pridvorul lui laurentiu dumitru

Emanuela Iancu, Emi – cum îi spun prietenii –, este o tânără de douăzeci de ani, drăguţă, isteaţă, copilăroasă. Pasionată de geografie, muzica de underground şi streetbasket, Emi nu pare a se deosebi cu nimic de tinerii din generaţia ei. Însă inima ei ascunde o mare taină: vrea să se boteze ortodox*! Am cunoscut-o pe messenger; m-a abordat, ca să-mi pună câteva întrebări despre credinţă. În timp, s-a legat o frumoasă prietenie în Domnul. Am rugat-o pe Emi să dezvăluie câteva crâmpeie de suflet pentru cititorii revistei „OrthoGraffiti”, majoritatea tineri de-o vârstă cu ea. Aveţi mai jos mărturia unui suflet care vrea să vină… acasă. (Laurenţiu Dumitru)

Emanuela Iancu

Drumul meu de la Baptism la Ortodoxie

Nu pot spune ca a fost un moment în viaţa mea când am început să-L caut pe Dumnezeu. Acasă, în familie, s-a vorbit întotdeauna despre Biblie şi Dumnezeu. Mama, în mod special, s-a ocupat de această educaţie religioasă, luându-mă mereu la slujbele bisericii baptiste pe care o frecventează cu zel. Odată cu trecerea timpului, mersul la slujbele baptiste devenise o obişnuinţă plicticoasă. Nu mă mai simţeam în largul meu. Pereţii stăteau parcă să cadă pe mine, oamenii îmi păreau nişte străini, iar predicile pe care le auzeam îmi lăsau inima rece.

Am fost botezată la baptişti, însă îmi amintesc doar că fusese un botez sec, nu simţisem nimic, în afară doar de emoţiile fireşti, pentru că o mulţime de persoane veniseră să vadă evenimentul. Atunci nu L-am simţit pe Dumnezeu, am avut senzaţia că mă aflu la un spectacol, situaţie care se repeta de altfel la fiecare program al bisericii baptiste. Mai apoi, peste timp, am înţeles că fără icoane, fără privirile Sfinţilor şi a Maicii Domnului către mine, nu puteam medita, nu puteam să mă rog în linişte, parcă era pustiu, nu era culoare, nu era căldură.

La baptişti, nimic nu mă ducea cu gândul la Cele de Sus, era un lăcaş rece. Oricât m-aş fi forţat, n-aş fi reuşit să văd altfel lucrurile. Pe atunci nu credeam în iertare, ci mai degrabă în răzbunare sau pedeapsă. Când greşeam, când alunecam, parcă rămâneam paralizată, rămâneam blocată, mă complăceam în noroi şi ajunsesem să nu mai disting binele de rău. La baptişi nu mă maturizam spiritual, eram blocată mereu în acelaşi stadiu.

M-am hotărât să-L caut pe Dumnezeu şi prin alte locuri, mergând, spre exemplu, o vreme, şi la alte culte precum penticostalii harismatici. Aici am trăit o experienţă care m-a bulversat şi m-a adus în pragul necredinţei. Am mers trei zile la munte cu grupul bisericii penticostale pentru a ne ruga „pentru vindecarea rănilor din trecut şi pentru chemarea Duhului Sfânt”. Treceam deja printr-o perioadă foarte grea, însă rugăciunea comună „pentru chemarea Duhului Sfânt” în loc să-mi aducă puţină pace, m-a făcut, dimpotrivă, să cad într-o mare depresie, să am gânduri sinucigaşe şi să mă îndoiesc de însăşi existenţa lui Dumnezeu. Dacă exista, El era un Dumnezeu străin, fals, rece, sec, străin faţă de mine şi eu din ce în ce mai străină faţă de El.

După această experienţă, am început să hălăduiesc pe căi străine, să gândesc după capul meu, să caut sensuri, rosturi şi înţelesuri în cele ale ştiinţei, ale filosofiei, am început să cred că sunt propriul meu Dumnezeu. Acum, Biblia îmi părea o poveste fantastică, aburitoare.

