“La Inviere nu poti ajunge decat urcand mai intai Golgota” (Interviu cu Laurentiu Dumitru)

1:01 am Învierea Domnului, LD. Publicistică

„La Înviere nu poți ajunge decât urcând mai întâi Golgota”

Interviu cu teologul, publicistul și editorul Laurențiu Dumitru

Curățenie, multă mâncare, haine noi, etalarea garderobei la biserică. Asta înseamnă Paștele?

Sunt tentat să spun: „Nu, desigur”, dar cred că trebuie nuanțat puțin. E bună curățenia și, înainte de Paște, poate fi un chip al preocupării pentru curățenia lăuntrică, o dorință de a pune toate lucrurile în rânduială. În limba noastră zicem deseori: am făcut curățenie, am făcut lumină în casă. E bine să facem lumină, pentru a putea aduce în casă… sfânta lumină. Multa mâncare e o boală balcanică și nu are legătură cu praznicul. Învierea e o zi a bucuriei și veseliei, însă pe meleagurile noastre, pentru mulți, acestea se traduc prin îmbuibare. Tradiționala îmbuibare românească, care dă an de an de furcă spitalelor și așa în destrămare. Hainele noi sunt bine venite și așa îmi amintesc că era obiceiul cândva, mai ales la țară, în vremea copilăriei mele. Doar bani să ai, să le cumperi, deși nu e musai. Etalarea garderobei la biserică e o neputință a unora dintre noi, eu mă bucur totuși că aceștia măcar sunt prezenți la slujbă, chiar și așa. Dar, ca să revin la întrebarea Dvs., de bună seamă, Paștele e cu totul altceva. După cum spunea cineva, nu mai trăim sărbătoarea, ci isteria ei. Seturi, pachete, reduceri, promoții, baxuri, damigene…

Observăm faptul că, de mici, copiii sunt învățați să aștepte nu Învierea Domnului, ci venirea iepurașului ,,care face ouă în iarbă” și aduce cadouri. Este greșită această mentalitate? Ce spuneți despre următoarea afirmație: ,,Paștele nu este complet dacă nu menționăm și despre iepurașul de Paște. Iepurașul de Paște este un personaj de poveste despre care se spune că aduce ouă vopsite și dulciuri copiilor în Sfânta zi de Paște”.

E clar că, strict din rațiuni de marketing, s-a dorit un echivalent primăvăratic al lui Moș Crăciun și s-a inventat astfel personajul acesta urecheat care, cică, ar aduce daruri. Nu știu exact geneza acestei povești a iepurașului de Paște, motiv pentru care nici nu am primit daruri de la el. Cred că e păgubitoare pentru suflet această imixtiune de giumbușluc iepuresc în dramatismul jertfei de pe Golgota! Totuși, spre deosebire de Moș Crăciun, care, din nefericire, a cam fost asumat de Biserică (vezi colindele care-l pomenesc), iepurașul acesta e pomenit doar pe la tv și grădinițe. deci își vede totuși de treaba lui, dând doar de furcă bunicuțelor cu pensie mică, de la C.A.P. Dincolo de jocurile lor, copiii trebuie învățați să se raporteze corect, onest, cu seriozitate la praznicul Învierii.

Cum trebuie să ne pregătim pentru Noaptea Învierii, pentru prima zi de Paști?

Întreaga perioadă a postului e o pregătire pentru Ziua Învierii. Pe toate trebuie să le parcurgem cu Hristos și în Hristos. Zicem în Canonul Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună cu tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu”. Pentru a recepta cât mai deplin praznicul Învierii și a pregusta din bucuria nespusă a Cerului care împreună cu pământul se veselește acum, e nevoie totuși de puțin efort, de nevoință. La Înviere nu poți ajunge decât urcând mai întâi Golgota. E nevoie așadar de post, după rânduială, după putere, de grijă la viața noastră, la faptele noastre. E nevoie de participare la viața Bisericii, de baia spovedaniei, de împărtășanie acolo unde nu există impediment. Închipuiți-vă praznicul acesta ca pe o nuntă! Iar noi, fiecare în parte, datori să ne pregătim inimile, să omorâm în noi omul cel vechi supus păcatului și să înviem împreună cu El, la o nouă viață. Când iubeşti pe Dumnezeu, păzeşti poruncile Lui. Cel ce nu păzeşte poruncile, nu iubeşte pe Dumnezeu. „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).

