pridvorul lui laurentiu dumitru

Amalia Cornăţeanu

„Tristeţea este un adevărat blestem şi nu cred că există oameni mai profund trişti decât vicioşii, ceasuri mai deprimante decât ceasurile viciului” (Mircea Eliade, Solilocvii).

Moartea, bolile incurabile, asuprirea sau pierderile materiale sunt tot atâtea motive de întristare ce ne umbresc viaţa. Psihologii au definit tristeţea drept „starea de suferinţă morală caracterizată prin depresie, lentoare, dispoziţie astenică, meditativă, compensată prin reculegere şi reproiectare” (Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros). Nu există persoană care să nu cunoască acest sentiment apăsător într-o măsură mai mare sau mai mică. Doar o educaţie religioasă bine însuşită va amortiza tristeţea generată de impactul cu durerile vieţii.

Într-adevăr, ne mâhnesc până la lacrimi necazurile specifice vieţii pământeşti efemere, în timp ce abia dacă ne mai gândim la faptele rele ce ne împovărează sufletul nemuritor. Fiind un subtil observator al firii umane, Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia asupra adevăratelor motive de întristare: „Un creştin, dacă se întristează vreodată, trebuie să aibă numai două pricini de întristare: sau când păcătuieşte el înaintea lui Dumnezeu, sau când păcătuieşte aproapele său”.

De ce se cuvine să fim trişti din aceste cauze? Fiindcă, păcătuind, ne îndepărtăm de Tatăl Ceresc, pe când suferinţele pe care ni le cauzează semenii sau evenimentele nefaste Îl apropie pe Domnul de noi ca să ne întărească sufleteşte şi ca să ne ocrotească.

Dumnezeu îngăduie apariţia tristeţii în viaţa noastră, dar nu ca pe un prilej de disperare sau împietrire a inimii, ci ca pe o perioadă de reculegere şi îndreptare a cugetului nostru. Oare posturile dintr-un an bisericesc nu sunt lăsate tocmai pentru adoptarea unei astfel de atitudini? Iată ce ne spune iarăşi, grăitorul în cuvinte de aur: „Dumnezeu a pus tristeţea în noi. Dar nu ca să ne facem rău, la vreme şi în situaţii nepotrivite…, ci ca să dobândim prin ea cât mai mult folos duhovnicesc” (Sfâtul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Ed. Egumeniţa).

Sufletele persoanelor dragi răposate vor ajunge în grija Domnului, bunurile materiale pierdute se pot recupera oricând cu răbdare şi cu un efort în plus, munca fiind şi ea antidot al supărării. Cât despre suferinţele fizice sau psihice, acestea sunt pedepse pentru păcatele săvârşite de noi sau încercări pe care ni le dă Dumnezeu spre a vedea statornicia noastră în credinţă, nădejde şi dragoste creştinească.
Se ştie că Domnul este lumină, iubire şi speranţă. Noi, creştinii ne numim robi ai Lui. De aceea, în orice împrejurare, tristeţea nu trebuie să ne doboare şi să ne transforme în robi ai săi. „O tristeţe covârşitoare este mai vătămătoare decât orice lucrare diavolească; pentru că şi diavolul, dacă îi biruie pe oameni, îi biruie prin tristeţea lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, Bucureşti, 2005).

Întristarea a fost dată de Dumnezeu oamenilor ca pe un leac ce vindecă răutatea şi patimile. Şi bolnavul, după ce se tratează, trece în faza de recuperare. Tot astfel şi pentru credincioşi, tristeţea este un răgaz pentru pocăinţă şi regăsire de sine, determinându-i apoi să clădească pe ruina păcatelor cuvenitele virtuţi.

Chiar şi cel care a pierdut totul pe lumea aceasta (familie, avere, glorie) să nu creadă că rostul vieţii lui s-a sfârşit. Dimpotrivă, a-I sluji într-un fel sau altul Domnului pot deveni într-un fel sau altul noile scopuri ale existenţei sale. Iar răsplata unui asemenea om multă va fi în ceruri. Dumnezeu nu-i părăseşte niciodată pe credincioşii Lui. Deşi Stăpânul cerului şi al pământului ne lasă a ne întrista pentru anumite situaţii, totuşi, în marea Lui milostivire, ne oferă compensaţii pe alte planuri. De pildă, cel lipsit de avere are în schimb sănătate, putere de muncă şi bună înţelegere în familie. Sau unui copil rămas orfan i se oferă şansa de a deveni o personalitate la vârsta maturităţii.

Pe de altă parte, în timp ce unii oameni se întristează amarnic pentru lucruri minore, la un moment dat vor vedea că alţii se află în situaţii mult mai nenorocite decât ei. Un nevăzător sau un sinistrat poate că se bucură mai mult de viaţă decât cel care poate vedea şi avea un acoperiş stabil deasupra capului.

Dar care ar fi soluţiile eficiente care ar putea să risipească ceaţa tristeţii din suflet? Citind Psalmii, vom descoperi cele două arme care biruiesc orice întristare. Acestea sunt rugăciunea rostită cu credinţă neînfrântă şi cugetarea la ele sfinte. Regele David, cunoscător al atâtor suferinţe, s-a folosit de-a lungul întregii lui vieţi atât de rugăciune: „Pentru numele Tău , Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu” (Psalm 142, 11), cât şi de gânduri cuvioase: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu” (Psalm 42, 6-7).