuta la propriu, chiar daca inconjurata de apele Golfului, in plin desert. Surpriza: e invadata de vegetatie. Iar daca asta te mira, atunci cu atat mai mult te surprinde ca totul creste din nisip. De jur imprejurul metropolei e padure, o padure de palmieri si foioase cu frunza marunta, padure crescuta, cum ziceam, pur si simplu din nisip. Atata doar ca fiecare arbore are un furtun propriu, dotat la capat cu un regulator de debit si un ventil, prin care este irigat. La asta se mai adauga o armata de pakistanezi care ingrijeste zi de zi fiecare metru patrat de vegetatie. Nu numai exoticii curmali, ci fiecare arbust, dimpreuna cu hectare intregi de gazon. Nu e doar preocuparea municipalitatii, de vreme ce fiecare resedinta particulara arata la fel. Intr-o alta zona zaresti nisipul acoperit de un soi de cutii, nimic altceva decat un fel de custi confectionate din plasa fina, sub care sunt protejati puietii de vanturile prea puternice, pana la vremea cand se vor putea sustine singuri in propriile radacini. Daca sunt plantati la maturitate, crescuti fiind altundeva si stramutati aici, pana li se consolideaza radacina, sunt cu mare grija infasati precum copiii, pentru ca astfel sa li se reduca portanta propriilor frunze in bataia vantului ce i-ar putea dobori. O plimbare prin padure cere atentie, ca nu cumva, din greseala, sa te impiedici in vreun furtun. Calci pe nisip. Numai pe nisip. E natural si artificial in aceeasi masura. Un mare ghiveci ornamental. Mi s-a spus ca plantarea padurilor (centuri verzi, cum sunt numite) face parte dintr-o strategie prin care s-a urmarit scaderea mediei de temperatura cu circa 10°C, de la 55°C la 45°C adica, lucru care s-a si obtinut de altfel, dispuse fiind precum digurile marine, asa incat sa sparga sau sa devieze curentii de aer. O alta vizita de mai tarziu intr-un alt emirat, in Al Ain, mi-a infatisat o si mai mare abundenta de vegetatie, aici fiind concentrate marile ferme ajunse exportatoare. Ca si in Israel, aici s-a adus pamant fertil cu vaporul. Sigur ca au avut bani pentru investitii, insa ceea ce este de necrezut se dovedeste rentabilitatea culturilor si fermelor la ora actuala, raportat la costurile imense. In masura in care apa este extrasa din mare si desalinizata, costurile energetice fiind astfel considerabile. O simpla vizita intr-o piata oarecare iti dezvaluie, dincolo de alte importaciuni de aiurea, legume si fructe provenite strict din zona Orientului Mijlociu, la mare rang fiind chiar cele indigene. Nu e putin lucru sa faci dintr-un desert exportator de produse agricole.

Si totusi, parca nimic nu pare terminat. Ca si Dubai, Abu Dhabi e un continuu santier. Aproape totul se demoleaza pentru a fi construit din nou, altfel, de la bulevarde si podurile de peste autostrazi, pana la marile turnuri. Mi se spune ca rare sunt cladirile lasate in picioare mai mult de zece ani. De ce?, te mai miri o data. Se invechesc, pe proprietari ii costa de la un moment dat mai mult intretinerea lor (dotarea standard presupunand neaparat sofisticate instalatii sanitare si de climatizare) decat valoarea reziduala, adica cea ramasa neamortizata din investitia initiala. Economic vorbind, perfect just. In mediile industriale se discuta in exact aceiasi termeni. In mediile industriale de aici, desigur, ca din orice alta tara avansata. Epuizand comparatia cu asfaltul, ma gandesc deodata la colosii nostri industriali, la ultimul meu loc de munca din Romania, unde se carpeste si se tot carpeste, de ca si cum adunarea si scaderea ar fi prea complicate pentru ministrii de resort. Intamplator, job-ul pentru care am venit aici consta la data aceea in proiectarea unui sistem de mentenanta (intretinere adica, pentru ca mentenanta e pour les connaiseurs) al unui complex industrial. Mi-a fost usor doar plimbandu-ma pe strada sa-mi dau seama ca urma, din punctul asta de vedere, sa vorbim aceeasi limba.