De ce oamenii nu-l mai caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu a devenit un fel de reclamă super, care aduce rating, dar doar în momentul în care se coboară în limita tangibilului?

Ne naștem cu toții cu dor după Cel ce ne-a zidit din a Lui iubire. Cred că toți oamenii îl caută pe Dumnezeu, chiar dacă nu conștient și constant. Ne e dor de raiul pe care l-am pierdut și căutăm să-l dobândim. Problema e că-L căutăm deseori prin gunoaie și mizerie, prin locuri urât mirositoare și străine de noi, însă de-L vom căuta cu sinceritate, știm din atâtea exemple minunate, El ne va veni în întâmpinare. Că unii au făcut din Dumnezeu un subiect de scandal ce aduce rating, e o altă poveste și e parte a unei lumii în derivă, a unei postmodernități nebune și deșănțate. Despre Dumnezeu nu se vorbește oricând, oricât și oricum. Altfel, Dumnezeu nu are nevoie de reclamă, El când vrea, la momentul potrivit, tună cu putere în inima omului.

De ce nu ne place să auzim că Dumnezeu s-a născut și a murit și a înviat pentru noi?

Bună întrebarea și bun prilejul de a vorbi puțin despre ce înseamnă concret, pentru noi, învierea lui Hristos. Ar trebui să ne placă să auzim asta, ni s-a făcut nu un bine, ci cel mai mare bine posibil, ni s-a dat astfel cea mai mare oportunitate, cea mai mare șansă, Hristos ne-a smuls din moarte și ne-a redat vieții. Căci asta ne învață practic întâlnirea cu Hristos, ne lămureşte că moartea deja am trăit-o, că ne aflăm în ea şi că într-o clipă putem învia îmbrăţişând Viaţa-Hristos. Atunci moartea nu mai este decât „paştile nostru, paştile (pesah – trecere), că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi!”. Hristos, doar Hristos ne poate scoate din moarte. El a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. Prin moartea Lui a călcat moartea noastră. Moartea nu mai are forţă, nu mai are consistenţă, nu mai are stăpânire asupra lumii. „Unde-i moarte boldul tău?” cântăm de Paşte. Şi totuşi mântuirea pe care Hristos ne-o aduce prin patima, moartea, învierea şi înălţarea la Cer, nu e un dat despre care doar luăm la cunoştinţă. Mântuirea obiectivă pe care El o aduce lumii, trebuie asumată de fiecare în parte, în chip personal, subiectiv, printr-o relaţie vie cu El prin Biserică, prin Sfintele şi de viaţă făcătoare Taine. Acesta este probabil motivul pentru care unora nu le place să audă că Dumnezeu a murit pentru noi, pentru că acest lucru ne responsabilizează. Sau ar trebui.

Ne lăsăm influenţaţi de moda zilelor noastre, mai ales de ideile din afară, însă unii dintre noi poate îşi mai doresc să trăiască un Paști bogat spiritual. Ce anume îi învăţaţi să facă? Concret, ce anume trebuie sa facă un creştin de Sărbătoarea Învierii Domnului?

În primul rând să participe la slujbele Bisericii, să încerce să rămână în biserică, la Liturghie, și după primirea luminii sfinte. Paștele se serbează întâi la biserică, iar mai apoi acasă. A serba Paștele doar în jurul mesei plină cu bucate alese, este, dacă îngăduiți, ca și cum ai serba un prieten în absența lui la tine acasă, iar nu la el acasă, împreună cu el. E Ziua Învierii Domnului, așa că-L vizităm întâi în Casa Lui, în Biserică, apoi e vreme și pentru celelalte, dar cu măsură în toate.