În vara anului 2008, am cunoscut o persoană care a avut tactul şi răbdarea să mă îndrume spre lectura unor cărţi ortodoxe. La început eram suspicioasă, rezervată, treptat, însă, în timp, am început să înţeleg mai multe şi să prind esenţa – anume că Dumnezeu mă iubeşte atât de mult încât caută pe toate căile să văd asta. Din discuţiile cu amicul meu, am înţeles că Dumnezeu este gelos, care mă vrea cu totul pentru El, nu se mulţumeşte cu firimituri, şi am început aşadar lupta cu mine pentru a-L aşeza pe primul loc în viaţa mea. Viaţa mea îşi găsise un rost, aflasem în sfârşit pe Dumnezeu şi începusem timid să frecventez viaţa bisericii ortodoxe.

La ortodocşi, am găsit valenţe noi ale verbului „a crede”, am înţeles că trebuie să merg pe urmele Lui, chiar să ajung, după har, asemenea Lui. Am găsit nenumărate modele de urmat, sfinţi cuvioşi şi mucenici, ale căror vieţi m-au întărit, m-au luminat, mi-au deschis porţile căii spre cer, m-au făcut să-L gust pe Dumnezeu. Am început să mă rog lor cu credinţă, ca să mă ajute în umblarea mea cu Domnul, pe calea cea strâmtă.

Acum, privind în urmă, mă întreb cum am ajuns să descopăr Ortodoxia? Probabil că cineva s-a rugat pentru mine ca să fiu luminată, îmi amintesc doar că înainte de a începe să citesc mai interesată cărţile unor Sfinţi, m-am trezit într-o dimineaţă cu gândul să deschid Biblia, iar când am deschis, Dumnezeu îmi pusese înainte un verset din care sa mă trezesc din acest somn al morţii… un verset care mă îndemna să ies din lumea asta adormită şi să las lumina să pătrundă în mintea mea.

Îmi puneam o sumedenie de întrebări: de ce Bisericile ortodoxe au preoţi, şi nu pastori, de ce atâţia Sfinţi? De ce Maica Domnului? De ce tămâie? De ce semnul crucii? Treptat însă, Dumnezeu mi-a descoperit toate răspunsurile. Aproape de fiecare dată când deschideam Biblia, ea se deschidea exact unde aveam eu nelămuriri despre Sfinţi, Maica Domnului ori Sfânta Cruce, şi acestea le-am luat ca pe semne ale purtării Lui de grijă faţă de mine…

Mergând mai des la slujbe (recunosc că am participat la întreaga Liturghie, deşi celor nebotezaţi nu li se îngăduie, însă voiam să primesc şi eu, împreună cu ceilalţi, miruirea de la sfârşit), am descoperit de fiecare dată ceva nou, iar treptat mi-a încolţit în minte gândul să primesc botezul ortodox, să lepăd omul cel vechi şi să mă îmbrac în Hristos, pentru ca viaţa mea să se schimbe din temelie, să fiu curăţată de păcat. Mă gândeam deseori şi mă frământam: „dacă mâine mor, unde mă voi duce eu nefiind botezată?”. Cu mila Domnului, însă, am stabilit deja botezul, la început de mai, la Biserica Bucur din Capitală.

Nu sunt o tânără habotnică, nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Sunt o tânără absolut normală, am multe hobby-uri; joc basket, cânt şi ascult muzică, scriu versuri. Toate însă au o limită şi se încadrează în anumite principii ferme, zic eu.

Sunt o tânără ca oricare alta, sunt un simplu om, dar caut pe Dumnezeu şi bucuria cea nepieritoare care numai de la El vine.

*Intre timp botezul ei a avut loc. Marturia Emanuelei a aparut in luna aprilie 2009, in nr. 6 al revistei “Orthograffiti”. A fost rugamintea autoarei sa postez articolul pe blog abia la cateva zile dupa botez. (LD)