Seria “Anomalii”: T-I-M-P-U-L

4:47 pm Octavian Dărmănescu, Seria "Anomalii"

time

Octavian Dărmănescu

În general, timpul face atmosferă, ca imperfectul în proza scrisă. Timpul în tolba lui Nimrod, primul vânător, care ţintea printre vârfurile baobabilor tocmai ochiul lui Dumnezeu. Timpul în startul pentru ocuparea, care are cai mai buni, a Oklahomei, în glonţul care l-a dat gata pe Franz Ferdinand, în pleaşca de pe ţeasta preţioasă a tovarăşului Gorbaciov. Muritorilor, el se oferă graţios, în regim de bufet suedez, adică pe apucate. Timpul e vechilul nostru drag, şeful de sală care ne face careul la orele 8, mama care ne verifică unghiuţele şi ne inspectează nasul. Timpul e galant în zilele lui bune, ne invită să stăm liniştiţi pe sapte, zice că le rezolvă el pe toate. În timpul liber e artist, lasă dâre impresioniste de melc obez. Ca oricărui dezmoştenit, timpului îi face pârtie Dumnezeu, îl ajută, cum se spune, în viaţă. Însă timpul e un parşiv de clasa întâi, el râde de toţi şi de toate, el e tipul care trage mereu paiul mai lung. Pentru el, coliva e doar o prăjitură comemorativă, nu înţelege defel de ce o leagănă viii resuscitativ deasupra mortului. Să trăiţi, că varza-i multă!

Momentan, timpul e tabagic, stă pe pragul morţii, aruncă pocnitori să-i treacă de urât. În antichitate era gras şi fericit, dormea pe spinarea regilor disperaţi de plictiseală. Azi aleargă ca un ogar hămesit după nişte iepuri care se divid la fiecare intersecţie. Imaginarul actual, fragmentat postmodern ca ficatul prometeic, e plin de culori şi de vise, cel mai plin din istoria omului, dorinţe inoculate zi de zi, nevoi stringente inventate, hrănite pe sfert. Ciobani ce-şi vând turmele-n ziare, copii înţărcaţi cu Cola, toalete construite postmodern pe temeliile altor toalete, medievale, antice, mezozoice, când se stătea în aceeaşi poziţie consacrată. Teorii poroase prăjite în acelaşi ulei scolastic, salată beuf, un fel de colivă pentru vii, teribila frică de a nu muri singur, cu termometru-n fund. Dumnezeu, în spatele universuluil, Îşi urlă supărarea, mai împrumută puţin timp ceasurilor, pe terasă la Vraja Mării paharele se umplu şi se dau pe gât într-un vertij ameţitor, fetuşii aşteaptă cuminţi lotul naţional de berze, timpul trece, secretarele rămân. Şi CNP-ul.

Moartea mănâncă timp, timpul digeră moarte, ceva de genul cuplului care descoperă la un moment dat că se spală pe dinţi cu aceeaşi periuţă. Omul, de fapt, fuge în zig-zag de accidentul care-l va şterge din gloata celor vii. Te scuturi de vis şi te uiţi instinctiv la ceas, ţi s-a mai dat o şansă de a te grăbi la muncă. Te bucuri de apa cu clor pe care ţi-o trimite statul prin ţeavă, ţi-o întinzi pe faţă şi simţi timpul, te racordezi din nou la ora exactă trimisă prin convenţie de la capitală. Te grăbeşti la serviciu, treci pe un pod legat cu şuruburi mari acum zeci de ani, îţi cauţi în horoscop norocul ca baba găina de ouă, afli de la şef despre „eliminarea timpilor morţi din producţie”. Adică timpul e un fel de plop imens pe care tu, drujbaşul, trebuie să îl cureţi de crengile moarte, să îl faci blană pentru export. Pauza de masă, consumi încrâncenat o omletă simplă, care n-are nicio vină, îţi reiei lucrul, te întorci acasă, la copii şi la nevastă, te ia somnul cu mâna pe sonerie, te trag ai tăi înăuntru, îţi scot bocancii şi se întorc la ale lor. Dormi adânc, dar te tezeşti că ţi-e sete, regreţi nişte paşi în viaţă, dar e prea târziu, ca şi cum ai îndesa ciorapi de lână pe picioarele mortului. N-ai făcut nimic, tu eşti omul zebră, peste care trec toţi ca să meargă mai departe.

