Tatal meu cel viu
January 26, 2010 9:16 pm Pr. Lucian Grigore
Un exerciţiu de iniţiere care pledează nu pentru o “iniţiere” în sens propriu, ci pentru curajul unei relaţii directe cu realitatea în care crezi. Credinţa este forma supremă de libertate. Hristos a dorit să faci cu el saltul peste orice graniţă a închipuirii, aducându-te în faţa realităţii morţii pe care o poţi birui prin credinţă. Dar mai mare decât credinţa este nădejdea; şi mai mare decât amândouă e dragostea; şi mai înalt decât acestea toate este curajul.
Dragostea lui Hristos ne va scoate chiar şi din morminte, dacă vom şti să lăsăm inimii încredinţarea curajului! De-aceea să mergem şi noi să murim împreună cu El !
Am văzut un copil pe care mama lui îl ţinea de mână în faţa unei cruci din cimitir. Mi-au reţinut privirea ochii lui. Erau nedumeriţi, întrebători! Mama îi arăta copilului mormântul tatălui, zicându-i: uite scumpule, aici e tăticul tău ! L-am pus aici de pe vremea când tu erai încă în scutece…
Mai târziu copilul se juca în faţa blocului cu alţi copii care insistau să îl întrebe: am auzit că tu nu ai tată, că n-ai avut niciodată tată ! E adevărat ?! Cine e tatăl tău ?
Copilul le-a răspuns: tatăl meu e o piatră şlefuită, dreptunghiulară, o piatră pe care se află încrustată o cruce. Cam atât ştiu eu despre el !
Copiii îl ascultau râzând. Credeau că glumeşte. Dar puştiul cel fără de tată mai tare spunea cele ce avea de spus, dorind să-i încredinţeze pe toţi: l-am văzut ! Îl ştiu ! E o piatră ! Nu mă credeţi ?! Am să vi-l arăt şi vouă ! E o piatră !
De multe ori am avut astfel de încredinţări. Am crezut că adevărul e o piatră ! Era un adevăr pe care îl ţineam strâns în minte şi dinaintea ochilor. Piatra mea dreptunghiulară de dinaintea ochilor, era însă doar pojghiţa unui adevăr nefuncţional, un adevăr a cărui fiinţă zăcea înăuntru fără suflare.
Adevărul ?! Ce este adevărul pe care noi îl percepem ?! Un dumnezeu al sloganului, al lozincilor, un dumnezeu fără fiinţă înăuntru şi fără suflare. Îl percepem doar prin memoria faptelor, a lucrurilor, memoria existenţei, sau prin cele intuite, ori prin cele ce sunt mai degrabă pecetluite! Dar putem căpăta oare ceea ce se poate înţelege a fi „strângerea de mână” a acelei realităţi?! Suntem în strângerea de mână a mamei. Putem intui cum va fi să fie „strângerea de mână a tatălui” ?! Poate că da ! Sau mai sigur: poate că nu !
Atâta timp cât credem că marile adevăruri sunt criptate, că fiinţa Adevărului a murit, că memoria ei e pusă la arhivă, la păstrare, acest Adevăr nu lucrează, nu răscoleşte inimile, nu aprinde, nu mobilizează şi nu ne poate convinge să cuprindem cu intuiţia cum va fi să fie acea „strângerea de mână a tatălui”! Singura cale a unei descoperiri valabile ar fi învierea tatălui. Şi recunosc, acesta ar fi decupajul unei soluţii neaşteptate: Să învieze! Cum adică să învieze ?! Nu ştiu ! Dumnezeu ştie cum ! Dar dacă el este totuşi viu ?!
Noi credem că Adevărul este o instituţie. I-am dat un chip acestei instituţii, am îmbrăcat-o în piatra funerară a oficioaselor, a predicilor formale, a tămâiei uitării şi neuitării. Ceremonialul prelung şi evocator atinge însă doar dungile bine şlefuite ale acestei pietre dogmatice, adunată dinaintea ochilor ca un piedestal de nepătruns, pe care tronează cu mare fast doar memoria faptului şi nu faptul însuşi. Fastul acesta nu restituie nicicum realitatea în sine, ci doar o schiţează. Instituţiile nu deţin adevărul. Ele deţin doar zăvoarele cu care încăpăţânate doresc să ferece realitatea sub paza regulamentelor. De aceea Hristos îi mustră pe cărturarii cei instituţionali pentru cheile cele nefolosite ale Împărăţiei, zicându-le: „nici voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre!”