Credeți că Biserica este responsabilă pentru concepțiile nou-formate despre sărbătorile creștine? Mă refer aici la Crăciun, care e acoperit de Moș Crăciun, și la Paști acoperit de ouăle roșii și de iepuraș.

Spunea un mare părinte grec că Biserica nu e vinovată de căderile fiilor ei, și drept este. Învățătura ei este sfântă și mântuitoare. Ici-colo pot să apară unele neorânduieli și idei greșite, dar cu grijă, în timp, ele pot fi eliminate. Punctual vorbind însă, în chestiunea iepurașului Biserica nu are nicio vină, că nu-l propovăduiește; ouăle roșii au simbolistica lor și e o tradiție acceptată și, îndeobște, bună. Un compromis nefericit s-a făcut prin asumarea lui Moș Crăciun, prin promovarea unor colinde laice, dar asta e un alt subiect, care nu merită dezvoltat aici. Datoria Bisericii este de a mărturisi la toate neamurile Învierea Domnului și asta și face de două mii de ani.

Deseori auzim următoarea sintagmă: „Nu țin post, mi se pare fără rost și o prostie. Unii țin post și înjură sau se poartă urât. Apoi, ce rost are să te flămânzești și să înjuri că nu ai voie să mănânci?” Ce puteți spune despre asta? De ce să ținem post?

E o justificare simplistă. Nu știu de ce țin unii să se disculpe astfel pentru că nu trăiesc într-o rânduială, adică într-un rost al vieții. Domnul să-i lumineze să înțeleagă mâine mai mult decât înțeleg astăzi! Oricum, măsura postului nu e aceea pe care o pretinde sintagma citată, ci a te abține de la mâncarea de dulce, dar și de la înjurături și vorbe urâte. Problema noastră e că murim de grija altuia… E ca și cum am spune: de ce să mai merg la școală și să învăț, căci oricum sunt mulți elevi proști și leneși? Ideea e că postul aduce mare folos, dar trebuie să guști din el, ca să-i simți bucuria și binecuvântarea. Nu-i pot face reclamă, că nu ar fi ușor, e un exercițiu de înfrânare și cere sacrificiu, dar pot îndemna: Măcar încercați! Indiferent de ce fac alții!

Ce le spuneți celor care pun următoarea întrebare: De ce să mergem la biserică, având în vedere că e incredibil de plictisitor? E frumos la biserică? (în facultate profesoara mea de didactică vorbea despre plictisul din biserică și despre faptul că fiecare slujbă e la fel – ce puteți să-i spuneți?)

Probabil că pentru unii slujba e incredibil de plictisitoare, precum spuneți, dar sunt convins că asta se întâmplă din ignoranță și neînțelegere a ceea ce se întâmplă acolo, în timpul sfintei Liturghii. Da, e frumos la biserică. Uneori poate fi obositor, mai ales dacă nu ești obișnuit, însă e frumos. Elevii mei, oarecând, ziceau la fel. Erau bucuroși și încântați când mergeam împreună la slujbe, bun motiv să-i îndemn să guste și cu alt prilej din bucuria asta. E drept că trebuie să știi ce se întâmplă pe acolo, iar ei, în mare parte, știau, învățaseră. Orice nu înțelegi este plictisitor! E ca și cum ai viziona un film într-o limbă pe care nu o cunoști. Profesoara de care spuneți e din categoria celor ce nu înțeleg, pentru că nu știe încă limba. Ar trebui să-și vadă de cursurile dânsei, la care, personal, probabil m-aș plictisi foarte tare din cauza parantezelor neinspirate pe care le face. Fără a o ofensa pe profesoară, căci poate fi ea sau oricine altcineva, mai precizez că ideea aceasta, cum că slujbele sunt toate la fel, denotă o lipsă totală a culturii religioase. Slujbele rememorează, aduc în actualitate evenimentele descrise în Evanghelii, în acel timp și spațiu sacru punctate în istorie de întruparea Domnului. În Litughie suntem contemporani cu evenimentele prezentate în Evanghelii, suntem împreună cu Hristos în Betleem, Betania sau Ierusalim. Dacă îmi e permisă o comparație mai lumească, Liturghia nu e un „bună ziua” rostit repetitiv și obositor într-o singură zi, ci un „te iubesc” spus des persoanei iubite, care deși aparent sună întotdeauna la fel, e totuși mereu altfel, nefiind doar o simplă informare. Așa și Liturghia, ea nu ne povestește mereu niște evenimente trecute, ci ne smulge din profanul lumii și ne așterne în taină la picioarele Domnului. În Liturghie petrecem cu Dumnezeu și deși întâlnirile acestea par unora ca trase la indigo, iaca, totuși, noi cei ce dorim a urma pe Hristos, nu ne mai săturăm de ele.

Ce părere aveți despre următoarele obiceiuri: fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniță și spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe față în zorii zilei de Paște, ca să fie frumoase tot anul și așa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, așa să alerge și feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a își arăta consimțământul la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roșu. – În Moldova, în dimineața următoare după noaptea Învierii se pune un ou roșu si unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conțină monezi, copiii trebuie să-și clătească fața cu apă și să-și atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogății. – Ce legătură are taina Învierii cu tradiția și cu superstițiile? Sau care e locul superstițiilor în sânul Bisericii?

Eu personal nu le recomand și nu le dau atenție și, pe cât îmi stă în putere, le evit. Avem multe superstiții și tradiții locale, unele sunt păguboase de-a dreptul pentru receptarea corectă a sărbătorii, altele însă nu, fiind asimilate frumos, fără a umbri neapărat însemnătatea praznicului. Important e să mergem la esențe, să nu reducem viața creștină la tradiții!

Un cuvânt de încheiere, vă rugăm!

În Iisus Hristos moartea nu mai are putere. Moartea noastră a suferit-o El în chip deplin. Învierea Lui trebuie să fie şi învierea noastră, înviere din moartea păcatului, a neştiinţei, a necunoştinţei. Să înviem cu bine! Hristos a înviat!

A consemnat Alexandra Borzoș pentru publicația „Punctul”, Târgul Mureș

22.04.2011

(versiunea aceasta cuprinde câteva mici adăugiri față de versiunea trimisă spre publicare în „Punctul”, n.LD.)

8 Responses
  1. Ortodox :

    Date: April 23, 2011 @ 1:59 pm

  2. Wanna :

    Date: April 23, 2011 @ 5:19 pm

    frumos, adevarat si nepunând la zid acum totul. într-adevar, sunt lucruri ce trebuiesc nuantate!
    Hristos a înviat! (in curand)

  3. Maria :

    Date: April 24, 2011 @ 8:09 am

    VA DORESC SARBATORI FERICITE PLINE DE IUBIRE SI LUMINA!
    HRISTOS A INVIAT!

  4. fireman :

    Date: April 29, 2011 @ 1:19 pm

    ,,Problema e că-L căutăm deseori prin gunoaie și mizerie, prin locuri urât mirositoare și străine de noi,, Parerea mea este ca Dumnezeu aici este ascuns, in gunoaie, in mizerie, in suferinte. De asta nu-l gasim, caci il cautam in lux, imbuibare si in locuire spoite si fals infrumusetate. Dumnezeu ne asteapta in mizerie si in suferinte, asemenea diamantului in fundul pamantului, printre lucruri urat mirositoare. Depunem efort, suferim, il dorim si plangem pentru El, il gasim in aceste locuri umile , ca doar vesnicia s-a nascut la sat, in colibe sarace, in suflete smerite, constiente de maretia intangibila a lui Dumnezeu si nu in palate. Si scuze, HRISTOS A INVIAT!

  5. E-nigma :

    Date: May 8, 2011 @ 9:18 pm

    intrebarea cea mai importanta lipseste.. ce spuneti de fetele care vin la Inviere in colanti, tocuri si vopsite ca la discoteca, desi noaptea nu se vede, vorbesc la mobil si se saruta ca la spectacol, iar la 12.15 au disparut.. evident, inghetasera in tricoul decoltat si cautau un bar sa se incalzeasca.. an de an, centrul se umple de modele, zici ca-i prezentare de moda de prost gust.. care e filosofia?

  6. laurentiu :

    Date: May 8, 2011 @ 10:05 pm

    Raspuns: Ma bucur foarte tare ca sunt acolo, macar si pentru o jumatate de ceas. Candva, nu eram departe de buna lor dispozitie, dar Domnul si-a facut mila cu mine si m-a scos din asta. Deci asta as fi raspuns. Ma bucur si dau slava lui Dumnezeu ca sunt acolo. Nu se stie ce cuvant se lipeste de inima lor in chiar noaptea ceea friguroasa.

  7. John Fischer :

    Date: May 12, 2011 @ 8:19 pm

    casa ajunga cineva la inviere , asa este mai inti trebuie sa treaca pe la cruce. Aceiasi cruce pe care a purtatao Mintuitorul.Dar ca sa ajungi acolo este necesar sa te recunosti ca esti paactos si ca ai nevoie de acest Mintuitor slavit care a spus aceste cuvinte alor Lui.
    Îmbărbătarea ucenicilor.
    Ioan 14:1
    Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine.
    Ioan 14.27; Ioan 16.22-23;
    Ioan 14:2
    În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.
    Ioan 13.33-36;
    Ioan 14:3
    Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.
    Ioan 14.18-28; Fapt 1.11; Ioan 12.26; Ioan 17.24; 1Tes 4.17;
    Ioan 14:4
    Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.”
    Ioan 14:5
    „Doamne”, I-a zis Toma, „nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea într-acolo?”
    Ioan 14:6
    Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.
    Evr 9.8; Ioan 1.11; Ioan 8.32; Ioan 1.4; Ioan 11.25; Ioan 10.9;
    Ioan 14:7
    Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.”
    Ioan 8.19;
    Ioan 14:8
    „Doamne”, I-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.”
    Ioan 14:9
    Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: „Arată-ne pe Tatăl”?
    Ioan 12.45; Col 1.15; Evr 1.3;
    Ioan 14:10
    Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.
    Ioan 10.38; Ioan 17.21-23; Ioan 14.20; Ioan 5.19; Ioan 7.16; Ioan 8.28; Ioan 12.49;
    Ioan 14:11
    Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.
    Ioan 4.36; Ioan 10.38;
    Ioan 14:12
    Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl;
    Mat 21.21; Marc 16.17; Luc 10.17;
    Ioan 14:13
    şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.
    Mat 7.7; Mat 21.22; Marc 11.24; Luc 11.9; Ioan 15.7-16; Ioan 16.23-24; Iac 1.5; 1Ioan 3.22; 1Ioan 5.14;
    Ioan 14:14
    Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.
    Păzirea poruncilor.
    Ioan 14:15
    Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.
    Ioan 14.21-23; Ioan 15.10-14; 1Ioan 5.3;
    Ioan 14:16
    Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac;
    Ioan 15.26; Ioan 16.7; Rom 8.15-26;
    Ioan 14:17
    şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.
    Ioan 15.26; Ioan 16.13; 1Ioan 4.6; 1Cor 2.14; 1Ioan 2.27;
    Ioan 14:18
    Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.
    Mat 28.20; Ioan 14.3-28;
    Ioan 14:19
    Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.

    Remarcam aici ca lasa LUMEA in urma si se ocupa de ai Lui.

