pridvorul lui laurentiu dumitru

MINUNAT!O de am putea macar cat un fir de nisip sa avem din toate acestea! Multumesc de postare!

Situaţia bolnavului se aseamănă în multe privinţe cu cea a unui om care stă un timp îndelungat într-un singur picior. După o vreme îi amorţesc muşchii, piciorul pe care se sprijină greutatea începe să îl doară. El nu va mai fi în stare sa îşi păstreze echilibrul. Şi nu îl va durea numai piciorul, întreaga musculatură va începe, într-o asemenea poziţie neobişnuită, să se tensioneze şi să se crispeze.
Apăsarea dureroasă va deveni de nesuportat, omul va striga după ajutor. Un om bătrân şi înţelept îi va sugera să se gândească cât de bine îi este de fapt, în comparaţie cu oamenii care nu au deloc picioare. Un altul va insista, rugându-l, să îşi imagineze că este numai o pană, căci cu cât s-ar concentra mai intens, cu atât vor ceda mai repede durerile sale. Un bătrân cumpănit va adăuga cu bunăvoinţă: «Timpul le rezolvă pe toate».
În cele din urmă un privitor se va apropia de suferind şi îl va întreba: «De ce stai într-un picior? Îndreaptă-l pe celălalt şi lasă-te pe el. Ai totuşi două picioare, nu unul singur».
Orice eveniment negativ, tulburarile si conflictele noastre pot fi resemnificate intr-un mod pozitiv, sa faci trandafiri din gunoi. Criza devine capacitatea de a reactiona la conflicte cu emotii profunde sau un conflict intre soti este perceput ca un mijloc de ajustare a relatiei de dinamica maritala preferabil unei retrageri in sine sau o vietuire statica lipsita de comunicare si actiune.
Comunicarea argumentativa e de preferat tacerii de mormant care creaza mai mare tensiune si distantare in timp. O familie disfunctionala, pe langa problemele individuale cu care se confrunta, este influentata si de modul in care se raporteaza social in cadrul unei comunitati in care traieste.
Exista in om 2 capacitati fundamentale native: capacitatea de a iubi, reprezentand partea afectiva, emotionala si capacitatea de a cunoaste, care vizeaza partea cognitiva si cognitiile pe care le dezvoltam.
Anxietatea se naste nu numai din experientele traumatice pe care le experimenteaza individul, ci si din frecusurile zilnice, adica mici ciorovaieli si indispozitii.
Să cultivăm tot ceea ce poate să ne menţină spiritul vioi şi tînăr. Pentru aceasta trebuie să învăţăm să apreciem şi să ne bucurăm de tot ce ne aduce viaţa. Să lăsăm deoparte evenimentele neplăcute, dureroase, să învăţăm să ne iertam duşmanii.
Grijile care ne frămîntă, uneori chiar şi în timpul somnului, îmbătrînesc organismul şi de aceea înainte de a adormi să ne orientăm către gînduri optimiste. Mai bine să amînăm să ne culcăm decît să adormim într-o stare dizarmonioasa, iritaţi, supărati şi fără pace sufletească.
Ne vom păstra tinereţea dacă vom urmări să îndepărtăm din fiinţa noastră atitudinea mentală critică, rea, aspră pentru ca aceasta ne închide sufletul. Să fim bine dispuşi, deoarece starea de bună dispoziţie activează circulaţia sîngelui şi facilitează digestia. Să ne cultivăm un spirit vesel, să fim plini de spontaneitate.
Să ne hotărîm să fim aşa cum eram atunci cînd nu ne contestam tinereţea: să nu ne tîrîm picioarele, să mergem drept. Oamenii care au o anumită cunoaştere ştiu să se elibereze de multe slăbiciuni mentale care îi macina pe cei ignoranţi.
Astfel, o viziune mai largă asupra vieţii ne ajută să evităm să fim centraţi pe preocupări meschine şi mărunte. Să avem preocupări sublime, o viaţă eliberată de egoism, dedicată aproapelui cu o totală dăruire de sine şi să urmărim să atingem scopul pentru care am fost creaţi: desăvîrşirea noastră şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Iată firul călăuzitor în viaţă şi pentru o viaţă plină de tinereţe.
Atunci cînd un om îşi îndeplineşte o dorinţă, mintea se opreşte pentru un timp, aşa cum se opreşte orice om din activitate, imediat ce a terminat un proiect. Îndeplinirea unei dorinţe se aseamănă cu finalizarea unei misiuni. E ca şi cum mintea s-a achitat de o sarcină şi atunci se opreşte pentru o clipă.