Pestrita lume. La cat se lucreaza, repede si bine, e nevoie de forta de munca. Asa se explica multimea de pakistanezi, indieni si filipinezi. Aici au de lucru. Si este inimaginabil cat, daca socotim ca totul a fost facut incepand din 1975. Aproape treizeci de ani. Numai. Altora le-ar trebui veacuri. De aceea populatia indigena se ridica la doar 17-18%, restul fiind, ca si mine, rezidenti pe o perioada mai scurta sau mai lunga. Si daca stam sa ne gandim, judecand dupa calitatea masinilor, a spatiilor de locuit, a uriaselor mall-uri, de acestea se bucura poate in mai mare masura cei ce le-au construit, cei aproape 82% din totalul populatiei, caci la atat se ridica numarul rezidentilor, cum ziceam, fapt ce exclude orice speculatie privind exploatarea cuiva. Fiindca localnicii, extrem de traditionalisti, isi petrec majoritatea timpului in familie, in propriile resedinte, de altfel izolate de ochii oricui, imprejmuite fiind cu garduri care mai de care mai elegante, arhitectural vorbind, pentru a nu zgaria nici o privire.

Sa ma mai mir? Da. Umbla vorba ca pe arabi nu prea i-ar da desteptaciunea afara din casa. Se mai spune ca n-ar fi tocmai curati. Ca nu au onoare. Femeile lor se drapeaza invariabil in negru. Complet. Cele mai multe nu-si descopera nici chipul de sub voalurile negre. Ca sa nu ispiteasca. Pe cand barbatii se poarta invariabil in alb. Alb complet. Si impecabil. M-am uitat in repetate randuri, insistent si carcotas, sa vad daca descopar vreo urma oricat de mica de murdarie pe gulerul vreunuia. Nimic. Niciodata. Am aflat ca merg de cateva ori pe zi la moschee, iar asta ii obliga sa se primeneasca, sa se spele pe picioare in primul rand. Ca o paranteza doar, aici nimeni nu-si "executa programul de rugaciune", nu poate fi vorba de fatarnicie, atata vreme cat de nenumarate ori i-am zarit la anumite ceasuri, in plin desert, nevazuti de nimeni, cum isi opresc masinile, ca sa se roage pe covorase. Revenind la curatenia lor, e de ajuns sa intri in orice toaleta publica pentru a ramane (neplacut) surprins de curatenia de acolo. Cum s-ar spune pe la noi: sa lingi mac pe jos. Ca sa nu mai vorbesc de grija pentru detalii. Orice este functional trebuie sa fie neaparat si frumos si curat. Ca sa nu privesc mai departe, mi-ar fi destul sa vorbesc despre halele mele industriale, unde toaletele arata mai bine decat orice toaleta vazuta de mine in Romania, ca sa ma limitez la numai atat, chiar daca nici prin Europa nu mi-a fost dat sa vad ceva asemanator. Ma intreb cateodata, de ce oare nu-si aduce aminte Europa si "nepoata" ei de peste Atlantic despre murdaria cea aducatoare de holera si ciuma din Evul Mediu de pe la noi, despre pretioasele, impozantele ei cetati si castele lipsite de bai si canalizare, despre paduchii ascunsi pana tarziu in peruci sofisticate, despre mirosul de sudoare taiat de parfumurile aduse astfel la apogeu in acea epoca, despre toate acestea care au disparut treptat, o data cu aducerea de aici, din Orientul Mijlociu, de catre Templieri, a toaletei cu apa si a dusului, in urma cruciadelor purtate in numele lui Hristos, de altfel cu multa smerenie cinstit dimpreuna cu profetii Vechiului Testament si de catre musulmani. Ei bine, ma pot mira in continuare. Intr-o dupa-amiaza, strada pe care veneam zilnic catre casa, una cu totul secundara si de aceea prevazuta cu numai doua benzi pe un sens, a disparut. Vreo zece kilometri, sa zicem. Am injurat, evident, fiindca masina mea nu era 4x4, iar devierile se faceau pe portiuni oarecum accidentate. A doua zi, venind catre casa, m-am pomenit din nou fluierand a prost; in exact 24 de ore strada fusese facuta la loc, inlocuita de fapt, cu stalpii de iluminat la locul lor, alimentati, asfaltul vopsit, semnele de circulatie puse si ele la locul lor. Cea de dinainte era veche de vreo zece ani. Asta mi-a adus aminte de socul tatalui meu care, iesind intr-o dimineata din casa, nu si-a mai recunoscut usa, crezand astfel ca i se intamplase ceva, ca ramasese fara cunostinta o vreme indelungata, intrebandu-se acum ce se petrecuse cu el si cat durase asta, in timp ce tot citea pe usile vecinilor numele lor, usi neschimbate de altfel - uitasem sa-i spun ca, cu o seara inainte, pe cand el dormea, eu aplicasem pe usa noastra un furnir autocolant, schimband o data cu asta toate accesoriile. Atunci am ras de el, insa de data aceasta, ruland pe soseaua cu pricina, aveam aceeasi senzatie. Cum e posibil?