În chestiunea timpului, dacă ai împinge raţiunea până la capătul filosofiei, ai da în diaree. Inopinatul aruncă toată viaţa în moarte. Suntem vii, dar cu musca verde pe nas. Bem, mâncăm, jucăm la Loto, dar stăm cu un picior în groapă. Banii mari de pe pieptul ginerelui se consumă până la stadiul de ort, mici, legaţi de degetul rece al proprietarului întins pe masă şi pupat de rude. Eşti un geniu, te vor băga în manuale, pe figura ta solemnă vor învăţa ţâncii să recunoască gura, nasul, ochii, din numele tău, dacă ai noroc, va rămâne doar o stradă pe care prestează cinstit fetele care n-au încotro. Diplomele tale chinuite ţi le vor face făraş nepoţii, te chinui să-ţi plastifiezi memoria, dar de fapt, copiii îţi cer violent averea, ce îngustime ! Ai căzut în groapa cea mare unde cad toţi cei care vor gloria terestră, tinichea netrebnică pe care Dumnezeu o aruncă interlopilor, să se bucure şi ei de ceva pe lumea asta, copii betegi la minte. Trăim la jumătatea răspunsurilor cu toate întrebările pe cap, iar timpul nu e un inocent. El nu iartă nimic pentru că nu ţine socoteala, vezi dosarele prescrise şi ruinele Curţii Vechi. Universul în expansiune e dovada despărţirii, a fugii, este istoria fugii. Timpul se dă cu patinele pe frunţile noastre, ne ia tot părul, ne aduce de spate, ne sporeşte colesterolul, ne pune dinţii în borcan. Roade aproape tot, te lasă doar în oasele mari, dovezi peste veac că ai trecut pe-aici. Când a ajuns la scobitori, râde. Şi cine râde la urmă, râde cu gura plină. Fiţi vigilenţi, timpul este invizibil, pe el nu îl latră nici un câine! Cimitirul o va lua la vale, cu râul lui de tigve şi ciolane. Focul mâniei divine ne va arde la ADN, nu va mai fi niciodată odată ca niciodată, şi nici bănci de împrumutat timp. Va fi un veşnic aliluia de trei ori şi un imens vid, groapa în care se aruncă Marianele.

16 Responses
  1. MariuS :

    Date: April 28, 2010 @ 8:53 am

    … si oamenii nu mai au rabdare cu timpul (Preda inversat).

  2. ld :

    Date: April 28, 2010 @ 10:54 pm

    YEEEEEEEEEEEEEEEES !
    I-N-S-F-A-R-S-I-T !
    -frumos cu bufetul suedez;
    -in timpul liber e artist….uau !
    -chiar ca e parsiv timpul !
    -…iepurii care se divid la fiecare intersectie:))
    -nu-i valabila chestia cu termometru-n fund !
    -ori vertij, ori ametitor !
    -…timpul trece, secretarele raman…Super !
    -doar nu te gandesti la suruburile de zeci de ani cand treci pe poduri?!
    -chiar ca n-are vina biata omleta !
    -pai nu impinge ratiunea pana la capatul filosofiei in ce priveste chestiunea timpului, ca dai in nebunie, nu in diaree !
    -…..:(
    -…..:(
    -……………………..:(
    umila mea concluzie : te rog frumos iesi din acest timp obsesiv !

  3. ld :

    Date: April 28, 2010 @ 10:58 pm

    SUPER !
    Si va rugam frumos, mergeti inainte cu aceasta serie, ignorand cartitorii care nu stiu sa se bucure !

  4. Fillosss :

    Date: April 28, 2010 @ 11:59 pm

    bine ai revenit in ceata de pitigoi, domnule Octavian. sa va tineti acum de atacuri dogmatice pline de substrat frustrant si de „dorul adevarului”

    de cand te asteptam…

  5. MariuS :

    Date: April 30, 2010 @ 10:46 am

    “Focul maniei divine ne va arde la ADN”
    magistral spus.