Ori de cîte ori finalizăm o misiune, mintea se opreşte puţin şi atunci fericirea ne inundă sufletul. Cu cît mintea se opreşte pentru mai mult timp, cu atît fericirea noastră va fi mai intensă şi va dura mai mult. Dacă nu avem exerciţiu în oprirea minţii, trăirea fericirii în forma ei pură nu va dura niciodată mai mult de o clipă.
E adevărat că, în funcţie de natura minţii, o revărsare chiar şi numai de o clipă a fericirii pure poate să lase urme în sufletul nostru care să dureze mult timp. Cu cît avem o minte mai pură, mai elevată, cu atît ea va reflecta într-o măsură mai mare fericirea care se află de partea cealaltă a ei, acolo unde nu mai există nici spaţiu şi nici timp.
Dacă vreţi să fiţi cu adevărat fericiţi învăţaţi să vă controlaţi mintea şi să opriţi gîndurile. Scăpaţi de focul dorinţelor şi noianul de frici care vă întunecă viaţa. Frica este cea care dă cel mai mult de lucru minţii. Mai mult chiar decît dorinţele.
Dacă nu ne-ar fi permanent frică şi nu am căuta permanent siguranţa şi sentimentul de securitate, atunci mintea nu ar mai gîndi atît de mult. Tot ceea ce este construit prin intermediul minţii este ca un castel suspendat în aer. El trebuie permanent susţinut de gînduri pentru că altfel s-ar risipi în vidul inefabil şi plin de beatitudine al spiritului.
Tot ceea ce este construit în spaţiu şi timp are la bază o cauză mentală. Orice are o cauză mentală trebuie susţinut prin intermediul unui torent continuu de gînduri. De exemplu, conţinutul memoriei unui calculator s-ar pierde dacă nu ar exista periodic un curent de refresh, care să menţină datele în circuitele interne ale memoriei RAM.
Astfel, noi nu vrem să oprim mintea, pentru că ideea de a opri mintea ne sperie. Ne sperie că s-ar putea risipi totul. Foarte mulţi oameni spun că nu suportă prea multă fericire. O fericire prea intensă le ameninţă întregul sistem de referinţă asupra realităţii, îi ameninţă cu disoluţia propriei imagini de sine. Cei care au avut un contact mai îndelungat cu fericirea pură şi-au reevaluat apoi întregul program mental.
Referinţele lor vizavi de lume s-au restructurat complet. Adeseori ei n-au mai avut cum să se încadreze în societate. Au fost catalogaţi ca fericiţi nebuni sau ca sfinţi şi i-au scos în afara societăţii normale bazată pe o „gîndire sănătoasă” şi „valori tradiţionale”.
Tipul de societate în care trăim este strîns legat de mijloacele prin care ne este hrănit sentimentul de siguranţă şi securitate. Din acest punct de vedere, majoritatea fiinţelor sînt extrem de inerte, au o rezistenţă exagerată la schimbare. Dacă acceptă ceva nou vor trebui să-şi reevalueze întregul mecanism al gîndirii, şi cît sînt în perioada aceasta de tranziţie îi stăpîneşte angoasa.
Frica de moarte este cea mai importantă cauză care obligă mintea să genereze permanent gînduri. Culmea ironiei este că cu cît gîndim mai mult cu atît ne plasăm într-o lume a nesiguranţei şi nefericirii. Există în acest sens şi o afirmaţie celebră a lui Iisus.
„Fericiţi sînt cei săraci cu duhul pentru că a lor va fi Împărăţia Cerurilor”. S-a speculat în fel şi chip această afirmaţie. La un moment dat au apărut tot felul de variante ale traducerii acestui verset care să nu mai lase să se creadă că doar cei cu minte puţină, pot să fie cu adevărat fericiţi şi să pătrundă în Împărăţia Cerurilor.
S-au făcut tot felul de artificii lingvistice numai ca să se evite această asociere. În loc de „fericiţi sînt cei săraci cu duhul” au tradus “fericiţi sînt cei săraci, în duhul”. Adică cei săraci nu prea au altă fericire decît aceea de a fi în Duh.
Lucrurile sînt cît se poate de simple. Iisus se referă aici la cei care au o minte simplă (nu neapărat simplistă), la cei care pot să-şi strunească gîndurile şi să se hrănească astfel cu fericirea pură a spiritului nemuritor. Doar cei care îşi pot împuţina gîndurile au şansa de a face ca fericirea să le inunde sufletul. Iar cei care au gînduri puţine, griji lumesti minime, nu sînt neapărat proşti.
Proşti sînt cei care au gînduri incorecte despre realitatea în care trăiesc. Proşti sînt cei care habar nu au ce se află dincolo de minte, dincolo de spaţiu şi timp dincolo de carne şi oase. Cei care sunt săraci în gînduri pot contempla adevărul în forma lui nudă, neacoperit de cuvinte pestriţe şi strîmte.