Totul este facut cu cap si temeinic. Unde nu se pricep isi aduc specialisti, unde nu au spor singuri aduc forta de munca. Pe care o platesc bine, pentru ca dreapta este orice plata facuta truditorului, cum spune Sfanta noastra Evanghelie. Paradoxal, firmele straine platesc aici mai prost decat o fac arabii, iar asta dupa foarte multe si stresante negocieri, desi arabii sunt socotiti cei mai mari carcotasi intr-ale negotului si tocmelii.

Aici mi s-au promis multe. De catre unii si altii. Singurii care s-au tinut intotdeauna de cuvant au fost arabii. Pentru ei "da" e da si "nu" e nu. Desi nu l-au avut pe Sfantul Apostol Pavel ca sa-i invete asta. Arabii isi respecta cuvantul dat, iar mai mare dovada de onoare, eu, unul, nu vad. Si daca vreo imprejurare ii face sa nu si-l poata respecta, te anunta si se scuza, indatorandu-se cu altceva, incercand sa-si rascumpere astfel dezonoarea.

De mai bine de un an, locuind aici, nu mi-am incuiat masina niciodata. Rareori usa de la casa, din obisnuinta, avand sansa sa nu fiu vazut de vreunul dintre vecinii mei arabi, pentru ca mai mare jignire nici ca le-as putea aduce. Aici nu se fura. Nu se minte. Aici nu exista cersetori pe strada. Ti se sare, amabil, in ajutor, fara sa apuci sa-l ceri. Aici inchisorile sunt pline numai de... straini. Fiindca arabii isi respecta legile, strainii nu. Orice roman ajuns aici, la un moment dat sesizeaza ca... nu vede tigani. Stiu ei, tiganii, mai bine ca noi ca aici nu-i de ei si stiu ei si de ce.

In preajma Craciunului, oarecum ingrijorat de faptul ca nu stiu la ce biserica sa merg, constient fiind ca numai la una catolica a vreuneia dintre comunitatile de indieni crestini as ajunge, ma pomenesc sfatuit de superiorul meu, un colonel arab, musulman practicant, sa merg la centrul St. Andrew. O alta surpriza. Centrul St. Andrew este daruit de Sheikh-ul Zayed, conducatorul Emiratelor Unite, tuturor comunitatilor de crestini traitoare aici. Te astepti sa dai de un soi de templu pan-crestin, unde fiecare sa se roage cum il taie capul. Un surogat de biserica crestina, in lipsa de altceva. Ei bine, nu. O data intrat, ramai derutat de multimea bisericilor, fiecare apartinand cate unui rit de pe aiurea. Catolice, protestante, neoprotestante, la un loc. Intreb, timid, daca nu cumva este si vreo biserica ortodoxa. Cum sa nu, mi se spune, si sunt indrumat catre un anumit sector din vastul centru. Bajbai, ajung. Gasesc un fel de acvariu in care se intra descult. Intru. Nici vorba de ortodoxie, de catapeteasma, de altar, desi cei intrebati imi tot confirmau ca intr-o biserica ortodoxa ma aflu. Intr-un tarziu, unul dintre preoti ma lamureste: sunt catolici ortodocsi, un rit vechi, pastrat astfel in India si nealterat de-a lungul veacurilor nici de capriciile vreunui papa, nici de vreo alta reforma europeana. El ma sfatuieste sa caut intr-un alt sector biserica St. Nicholas. O gasesc si pe aceasta. De altfel, o data aflat aproape de ea, desi inca n-o vedeam, am simtit in nari mirosul stiut de acasa. O biserica ortodoxa greceasca, in care slujea chiar un preot grec. Surpriza? Da. Si prilej de reflectie.