    Timpul fara credinta e mai mult decat plictisitor. Pacatul ne roade si ne tulbura. Pot alege sa ma afund in tumult sau sa ma las eliberat. Ateii vad raiul ca o plictiseala, ce erezie!
    A-i spune unui om să trăiască în pace înseamnă a-i spune să trăiască fericit; înseamnă a-l sfătui să-şi creeze o stare de tihnă care i-ar îngădui să gândească în voie, fără să găsească vreun motiv de supărare; înseamnă a-l sfătui… Dar acest lucru ar mai însemna să nu-i înţelegem deloc natura.

    Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi.

    Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea, nu prada.

    Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul (Pascal).

    Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaus şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun.

    Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-a depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin.

    Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze.
    Oamenii sunt încărcaţi încă din copilărie cu grija onorurilor, a bunurilor, a prietenilor şi chiar cu bunurile şi cu onoarea prietenilor. Sunt copleşiţi de treburi, să înveţe limbi, să facă exerciţii; sunt făcuţi să înţeleagă că nu vor fi fericiţi dacă sănătatea, onoarea şi averea lor şi aceea a prietenilor nu va fi în bunăstare; destul un singur lucru să lipsească şi nefericirea e gata. Li se dau astfel sarcini şi treburi care-i hărţuiesc din zori. – Iată, veţi spune, o ciudată manieră de a-i face fericiţi! Ce s-ar putea găsi mai mult pentru a-i face nefericiţi!
    Cum adică, ce s-ar putea găsi? N-ar trebui decât să li se ia toate grijile; atunci ei s-ar vedea pe ei, s-ar gândi la ceea ce sunt, de unde vin, încotro se îndreaptă: aşa se face că ei sunt mereu ocupaţi şi îndepărtaţi de aceste gânduri. Şi, dacă după ce lis-au pregătit atâtea ocupaţii, tot le mai rămâne un răgaz, sunt sfătuiţi să se distreze, să se joace, pentru a fi ocupaţi.

    Cât de goală şi plină de mârşăvii este inima omului!

    Suntem atât de nefericiţi încât nu ne putem bucura de nici un lucru decât cu condiţia să ne supărăm dacă el nu reuşeşte; ceea ce s-ar putea întâmpla, şi se întâmplă în fiecare clipă. Cine va găsi secretul de a se bucura de un bine fără să se supere de contrariul lui va găsi dezlegarea: aceasta este mişcarea perpetuă.

    Când un discurs firesc zugrăveşte o pasiune sau un efect, descoperim şi în noi înşine adevărul pe care îl auzim, dar, neştiind că el se află acolo, suntem gata să-l iubim pe cel care ne-a făcut să-l simţim; căci nu dintre-ale lui ni-l împărtăşeşte, ci dintre-ale noastre. Binele pe care ni-l face ne îndeamnă să-l iubim, în afară de faptul că inima este înclinată să-l îndrăgească tocmai pentru această comuniune a înţelegerii.
    Să dăruieşti este perfect, când asta ţâşneşte din preaplinul inimii, nu când eşti constrâns s-o faci sub lovituri! Nu atunci când n-ai încotro! Fireşte, multe dintre „mironosite” se sacrifică, şi unele dintre ele chiar îşi fac datoria fără prea multă osteneală, fie pentru că s-au resemnat, fie pentru că firea lor nu le împinge către nimic altceva, însă cine dăruieşte cu acea bucurie fără limite care este semnul adevăratei iubiri? Printr-un îndemn spontan al inimii?
    Dacă m-aş fi conformat acestui model, aş fi devenit o caricatură odioasă a fiinţei mele. Vreau să cred că există undeva în mine acea căldură căreia îi presimt puterea. Vreau să dăruiesc mai mult!

    Atât timp cât n-am pătruns în adevărata noastră natură, totul este întrebare! Dar omul obişnuit trece de la un la alta, fără a sfredeli niciodată până în străfundul nici uneia dintre ele. Este ca un fluviu orb şi leneş, care face meandre în dreptul fiecărui obstacol. Totuşi, fiecare problemă este ocazia! Dacă o trăim ferm, până la capăt, repune în discuţie tot universul.

    Când sunt trist, lumea e şi ea tristă, când sunt voios şi lumea este la fel. Cine sunt eu, deci, şi cine este lumea? Ce ne leagă? Suntem miliarde dar, în mod sigur, dacă fie chiar unul din noi îşi croieşte drum în lumină, întregul pământ este transfigurat.
    Baricadele misterioase
    Drama cea mai sfâşietoare a vieţii nu este aceea care îţi sare în ochi. Este cea care nu a fost încă detectată şi care provoacă o nelinişte atât de vagă, încât nu poate purta nici un nume. Cea căreia i-ai căzut pradă fără să ştii. Această nelinişte fundamentală te determină să spui cuvinte, să comiţi acte în definitiv, să învârteşti roata. E protejată de un consens al iubirii şi al tăcerii. Cât despre cel care îndrăzneşte să o demaşte, se expune mâniei semenilor, la singurătate sau la excludere.

    Suferinţa exprimată în marile oratorii ne linişteşte. Este a noastră, vrem s-o îndurăm, dar vai de aceia care cutează să ne spună că suferim mult mai profund şi de o suferinţă atât de difuză încât nu trebuie decât să adii peste câteva note ale claviaturii, pentru a o evoca.

    Într-o zi, domnul Couperin, organist al lui Ludovic al XIV-lea şi profesorul de muzică al copiilor regelui, a compus o scurtă piesă muzicală pe care a intitulat-o Baricadele Misterioase.

    Baricadele misterioase! Baricadele misterioase! Ei bine, să nu credeţi că este vorba doar de cele care se ridică între un bărbat şi o femeie, sau între dumneavoastră şi ceilalţi. Nu, sunt cele pe care privirea mea le-a descoperit recent, peste tot, peste tot. Priviţi acest arbore, aceste flori, această pasăre. Cât par de apropiate! Cât sunt de vii! Dar eu ajung mereu numai pe urmele vieţii, viaţa însăşi n-o cunosc. Sunt mereu în întârziere la întâlnire.
    Dar, spuneţi-mi, de unde credeţi că vine această forţă pe care o are imaginea unui cuplu îmbrăţişat, asupra minţii noastre? De ce acoperă, totdeauna cu succes, ultima pagină a romanelor noastre? Credeţi că e vorba, pur şi simplu, despre chemarea trupului care ne îndeamnă să atribuim, pe nedrept, o astfel de beatitudine celui mai mic luminiş, întrevăzut printre bariere?
    Nu, este nostalgia noastră de noi înşine, nostalgia după ceea ce suntem cu adevărat, fără să ştim cum am putea redeveni sau rămâne la fel.
    Bucurati-va!

    Pentru o linistire sufleteasca, lecturez Steinhardt: „Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.

    Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da deoparte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect de fidel ar fi virtuţii.

    E virtuos, dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard: contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată proba constă în starea de fericire. Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă – şi uită că jugul Domnului este blând şi povara Lui uşoară”.

    Cum să gestionez răul? Ar trebui să vedem cele două tendinţe: acuzarea şi scuzarea. Acuzându-ne pe noi înşine, întreţinem în noi durerea sentimentelor de culpabilitate, pedepsindu-ne pe noi înşine.
    Ne condamnăm în bloc, evitând un examen autentic al conţinuturilor reale. Adesea această auto-acuzare nu este decât reversul orgoliului. În fond am vrea să fim mai buni decât ceilalţi oameni şi ne ridicăm mai sus de ei.

    Celălalt risc rezidă în scuza de sine. Şi aceasta este o manieră de a eluda vina. Caut mii de motive pentru care nu sunt vinovat şi încerc prin toate argumentele posibile să mă justific. Totuşi, cu cât mai mult mă justific, cu atât îndoiala creşte în mine. Şi nu mai văd altă soluţie decât de a căuta motive pentru a mă justifica. Refuzul de a-mi privi vina în faţă mă aruncă într-o activitate febrilă şi nu pot tolera liniştea. Pentru că imediat ar izbucni în mine sentimente de culpabilitate şi aş simţi că tentativele mele de justificare cad în gol.

    O femeie şi-a otrăvit prietena pentru a se putea căsători cu soţul acesteia. Ea aranjase totul pentru ca nici o bănuială să nu cadă asupra ei. Dar ea nu se putea elibera de sentimentul de vinovăţie. Se simţea exclusă din comunitatea umană, şi chiar din comunitatea animalelor şi a plantelor. Practicând călăria, a fost aruncată la pământ de calul ei.

    Florile se ofileau în apartamentul ei. În această stare fiind, a mers sa se spovedeasca. Era o ucigaşă şi în plus ea se omorâse pe sine însăşi. Pentru că oricine comite o asemenea crimă îşi distruge propriul suflet. Prin crima ei, această femeie a devenit străină animalelor şi se scufunda într-o singurătate insuportabilă. Din faptul că vina ne exclude din comunitatea oamenilor, o vină cu adevărat gravă necesită o discuţie, pentru a mă putea simţi din nou om printre oameni.

    Spovedania, care este precedată de o pregătire, trebuie să se continue. Aceasta este sărbătoarea reconcilierii, pe care să o pot celebra singur sau împreună cu alţii. Unul celebrează această sărbătoare în tăcere, aşezat în faţa unei icoane şi meditând.

    Alţii celebrează împreună cu ceilalţi sărbătoarea iubirii necondiţionate. Ei vor să împărtăşească cu alţii experienţa pe care tocmai au trăit-o, aceea a iubirii care iartă. Această sărbătoare a reconcilierii implică şi ca eu să reflectez la modul în care aş putea concretiza această experienţă a iertării în viaţa mea şi în ce manieră aş putea răspunde iubirii divine care iartă. Este important să consider un exerciţiu concret care să-mi amintească necontenit pe Dumnezeu care iartă şi răspunsul meu la această iubire divină. (sursa: http://www.ceruldinnoi.ro)

  6. ld :

    Date: April 30, 2010 @ 6:41 pm

    MariuS,
    siteul ni l-ai dat, dar putem sa stim autorul, ca nu ne-ai dat linkul?!
    Dar, poate ca e mai bine sa recitesc din seria “Anomalii ” !

  7. MariuS :

    Date: May 7, 2010 @ 8:20 pm

    @Id
    Anthony de Mello, Alphonse Goettmann, Andrei Kuraev, Blaise Pascal.

  8. ld :

    Date: May 9, 2010 @ 11:41 pm

    @MariuS,
    Pe bune?
    Vezi, de-aia nu mi-a picat, ca sa-l citesc, si-l prefer pe Oct Darmanescu, ca imi pica nespus de bine, si ma bucur din suflet !

  9. ld :

    Date: May 10, 2010 @ 9:54 am

    Esti doct tare, MariuS, dar trebuia sa mai pui si tu niste ghilimele, ca sa nu mai spun ca trebuia sa mentionezi autorii, si sa nu lasi sa se creada ca ar fi ale tale, si sa nu aiba omul rabdare sa te citeasca, nespunandu-i nimic… numele tau !
    Iarta-ma, te rog, dar ti-am raspuns pe masura !
    Cu toate ca nu asta este masura mea, dar cateodata trebuie sa mi-o depasesc, ca sa mai smeresc pe cate unul ca tine !
    Cu bine, si la mai bine !

  10. ld :

    Date: May 10, 2010 @ 9:59 am

    Si, MariuS, il preferam in continuare pe Oct Darmanescu, si n-o fac ca sa-l flatez, dar el are cu adevarat multe de spus, iar tu daca ai atatea de spus, spune-le de la etaj, nu de la subsol, si sa-ti apartina !
    Nu ti-ar strica sa fii putin mai smerit, si ia exemplu de la cel mai sus pomenit, care are cu ce sa se mandreasca, si totusi nu o face.
    Domnul fie cu tine, si cu mine !