Pe de altă parte, cei săraci nu prea au angoasa dată de lipsa de siguranţă şi securitate. Cei sărăci sînt cei care nu trăiesc permanent cu teama subconştientă că ar putea pierde ceea ce au. Tot cei săraci sînt cei care nu prea mai au frică de moarte, pentru că perspectiva morţii poate fi chiar aducătoare de bucurie în cazul lor.
Iată de ce Iisus a afirmat mai întîi de toate că fericiţi sînt cei săraci cu duhul, pentru că cei care au o minte săracă, neafectată de frica de moarte, de frica de a pierde bunurile pe care le au sau de frica de nesiguranţă şi insecuritate au o minte care poate fi oprită cu uşurinţă, au o minte mai transparentă („lucie”) şi pot întrezări lumina Împărăţiei Cerurilor.
Fericirea este tot timpul în voi, în inima spirituală. Oprirea activităţii minţii ne poate uni cu spiritul şi astfel putem trăi fericirea în forma ei pură. Atît timp cît mintea funcţionează şi emană gînduri ca un vulcan care aruncă spre cer nori negri de cenuşă nu vom trăi fericirea pură ci doar o descriere a fericirii.
Prin intermediul minţii noi nu avem acces la realitate, ci doar la o descriere a realităţii. Depinde de voi acum dacă vreţi să abandonaţi fricile legate de angoasa insecurităţii şi dorinţele care sînt create doar cu scopul de a da de lucru minţii. Abandonaţi toate acestea şi eliberaţi-vă sufletul de angoase. Oriunde aţi fi sînteţi în Dumnezeu, iar Dumnezeu este suprema garanţie a siguranţei şi fericirii noastre.
Iisus a ajuns la Templu în braţele Mamei sale. Nimeni nu i-a observat. Şi-au aşteptat rîndul la fel ca toţi ceilalţi. Toată viaţa Mariei a fost pătrunsă de o profundă simplitate. Ea a trecut neobservată asemeni oricărei femei din poporul ei. Simplitatea este o manifestare a umilinţei. Simplitatea cere claritate, dreaptă intenţie, transparenţă care să ne împiedice să avem o viaţă dublă, să slujim la doi stăpîni: lui Dumnezeu şi nouă înşine (orgoliului nostru, ambiţiilor noastre, falselor păreri despre noi).
Simplitatea necesită o puternică voinţă care să se opună tendinţelor dezordonate ale unei vieţi bazate exclusiv pe senzualitatea simţurilor. Sufletul simplu apreciază lucrurile personale şi evenimentele prin prisma bunului simţ, nu pe impresiile de moment. Simplitatea este o consecinţă şi o caracteristică a „copilăriei spirituale” la care ne îndeamnă Dumnezeu. „Adevărat vă spun: dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi asemeni copiilor nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”.
Dincolo de atitudinile căutate, teatrale, dornice să atragă atenţia, Dumnezeu vede în profunzimea sufletului nostru dincolo de pojghiţa falsă a aparenţelor. În munca noastră de autodesăvîrşire trebuie să avem curajul şi luciditatea de a ne recunoaşte aşa cum sîntem în realitate, să acceptăm propriile limite. Te poţi ascunde faţă de oricine, poţi adopta false atitudini, poţi minţi, înşela, calomnia. Doar pe Dumnezeu nu Îl poţi înşela. El vede tot. Ştie tot. El este singurul care ne poate ajuta să ne învingem defectele, să ne depăşim limitările. Însăşi rugăciunea noastră trebuie să fie simplă, fiindcă Dumnezeu ne cunoaşte necesităţile.
Simplu este acela care se poartă şi vorbeşte în armonie cu ceea ce gîndeşte şi doreşte, care este autentic în relaţiile cu ceilalţi tocmai datorită acestui acord armonios între gînd, cuvînt şi faptă. În viaţa de zi cu zi, complicaţiile mentale şi sufleteşti creează obstacole în relaţiile cu ceilalţi.
Deşi sînt minunate virtuţi, simplitatea şi naturaleţea devin dificile din cauza trufiei care ne determină să ne inventăm calităţi sau să avem păreri exagerate despre calităţile noastre şi să ne străduim să arătăm că sîntem superiori celorlalţi. Deseori ne complicăm viaţa neacceptîndu-ne aşa cum sîntem sau luîndu-ne prea în serios. Trufia ne poate face să vorbim prea mult despre noi înşine, să ne gîndim exclusiv la problemele noastre sau să căutăm să atragem atenţia asupra noastră.