A socotit cineva pana acum cate comunitati crestine au salasluit in Orientul Mijlociu de-a lungul veacurilor, in armonie cu cele musulmane si evreiesti? A socotit cineva, pe de alta parte, cate comunitati musulmane au fost tolerate in Europa pana spre jumatatea secolului XX? A daruit vreo personalitate crestina un asemenea spatiu generos musulmanilor din Europa? Evident, nu. Pentru simplul fapt ca nu erau comunitati carora sa le fie daruit, de vreme ce nici o asemenea comunitate n-a fost tolerata, cu exceptia celor impuse de turci cu iataganul ca pasalacuri.

Imi mai povestea colonelul respectiv, deosebit de informat fiind, despre marea confuzie perpetuata pana tarziu in Europa, confuzie care a tarat dupa ea si resentimentele care se manifesta astazi. Anume, faptul ca Europa s-a tot razboit veacuri de-a randul cu musulmanii turci, confuzia venind din identificarea acestora cu arabii. Gresit, imi spune, noi nu ne-am razboit cu nimeni, decat intre noi, din motive de supravietuire, sau cu altii, mai tarziu, incercand sa ne aparam, atunci cand au pus ochii pe resursele noastre de petrol, dar asta mai tarziu, spre secolul XX. Veacuri de-a randul Europa s-a razboit cu turcii dinspre sud-est si cu maurii dinspre sud-vest. Dar este gresit sa-i identifici pe turci cu intreaga masa de musulmani. Turcii sunt doar un popor, au credinta islamica, dar atat. Mai mult, imi zicea, au propria limba, diferita de a noastra, ca si persanii din Iran sau multi altii dinspre Extremul Orient, islamici si ei, in timp ce in zona noastra, fie ca e vorba de Iraq, de Emirate, de Siria, de Iordania, de Libia, etc, vorbim toti aceeasi limba.

Deschid televizorul in fiecare seara. Nu mai mult de o jumatate de ora urmaresc stirile de pe Euronews, dupa care, invariabil, comut si raman pe canalul TV Romania International. Emisiuni de folclor, printre ele cateva cu vadita intentie de reclama la obiectivele turistice de la noi, mai nou filme si piese de teatru, dar si lucruri insipide despre politia romana, prezentate de unul cu moaca de mort, despre armata, deloc interesante, dupa cum aflu de la strainii carora le-am recomandat canalul nostru, precum si despre unii artisti de-ai nostri, iubiti de noi dar care, de asemenea, strainilor nu le spune nimic. Continuu totusi sa le recomand tuturor celor care ma intreaba de Romania sa arunce o privire pe acest canal. Dupa catva timp ma intreaba cine e persoana impunatoare, Adrian Nastase, care tot apare pe post (in treacat fie spus, pronuntarea numelui premierului nostru le induce o imediata asociere etimologica cu englezescul nasty, pe care vor sa le-o lamuresti, cuvantul respectiv insemnand... imputit - speculatia a mai fost facuta si cu tenisman-ul nostru). Primul Ministru, le explic. In fiecare zi? Si ceilalti?, ma mai intreaba ei. Eu dau din umeri. Ei cauta pe internet, isi cumpara harti, intreaba, se informeaza, incet, incet, afla cate ceva. Discover Romania le alimenteaza tentatia. Si nu doar arabilor. De Grecia si de Turcia sunt satui, pe acolo au tot fost, acum vor ceva exotic. Au aflat, bunaoara, ca prin Bulgaria nu li se recomanda sa tranziteze cu masina, asa ca se gandesc la croaziere dinspre Turcia, cu destinatia Constanta, despre care au aflat numai lucruri frumoase. Stiu ce vor sa vada: Constanta, Delta Dunarii, Bucuresti, Brasov, manastirile din Moldova, orasele si cetatile medievale din Transilvania. Aproape ca nu le vine sa creada ca in Romania poate vedea tot relieful posibil. Evident ca tintele lor finale sunt Budapesta, Viena sau Praga. Astfel Romania e doar de tranzit. Ceea ce nu vad insa foarte clar pe hartile noastre sunt autostrazile. Le explic ca abia acum se demareaza constructia unora noi, pentru ca, deocamdata numai, cele in folosinta insumeaza doar vreo doua sute de kilometri. Exagerez, evident.