  8. Stelian Gombos :

    Date: May 17, 2011 @ 8:06 am

    Despre asumarea personală a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

    Vă întâmpin pe toţi cu Hristos a Înviat! Este realitatea ce cuprinde în sine nu numai persoana lui Iisus Hristos, a Dumnezeului-Om, ci a tuturor în Iisus Hristos. Şi în acelaşi timp mă întreb, dacă a înviat cu adevărat şi în mine, dacă eu am murit odată cu El păcatului şi am înviat odată cu El virtuţii, faptei celei bune. Şi nu ştiu ce să răspund şi atunci mă cutremur căci mi-e teamă că pentru mine El a înviat în zadar, însă încerc şi mă străduiesc să nu fie aşa!… Simt, observ şi constat cu multă amărăciune că încă în mine nu a murit mândria, orgoliul,vanitatea, egoismul, păcatul şi matima; în schimb zac în nesimţire, adormire şi nemişcarea fapta cea bună, smerenia, milostenia, ascultarea, postul şi rugăciunea!… Şi în aceste condiţii aflându-mă vin şi îi cer ajutorul Preaînaltului, Bunului şi Milostivului Dumnezeu – Care toate le poate celui ce crede în el, fiindcă El pe „cele neputincioase le întăreşte iar pe cele bolnave le vindecă”… Şi am nădejde, un firicel de credinţă şi tare puţină dragoste, însă ştiu şi trăiesc cu toată convingerea că atunci când rostim Hristos a Înviat nu spunem numai taina negrăită a lui Iisus Hristos ci şi chemarea noastră, a fiecăruia dintre noi, de a participa la Învirea lui Iisus Hristos, pentru că numai aşa putem fi autentici creştini. A răspunde la întrebarea cum particip eu la Învierea lui Iisus Hristos nu este un lucru uşor. Dar Sfinţii Părinţi de Dumnezeu purtători au dat un raspuns nu doar teologic ci şi personal. Ei au arătat că omul dacă participă, ca experienţă la viaţa lui Dumnezeu şi în aceste condiţii ori împrejurări poate să şi învie în Iisus Hristos.
    Practica, expertiza, experienţa şi metodologia lor este unică, şi sigură în acelaşi timp, ei au arătat că întâi trăim ca experienţă, ca realitate personală, ca practică, viaţa în Iisus Hristos şi numai după aceea teologhisim, vorbim ca discurs, mărturie şi mărturisire despre Iisus Hristos. La ei, în teologia Bisericii Ortodoxe unitatea, relaţia şi raportul dintre teologie şi viaţă, dintre teorie şi practică este organică, simfonică, unitară şi de nedespărţit.
    Astfel pentru ca noi să fim vrednici de învierea lui Iisus Hristos în plan eshatologic, al împărăţiei lui viitoare trebuie să înviem în El încă de acum, participând la viaţa în Iisus Hristos dată în Biserica din ziua cincizecimii. Aşadar, participarea la viaţa în Iisus Hristos, la învierea lui Iisus Hristos este calea Bisericii întrucât ea, Biserica este un trup viu, al cărei cap este Iisus Hristos precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „ci în iubire trăind după adevăr, în toate să creştem întru El care este Capul, Hristos” (Ef 4,16).
    Prin urmare, viaţa în Iisus Hristos ne este dată în Biserică şi de către Biserică, şi de aceea Însuşi Iisus Hristos a instituit Sfintele Taine. Omul îşi poate crea premisele mântuirii numai participând la Sfintele Taine. În ele el se rînoieşte, participă la viaţa lui Iisus Hristos, se ilumineză şi se desăvârşeşte. De la Sfântul Botez, Harul Duhului Sfânt este în sufletul omului, şi de la acest început el poate spune că are premisele vieţii în Iisus Hristos. La Botez se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi întrupat”. Dar această haină ce o îmbracă credinciosul este natura umană asumată de Iisus Hristos, cu tot ce a făcut El, în ipostasul său, pentru noi. În Sfintele Taine este Iisus Hristos personal, şi asumat în mod personal; aceasta este taina ce mulţi nu o cunosc. În ele omul, fiecare credincios participă la tot ce a făcut el pentru noi, ca întrupare, răstignire, moarte şi înviere. A participa la viaţa lui Iisus Hristos este identic cu a spune a participa la taine. De aceea când vorbim teologic despre Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie (sau Împărtăşanie) Sfinţii Parinţi, continuând pe Părinţi Apostolici şi Sfinţi Apostoli spune că lumea, noi avem pe Iisus Hristos – A doua Persoană a Sfintei Treimi, Cel ce s-a întrupat pentru noi, a pătimit, s-a răstignit, a înviat şi s-a înălţat de-a dreapta Tatălui.
