pridvorul lui laurentiu dumitru

Fac reclama / propaganda lecturarii operelor autorilor de mai jos:

“Când Hristos a spus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”, a fost strigătul dramatic al unei omeniri care Îl pierduse pe Dumnezeu. Iar El trăia acea despărţire, acea tragedie – unica tragedie adevărată a umanităţii, toate celelalte fiind consecinţe ale ei. Pierderea lui Dumnezeu înseamnă moarte, deznădejde, sete, despărţire. Toată tragedia omului încape în aceste cuvinte: despărţirea de Dumnezeu. Iar Hristos ia asupra Sa despărţirea noastră de Dumnezeu – nu în sensul în care noi Îl respingem, sau nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, ci într-un fel mult mai dureros. Asemenea pierderii celei mai dragi, celei mai sfinte şi mai dorite fiinţe – însuşi viaţa şi sufletul cuiva.” (Antonie de Suroj)

“Întruparea ne arată că omul este atât de mare, încât poate să se unească cu Dumnezeu, fără a înceta să rămână ceea ce este. Om – în adevăratul sens al cuvântului. Că omul este atât de vast, încât poate cuprinde prezenţa divină. Că în fiecare dintre noi există un loc tainic, un „gol în formă de Dumnezeu”, care nu poate fi umplut cu nimic pământesc ori ceresc, ci numai cu Dumnezeu Însuşi”. (Antonie de Suroj)

“Nu poţi primi cu inima deschisă, cu un simţ al deplinei recunoştinţe, al mulţumirii şi al deschiderii îmbucurătoare, decât iubind dăruitorul, decât ştiind că darul este un semn al dragostei ce nu are nimic de-a face cu mândria şi dorinţa de afirmare. Nu poţi dărui ceva, decât în măsura în care actul dăruirii înseamnă implicare totală şi este o expresie a preţuirii, a gingăşiei, a tandreţei.” (Antonie de Suroj)

“Există o expresie, care aparţine lui Gabriel Marcel, despre care cred că este printre cele mai frumoase rostiri din vremurile noastre. Spune el: „A spune cuiva înseamnă a-i spune ”. De obicei, noi încercăm să afirmăm existenţa noastră, să ne facem remarcaţi, să fim siguri că existăm, să ne înfrângem lipsa de siguranţă, îndoiala.” (Antonie de Suroj)

“In enorma cantitate de materie pe care o aveam sub priviri, în toată acea îngrămădire de ziduri îngheţate, de acoperişuri metalice care probabil nu arătau altfel decît va fi arătînd învelişul rachetelor pe cînd străbat spaţiul interpla­netar, respiraţia porumbelului simboliza — ea singură — miracolul vieţii.

N-as putea spune că în zilele precedente, ale unei negative vîlve literare, nu mă încercase o anume oboseală, că peste sufletul meu nu se aşternuse un fel de mîzgă. Dar toate s-au spulberat şi în piept a început să-mi bată inima celor dintîi oameni, iar în ochi să-mi lucească privirea cu care, de la sfericitatea soarelui şi pînă la aceea a unei rodii, ei descope­reau minunile lumii şi nu se puteau opri să li se închine.

Aş socoti un imens privilegiu dacă s-ar putea ca ochii cu care am privit acel porumbel să mi-i păstrez pînă în ultima clipă a vieţii.” (Geo Bogza)

“De ce scriu ? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sînt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta, ca pe mireasma şi substanţa pîinii, plămădită din grîul care e un dar al soarelui.Din credinţa că as putea să-i fac pe cei ce mă citesc mai buni, aşa cum cei pe care eu i-am citit m-au făcut mai bun, ca să pun încă o aşchie pe focul ce arde de veacuri, într-un atît de mare întuneric, în ceasul în care mi-a fost dat să fac de veghe asupra lui.

Ca să lupt împotriva înstrăinării omului de sine însuşi, împotriva a tot ceea ce generează, şi perpetuează, şi agravează înstrăinarea: împotriva standardizării si abstractizării vieţii, împotriva mecanismelor de gîndire, forme ale unei morţi mai rea decît moartea.