Cand se intorc din vacanta imi arata poze. Nici macar una din Romania. Imi povestesc ce fascinante sunt Irlanda, Scotia, Elvetia, Franta, Italia, Austria, Cehia, Ungaria. Au auzit la timp ca in Romania drumurile sunt proaste. Probabil ca tot la TV Romania International au fost ispititi catre acele destinatii europene de Ioan Grigorescu (mare vrajitor, de la care nu se inghesuie sa invete niciunul dintre penibilii care fac reclama Romaniei) si al lui Spectacol al Lumii. Si uite asa, pentru ei exoticul inseamna istoria pe care n-au avut-o, pentru unul ca mine exotici sunt curmalii pe care nu-i culege nimeni si civilizatia lor.

M-as mai mira si de altele. Imi spun doar, ca fiecaruia dintre noi Dumnezeu ii daruieste cate ceva. Vreme de-o istorie, oamenilor de aici parea ca nu le-a daruit nimic, i-a pedepsit doar cu nisip, vant si arsita. Au trait facand comert, carand cu camilele lucruri dintr-un loc intr-altul, sau pescuind perle in apele Golfului Persic si locuind in corturi sau mici colibe facute din nuiele impletite. Probabil ca i-au multumit lui Alah pentru toate acestea, nestiind ca ceea ce credeau a fi un dar era de fapt o osanda, numai si prin comparatie cu darurile altora, printre care noi, romanii, ne-am putea numara intre primii. Asta i-a facut pe arabi si comercianti de temut. Saracia are pret mare atunci cand faci negot cu ea. Deodata, descoperind petrolul, s-au trezit si ei iubiti de Dumnezeu, insa exact in acelasi timp urati de altii, carora pana atunci le fusesera doar indiferenti. S-au intrebat, insa, cei ce-i urau de acum, cum ar fi trait ei insisi vreme de sute de ani in conditiile inumane in care au supravietuit arabii aici? S-au intrebat ce pret poate avea o ploaie, in masura in care arabii, folosind dusuri si toalete, nu faceau decat sa-si dramuiasca apa de fapt, punand la mare pret curatenia si sanatatea? S-au intrebat ce pret poate avea Dumnezeu, cand parea ca i-a parasit inca de la nasterea lor ca popor? Fara discutie, felul de a se imbraca, traditia si religia lor, atat de necunoscute noua si deopotriva neintelese, i-a tinut prin nisipurile ostile de aici. Daca macar mental un european ar incerca un exercitiu de supravietuire in conditiile de aici, fara nimic la indemana din ceea ce a fost invatat ca inseamna civilizatia, si-ar dori cu siguranta sa nu se fi nascut. Arabii iubesc viata si o pretuiesc tocmai fiindca si-au pastrat-o greu. E de ajuns sa le remarci grija pentru plante, pentru orice urma de viata. Asta i-a si facut sa fie atat de inraiti luptatori. Paradoxal, sunt gata sa-si dea viata ca sa si-o apere.

Acum, in sfarsit, isi permit sa nu-si mai culeaga curmalele, sa faca negot nu cu saracia, ci cu un petrol fara de care intreaga planeta ar sucomba, sa exporte civilizatie, sa fie in conceptii urbanistice mai europeni decat europenii si, nu in ultimul rand, sa poata da lectii de crestineasca intelegere... crestinilor.

Cre┼Ytinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet