pridvorul lui laurentiu dumitru

ÃŽn vara lui 2006 Petru Mamonov a “predicat” pe plaja din Soci, la Marea Neagră. Era după lansarea filmului “Ostrovul”, iar transcrierea acestui text confirmă o dată în plus faptul că acest uriaÅŸ actor, muzician, înÅ£elege foarte bine viaÅ£a duhovnicească, ÅŸi că rolul lui în “Ostrovul” nu a fost întâmplător, ci absolut necesar…

“– Cât de pervertite sunt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre “Ostrovul” lui Pavel Lunghin, despre biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Murometz (personaj din folklorul străvechi rusesc, n.mea). Dar cum să trăieÅŸti, dacă nu crezi în nimic? Te agiÅ£i în dreapta-stânga. Iar când ai credinţă, oricât de obosit ai fi tot vei ceda locul tău unei bătrânele în transportul public. Ä‚sta e întregul creÅŸtinism. Sari să speli vesela, fără să Å£i se ceară. E o faptă creÅŸtinească? FireÅŸte că e. Scoate gunoiul din casă. Åži nu insista pe propria dreptate. Nu perora: “Mâncarea e rece!”. Mai rabdă două minute, să Å£i se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E ÅŸi ea obosită. Fiecare cu ritmul ÅŸi grijile sale. De ce tot insiÅŸti, “nevasta e obligată”, “soÅ£ul trebuie” etc? Dragostea nu e floare-verde pe câmpii. Este efortul de a-l duce ÅŸi suporta pe cel de lângă tine. Iata vedem un om cu mutra’n zăpadă. De ce gândim mintenaÅŸ că e un beÅ£iv, poate că l-a luat inima!? Åži dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aÅŸează-l pe un parapet, să nu îngheÅ£e. Dar nu. Fugim în drumul nostru. Fugim de noi. Dar când faci o faptă bună…stai întins, ÅŸi simÅ£i o căldură benefică’n suflet. De ce oare Å£i-este bine? Parcă nici n’ai băut. Aha…ai ajutat o bătrânică să-ÅŸi ducă povara zilei, fie ÅŸi doar trei trepte… ÃŽmi spunea aici o tinerică: “Nu-mi iubesc părinÅ£ii”. Hop aÅŸa! Nu te grăbi. Dar îi ajuÅ£i în toate cele? Mergi la cumpărături? “Da — îmi răspunde fata, — fac cum se cuvine, cele necesare”. Atunci îi iubeÅŸti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simÅ£iri. Azi e soare, mâine — plouă. Ai căzut, Å£i-a fracturat piciorul — al treilea simÅ£ Å£i se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu “Dă-mi”, ci “Ia de la mine”. MulÅ£i nu înÅ£eleg cum e să-Å£i dai cămaÅŸa de pe tine. Ne-am obiÅŸnuit să trăim de-a îndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate ÅŸedea confortabil. De aceea, trăim cu capu’n jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu respingem. Cel mai tare, nu ezita să-l ajuÅ£i pe cel mai slab. Iar între noi e invers — sugrumă-l. Cel bogat îi ia ÅŸi puÅ£inul celui sărac. Fură cât mai mult, ÅŸi asunde în spatele gardurilor, să nu te prade alÅ£ii. Avem o viziune stricată despre creÅŸtinism. Dar lucrurile sunt simple. Cât sânge poÅ£i da altuia? Căci scris este: “ce ai făcut unora dintre cei mici, mie mi-ai făcut”. Să poÅ£i sta cât mai mult la căpătâiul mamei tale, care ÅŸi-a pierdut minÅ£ile de atâta bătrâneÅ£e ÅŸi boli. Iată unde ÅŸi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimiÅŸi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un colonel-locotenent, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N’a ezitat, s-au ales pulberile de el. AlÅ£i opt ortaci rămân în viaţă. Era comunist, nebotezat, n’a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gândea, dar e un adevărat creÅŸtin. ÃŽn Rai — ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baÅ£i mătănii, să pui lumânări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creÅŸtinească, ceva? N’ai să vezi. Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, ÅŸi ai săruta toate moaÅŸtele, tot degeaba e. PriveÅŸti p’un amărât, ÅŸi te gândeÅŸti: “Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioÅ£i, escroci…” Dă’i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greÅŸeÅŸti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sunt cei care, puÅ£ini fiind, vreo 5 să fie, manipulează massele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuÅŸi numărul…

Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceÅŸte p’aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca ÅŸi domniÅŸoara-taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideÅŸte: “Biletele d-stră, biletele la control”. Pentru doar 5000 de ruble pe lună (cam 1300 lei RO, nota mea). Sunt deputatul lor! Pentru ei muncesc ÅŸi eu. DeÅŸi e greu, mă trăduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaÅ£ii, două sunt cu reuÅŸită, mulÅ£umitoare. ÃŽmi Å£in gura, ca să nu scape vreun cuvânt spurcat. Nu vorbesc peste alÅ£ii, îi ascult. Căci aÅŸa ne învaţă SfinÅ£ii PărinÅ£i: să stăm unii în faÅ£a celorlaÅ£i, precum în faÅ£a unei vechi icoane. Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinÅ£e. Dar păreri suntem obligaÅ£i să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mânia lui era mânie dreaptă. Ai dreptate atunci când te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci când urăşti păcatul din tine, obiÅŸnuinÅ£a păcătoasă — care te macină, ÅŸi căreia nu-i găseÅŸti leacul. Numai ajungând să o urăşti profund, vei gusta din parfumul biruinÅ£ei. ÃŽncerc să învăţ în fiece zi, deÅŸi am ani destui. Iată, merg cu autobizul din or. Verei…la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sunt numerotate, nu ai cum să te aÅŸezi aleatoriu. Privesc în faÅ£a mea, cu groază, cum se prăbuÅŸesc pe scaune doi tineri demobilizaÅ£i, beÅ£i criţă. ÃŽnjură copios, despre muieri…La scară mare. Gândul îmi dă fiori, pentru două ore sunt un om mort. Apoi îmi zic: “Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenÅ£ie…liniÅŸtit. Cine sunt aceÅŸti flăcăi? Au crescut la Å£ară. ÃŽntr-o vreme în care nu se simÅ£eau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beÅ£iv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ä‚ÅŸtia sunt “noua generaÅ£ie”. Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?” Ies din reveria gândului, ÅŸi constat că am ÅŸi ajuns… Toate sunt în mâinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sunt mânjiÅ£i ochii, dacă urechile nu sunt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conÅŸtiinÅ£a curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm. SfinÅ£ii ne învaţă: mântuieÅŸte-te, ÅŸi e destul pentru o viaţă. Mod de acÅ£iune? ConstruieÅŸte-te pe sine. Un minuscul punct. Dar acest punctiÅŸor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaÅ£ii: că asta nu e aÅŸa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram…nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulÅ£i, care ÅŸi aÅŸa e destul. Să împuÅ£inăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul “Ostrovul”. Da, sunt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M’am străduit să le explic. Eram într’o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieÅŸim. Precum copii, nu căutam să înÅ£elegem, ci să reÅ£inem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, ÅŸi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu… cât de responsabil ÅŸi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul — e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt…Ce este raiul, dar iadul? PărinÅ£ii ne învaţă că preste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greÅŸiÅ£i îi pedepseÅŸte cu biciul iubirii. ImaginaÅ£i-vă doar — un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeÅŸte. ÃŽn viaÅ£a acesta nu am învăţat să iubim. O Å£ineÅ£i una ÅŸi bună — ce să facem acolo? Iată iadul. Chinuri neîncetate. Åži dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, când iese la lumină, se topeÅŸte.

(…)

Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienÅ£a proprie. Sunt ca toÅ£i ceilaÅ£i –slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenÅ£a Adevărului, ca un nod în gât. Unul din numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă ÅŸi îndrept, cu toate puterile mele ţânţăreÅŸti. Citesc: “Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar ÅŸi atunci când stăm la masă gândurile ne zboară, ba la castraveÅ£i, ba la bragă (kvas), ba la supă. ÃŽncercaÅ£i măcar un minut pe zi, când nu aveÅ£i nimic de făcut…să vă adunaÅ£i sunt propria piele, spre a trăi acum. ÃŽn acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veÅ£i resimÅ£i prezenÅ£a lui Dumnezeu”. Mă simt un actor? Eu sunt — Mamonov Petru Nikolaevici. ÃŽn munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg până la capăt. ÃŽn fiecare clipă din toate puterile, all the best. Preste vreo 5 ani priveÅŸti, ÅŸi te gândeÅŸti: “Cum ai putut să joci în halul ăsta?”. Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. AÅŸa a fost ÅŸi cu filmul “Ostrovul”. Ne-a reuÅŸit — nu? Va impresiona? M’am strădut să’i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Când Mântuitorul intra în Ierusalim ne mânzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum ÅŸi cuvinte de întâmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel suntem ÅŸi noi — mânjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sunt nenumărate, dar care e meritul meu? O mână generoasă le-a semnănat…Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul “eu”. ÃŽnÅ£eleg prea bine că eu, Petru Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minÅ£ile, ÅŸi vreo 500 de cântece ar fi ajutat niÅŸte oameni, dar nu le-am scris…Le-am diluat în vodkă, amestecat în noroi. Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, poeÅ£ii, putem vesti adevărul ÅŸi din glodul cel mai de jos. Prostii. Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cât mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aÅŸa fragil, lipsit de apărare. VedeÅ£i cum buruienile podidesc răzoarele cu flori…”

A consemnat: Larisa Maljukov, corespondent al ziarului Novaja Gazeta.

 

Adaptarea şi traducerea îmi aparţin, v.b. (Valentin Bulat)

 

Preluat de aici.