    Ce mare taină, ce cutremur, ce pronie şi iconomoie dumnezeisacă, în Sfânta Împărtăşanie. Mântuitorul nostru Iisus Hristos arată apostolilor că el este Pâinea vieţii: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu”(6,51).
    Şi le-a zis Iisus: „Adevăr, adevăr vă spun: Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţa întru voi. Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”(53, 54). Vedeţi aşadar, că viaţa de veci, învierea sunt legate de participarea şi împărtăşirea de Iisus Hristos dată de El în Sfânta Biserică, în Sfintele Taine şi mai precis în Sfânta Euharistie. Acest adevăr ar trebui să mă înfricoşeze şi să ne înfricoşeze toţi, dar totodată, să ne minunăm şi de marea iconomie a lui Dumnezeu făcută cu noi. Mă întreb ce spun ereticii care s-au rupt de viaţa lui Iisus Hristos din Biserică. Cum poţi să participi la viaţa de veci, la învere dacă nu eşti în Biserică, dacă nu te împărtăşeşti de Iisus Hristos. Aici în Biserică este realism, este anamneză, este jertfă, la secte este neadevăr, ceremonialism. În Sfintele Taine el ni se dă cu natura sa umană rânoită, restaurată antologic şi numai participând la viaţa lui Iisus Hristos, dată realitate în taine, noi participăm la reînoirea naturii noastre, la iluminarea şi desăvârşirea ei. Viaţa în Iisus Hristos dată în Sfintele Taine este începutul vieţii veşnice, şi premisa învierii noastre.
    Drept urmare, viaţa aceasta nu este un simplu ascetism sau moralism, nu este o împlinire juridică a poruncilor. Orice spiritulailtate, orice formă de asceză, de efort personal se altoieste pe acestă viaţă în Iisus Hristos dată în Sfintele Taine, în special în tainele iniţierii: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie.
    Aceste probleme, ar trebui mult abordate de Biserică, este timpul ca acum să se de-a lămuriri, să se insiste asupra faptului că temeiul oricărei vieţi personale, orice formă de asceză şi mistică îşi are sursa, originea, puterea, şi seva de viaţă numai în Sfintele Taine.Numai participând la viţa trupului tainic al Bisericii putem vorbi de o despătimire, de ilucinare şi desăvârşire. Aceasta este credinţa bisericii ca viaţă în Iisus Hristos şi cu Iisus Hristos de două milenii. Restul este o iluzie, o cale fără finalitate, un verbalism despre Iisus Hristos, o teoretizare, după cum afirmă, susţine şi numeşte Sfântul Ioan Scărarul.
    Acesta este Testamentul Domnului şi Mântuitorului nostru – Cel răstignit, mort şi înviat: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu Întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. Cap. 15. 5). Acesta a fost şi Crezul Bisericii în istorie când şi-a precizat învăţătura sa dogmatică. Ea arată că conţinutul dogmelor priveşte viaţa şi participarea la adevăr ca viaţă, ca mântuire. Am arătat până acum că viaţa în Iisus Hristos şi Învierea în Iisus Hristos ne este dată în Sfintele Taine şi am particularizat cu Taina Sfintei Împărtăşanii.
    Este cuprinzător şi esenţial să spun că în Sfânta Împărtăşanie ne este dată şi starea de jertfă a lui Iisus Hristos – Mortul şi Înviatul, şi că din aceasta se hrăneşte şi dispoziţia noastră de jertfă. Precum tainei cruci urmată de slăvvita înviere aşa şi în cazul nostru, din dispoziţia şi capabilitatea de jertfă va urma ca o încununare învierea noastră în Dumnezeu.