În adâncul pietrei, dincolo de cremene, în inima acestei monstruozităţi tăcute care acoperă definiţia vieţii, va trebui să pâlpâie dragostea noastră cea mai frumoasă, şi dragostea ştim că are – în inima celor ce cred – un răspuns chiar şi dincolo de moarte. Dragostea va fi singura în măsură să treacă de cealaltă parte a pietrei, spre a se întâlni cu omul înviat de dinăuntru.
- Va învia oare vreodată tatăl, să mă ţină de mână ?! Aşa ar frământa gândurile pruncul cel de odinioară, trecând de la cele văzute spre cele nădăjduite.
Ar fi să-şi spună încredinţat împotriva oricăror aşteptări prelungi din lumea de aici:
- Am înţeles prea bine! De fapt tatăl meu e un tătic adevărat şi nu o piatră! E un tătic de-adevăratelea ! E pe semne viu, asemenea mamei! Un tătic viu care tânjeşte să mă ţină de mână cu acelaşi dor cu care tânjesc şi eu.
Nu e deloc complicat ! Dăm piatra la o parte şi ne ţinem de mână cu această realitate de dincolo de orice graniţă a închipuirii, pentru că avem curajul să ştim că dincolo de această piatră rece a oricărei instituiri este Adevărul cel viu !
Trebuie doar să ni-l dorim ! Atât !
Doar atât !
***
*preot paroh al Bisericii Domnesti “Sf. Gheorghe” din Pitesti
Sursa: Blogul Pr. Lucian Grigore >> Lacrima din cer











Irina :
Date: January 27, 2010 @ 10:30 am
Va felicit, super!
Lavinia Anton :
Date: January 27, 2010 @ 3:32 pm
emotionant…
marcovici :
Date: January 29, 2010 @ 9:35 am
-Tata, spune-mi o poveste, te rooog…
-Asculta la casetofon, e vocea mea inregistrata pt tine.
-Da, tata, dar casetofonul nu ma poate tine in brate…
Copiii sunt ingerii care ne urca la RAI, uitand de MUNDANELE ITP, TVA, RCA, ANAF, ORC,CNSC, TVR (DACA INTELEGETI CE VREAU SA SPUN PRIN ACEST JOC DE CUVINTE CU ABREVIERI)
axxa :
Date: January 29, 2010 @ 10:06 pm
oare chiar asa de usor sa fie?
doar “dorinta” si gata?
Lucian Grigore :
Date: January 31, 2010 @ 2:11 am
Este vorba despre “dorinţa” care mobilizează, cea care dă curaj şi hotărâre de a acţiona şi nu de o dorinţă nostalgică de a râvni strugurii care îţi par “agurizi” doar pentru că nu-i poţi ajunge.
Dorinţa asimilată aici curajului nu ne trimite la blazare, ci la acţiune!
Este asemenea relaţiei dintre “a crede” şi “a face”. Noi mărturisim (în aşezământul dreptei învăţături) că a crede este motivaţia de a împlini prin făptuire… Dacă crezi cu adevărat va trebui să şi convingi de asta propria ta conştiinţă făptuind. E simplu ! Aşadar dilema protestantă despre credinţă şi făptuire nu poate decât să fie un fals teren de operabilitate. Făptuirea este expresia actului de credinţă, fiind nedespărţită de acesta în acelaşi fel în care nu se desparte efectul de cauză; ploaia de nor; lumina de soare; sunetul de instrumentul care îl produce… şi aşa mai departe!
axxa :
Date: January 31, 2010 @ 1:29 pm
aa, deci nu e doar “dorinta”, e vb si de actiune. Aici e mai greu, caci actiunea trebuie sa fie constanta, ceea ce nu se intalneste chiar la fiece om doritor.
Si suntem in cerc vicios: nu actionezi constant,rezulta ca nu ai credinta; rezulta ca nici dorinta nu ai, de vreme ca nu poti misca nimic in exterior.
Dar in tine parca mai palpie ceva, ai zice ca e dorinta…
Multumesc de raspuns, parinte, si va rog sa nu interpretati vorbele mele ca un raspuns in raspar (desi, din pacate, asa par..). Binecuvantati!