  11. MariuS :

    Date: May 11, 2010 @ 8:19 am

    am bagat la cap

  12. MariuS :

    Date: May 11, 2010 @ 8:31 am

    nu vroiam catusi de putin sa fac ce zici, Id
    vroiam doar sa incurajez psihoterapia ortodoxa
    nu am pretins ca sunt autorul
    sunt doar cateva idei conspectate
    daca tre deranjeaza, scuze
    daca preferi pe altii, e normal
    dar nu admira un tablou doar pt ca e semnat tonitza
    castigi idei, nu nume de p[ersoane
    urmatoarea postare va avea note bibliografice, asta vrei?
    si nu cred ca opinia ta este reprezentativa

  13. MariuS :

    Date: May 11, 2010 @ 8:34 am

    mai bine ai posta, Id, pareri despre textul postat de OD
    un mesaj pozitiv poate fi distrus cu bune intentii
    cine da mesajul si cine face galceava, nu stiu
    iti recomand totusi ultima carte de goettmann, pt temperarea masurii

  14. MariuS :

    Date: May 11, 2010 @ 8:44 am

    Id, daca ai fi intrat pe linkul citat ca sursa, ai fi gasit textul pe home page si totul incepea , nu se sfarsea
    verzii cu albastrii se “cearta” in hipodrom, paganii asediaza cetatea, dar noi ne intrebam ce sex au ingerii sau daca “AliluiA’ se zice de 3 sau de 4 ori
    daca dadeam doar linkul, poate intrau mai putini decat au citit direct “rezumatul”, compendiul de introducere, de stimulare
    in leg cu smerenia, asta e, imi lipseste, dar sunt intr-o galerie selecta,
    si lui DV ii lipseste
    dar ma lupt
    poate si mai mare lipsa de smerenie ar fi fost chiar sa public texte scrise chiar de mine sau sa nu indic sursa la final
    textele scrise de mine sunt prea slabe ca sa apara
    razvan bucuroiu ma incurajeaza sa continui
    danion vasile mi-a raspuns pe mail cam ambiguu
    altii ca ei au raspuns diferit
    ideea e ca eu nu sunt multumit de propriile texte
    sunt prea greoaie
    daca vrei sa vezi o mostra, intra pe
    http://www.bunavestire.go.ro
    oricum, alea sunt texte mai vechi
    poti vedea si marius pe
    http://www.orthoblog.ro
    dar si alera sunt vechi
    astea noi nu cred ca vor aparea, poate PM

  15. Ioan :

    Date: May 11, 2010 @ 11:53 am

    Intotdeauna voi admira un tablou…ca este semnat Tonitza !
    Numele autorului imi garanteaza calitatea, si poate sa se intinda si pe…2 mil de km, ca il voi citi; dar nu il voi citi, de ex, pe autorul celor 2 mil de km, doar ca are un nume melodios, si este jovial, iar in rest, gol de continut.
    Si, iarta-ma, poate ca nu sunt eu atat de “citit” ca tine, dar nu toate numele mai sus pomenite de tine, ma striga.
    Hai sa incercam altfel: poate ca o sa citesc ce ai postat, pentru ca tu uitand autorii, dar ramanand cu ideile, inseamna ca sunt pe sufletul tau, si acum iti apartin !

  16. ld :

    Date: May 11, 2010 @ 3:46 pm

    Iti multumesc MariuS, ca mi-ai dat niste adrese unde te pot citi ! O voi face ! Si scrie mai departe, fara sa te smintesti de la o persoana ca mine, care daca nu am o galerie asa de selecta ca a ta, in schimb am un papagal perush care ma iubeste si imi danseaza de bucurie cand ma vede, sau cand discut cu el; vezi, daca discut cu papagalii nevorbitori, nu mai stiu sa discut cu oamenii.
    Sincer, te rog sa ma ierti !

Leave a Comment

Your comment

You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Please note: Comment moderation is enabled and may delay your comment. There is no need to resubmit your comment.