    Sfântul Chiril al Alexandriei a arătat în lucrarea sa intitulată „Închinarea în duh şi Adevăr” că la Iisus Hristos nu se intră numai în starea de jertfă, iar noi împărtăşindun-ne cu Hristos, ne împărtăşim şi de acea stare ca disponibilitate. În Euharistie starea de jertfă şi cea a Învierii sunt unite organic. Acesta l-a făcut pe dascălul Ortodoxiei, Sfântul Maxim Mărturisitorul să afirme că Iisus Hristos vrea cu „fiecare dintre noi să săvârşescă taina întrupării sale” (Ambigua). Această stare de jertfă este foarte importantă pentru spiritualitatea ortodoxă, ce nu s-a numit niciodată numai ascetică sau mistică ci în primul rând este bisericească, comunitară, eclesială şi evanghelică. Tradiţia filocalică este văzută ca o viaţă în Iisus Hristos, iar treptele de despătimire, iluminare şi desăvârşire sunt văzute ca o înoire, ca o înviere în Iisus Hristos, sau ca o înainte înviere în Iisus Hristos – Domnul şi Stăpânul, Fiul Omului, Cel ce a venit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, ca să ne răscumpere din boală, din păcat şi din moarte pe mine şi pe noi, cei mulţi…
    În altă ordine de idei, Sfântul Ioan Scărarul spune despre curăţire: „o numesc liberare de patimi şi pe bună dreptate, căci ea este începutul învierii de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase” (treapta XXIX), ce ne duce pe noi la adăvărata libertate, cea în Iisus Hristos. El vrea să ne arate, ca un al doilea Moise că cel ce ajunge părtaş al nestricăciunii ca şi culme a vieţii spirituale, este părtaş chiar al învierii sufletului şi trupului, înainte de învierea obştească. Toată asceza şi mistica lui practică este văzută ca o moarte şi o înviere în Iisus Hristos.
    Acesta mă îndeamnă ne îndeamnă pe noi toţi, la un dialog şi o reflecţie: „Să cercetăm, vă rog, cine este mai mare cel care a murit şi a învaiat, ori cel care de fel nu a murit. Cel care a fericit pe cel de-al doilea s-a înşelat deoarece, murind Hristos a şi înviat, cel care fericeşte pe cel dintâi adevereşte că acei ce mor şi, mai mult încă, acei ce cad, nu sunt încercaţi de vreo deznădejde”(XV.-Despere curăţenie). Acest cuvânt este de o mare forţă a căinţei, o putere în a lăsa viaţa păcatului şi a plăcerii şi a învia în Iisus Hristos, şi de o nădejde că chiar dacă cazi, ridicarea ta şi a mea este oricând posibilă.
    Părinţii au arătat că nimeni nu moare sub cruce, cine îşi asumă crucea,ca metania, ca pocăinţa, pronie şi judecată biruie şi învinge păcatul, moartea, lumea şi pe diavolul. Dar ei au arătat că pe cruce în final trebuie să fim, nu sub cruce, cel ce se răstigneşte pe ea în sens personal, în viaţa acestei lumi, în lupta fără odihnă faţă de păcat şi de diavol cunoşte propria sa înviere, a naturii sale încă de acum. Aşa au gândit toţi părinţii mari ai Bisericii. Însăşi salutul Hristos a Înviat! Este un realism, un adevăr şi o realitate, o convingere ce o trăia fiecare sfânt părinte în planul vieţii de zi cu zi. Sfântul Serafim de Sarov, de pildă, a văzut, din punct de vedere cotidian, în toate sfintele sale nevoinţe învierea sa în Iisus Hristos, de aceea el întâmpina pe fiecare om cu cuvintele: „Hristos a înviat, bucuria mea!” Căci iată, în mijlocul istoriei stă pururea Învierea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos – Marele Eveniment şi Marea Taină a Creştinătăţii, a lumii, a cosmosului şi a universului întreg… Căci, cu adevărat a Înviat!…

    Stelian Gomboş.

Leave a Comment

Your comment

You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Please note: Comment moderation is enabled and may delay your comment. There is no need to resubmit your comment.