De ce scriu ? Pentru că sînt convins de frumuseţea vieţii şi a lumii, pentru că socotesc existenţa universului si existenţa noastră în univers, capacitatea noastră de a-l percepe sii de a reflecta asupra lui, o aventură extraordinară, în stare să ne taie respiraţia în fiecare clipă, în toate clipele vieţii noastre şi de-a lungul tuturor mileniilor în care omenirea va fi prezentă în univers.

Desigur, acestea sînt numai cîteva din multele răspunsuri ce s-ar putea da unei asemenea întrebări.

Scriu, aş mai putea răspunde, ca să nu mai omorîm caii, ca să ne cuprindă amare mustrări de conştiinţă pentru uşu­rinţa cu care ne-am apucat să omorîm caii, cei care au fost timp de milenii cei mai buni prieteni ai noştri.

Scriu, aş putea răspunde de asemeni, din dorinţa existentă în mine dinainte de a fi început să scriu, de a spulbera banalitatea. Cei mai mulţi oameni îmi par, în felul cum îşi trăiesc viaţa, asemeni unor călători care din minut în minut ar căsca de plictiseală, ar încerca să adoarmă sau ar juca o partidă de cărţi, nemaiştiind cum să-si omoare vremea, în timp ce trenul care îi poartă ar străbate un continent fantastic. Scriu pentru a-i implora pe aceşti călători să-si arunce măcar o clipă ochii pe fereastră.” (Geo Bogza)

“Nimic pentru mine, acesta a fost cuvântul pe care mi l-am impus toată viaţa.

Pentru mine viaţa de dincolo e o certitudine.
Pentru mine, îngerii, sfinţii sunt prezenţe fizice, nu rodul imaginaţiei.” (PS Iustinian Chira)

“În amurg, Dumnezeu umblă prin rai „în răcoarea serii” si în această atmosferă Adam simţea prezenţa lui Dumnezeu. Si acum, în amurg, când înserarea începe să se lase peste pământ, o putere tainică se întinde peste lume, care ne face să simţim o stare deosebită. Vibrează parcă ceva în văzduh, se aud parcă aripile îngerilor cum fâlfâie prin aer. Duhurile rele în aceste clipe se ascund în hăurile cele mai întunecoase, iar de pe culmi, unde lumina se luptă cu întunericul, ca nişte tulnice cereşti, ca nişte trâmbiţe îngereşti încep să sune şi să răsune din marginile cerului până în cealaltă margine a cerului imnul în care se aud desluşit cuvintele: Lumină lină”. (PS Iustinian Chira)

“Setea de nou care există în noi, setea de originalitate, este o sete de viaţă. Cei mai mulţi oameni se tem de original şi de irepetabil. E un lucru care-i înspăimântă. De aceea şi cred în asemănarea lucrurilor şi sunt liniştiţi atunci când ei înşişi seamănă cu altceva. Astfel, moartea găseşte în viaţă multe porţi deschise.” (Christos Yannaras)

“Răbdarea, când nu este o aşteptare pasivă a sfârşitului, ci o stăruinţă sfântă şi plină de speranţă, poartă în ea o viitoare rodnicie. De aceea sunt fericiţi oamenii care au atâta rezistenţă, încât sã ­şi poată reînnoi în fiecare zi sfânta lor stăruinţă. Marea dramă a omului este bătălia dură pe care o duce cu legea rutinei, cu tirania pe care această lege o impune vieţii.” (Christos Yannaras)

“Omul adevărat nu se opreşte la nici o schemă, la nici o formă încremenită de viaţă. Viaţa lui este un protest zilnic şi neîntrerupt faţă de cotidian. Un protest interior, esenţial. Cei mai mulţi oameni au devenit sclavii schemei înainte chiar de a ajunge să conştientizeze datoria de a lupta cu ea. Astfel n-au cunoscut nici­dată drumul căutării neîntrerupte, adevărata formă a vieţii care e libertatea.” (Christos Yannaras)