pridvorul lui laurentiu dumitru

Pr. Lucian Grigore

Nu-mi amintesc să fi înţeles vreodată când şi de ce am pierdut printre gene întâia lacrimă! Trebuie să fi fost şi pentru mine cândva o vreme a primei lacrimi, o vreme când a mijit sub pleoapele mele prima vestire a plângerii, fără ca inima şi mintea să fi cuprins încă temeiurile plânsului. Să fi plâns oare chiar din pântecele maicii mele, ori mai apoi ?! E limpede că o durere m-a făcut să plâng şi ştiu că întâia mea durere a fost durerea mamei mele… Mai ştiu că inima ei şi-a mea au plâns împreună atunci când m-am născut. Era poate întâia mea durere, era durerea ei şi-a mea!

Altminteri m-am întrebat mereu dacă aş putea să ştiu vreodată în ce fel se vede lumea pentru întâia oară prin păienjenişul lacrimilor şi cum se pot ascunde dincolo de ochii tăi scăldaţi în umbre, lacrimile maicii tale?! Ce şi cum poţi pricepe?! E o taină! Taina că te-ai născut!

Am văzut nu demult o lacrimă căzând din cer. Era o lacrimă adevărată! O lacrimă a Tatălui. Se făcea că priveam lumea de undeva de sus, foarte de sus. Priveam prin ochii Lui, prin ochii Tatălui, ÅŸi înÅ£elegeam că nu eu, ci Tatăl priveÅŸte! Doream de mult această minune, doream să văd lumea cu ochii Lui! Era privirea Lui, privirea Tatălui! Jos – o zare sfâşietoare a durerii. Vedeam cum departe, spre lume, se Å£esea un loc înceÅ£oÅŸat, tot mai înceÅ£oÅŸat. Conturul împăienjenit se dezlipi căzând spre a lăsa în adâncul oricărui înÅ£eles o privire limpede, limpede. Către cele de jos, brăzda văzduhul lacrima Tatălui. Picătura trecu spre lume. Ochi limpezi căutau de acum firea lucrurilor de departe. Lacrima Lui cădea cu vuiet mare, un vuiet al durerii. Lumea se învolbură deîndată. Picătura izbi locul de jos adâncind în ţărână sângele Fiului.

Nu departe, în bătaia văzduhului, deschisă spre stihii, străjuia ca un hotar între pământ şi cer Crucea însângerată a păcatului întregii lumi. Pe ea, sub adumbrirea Duhului, zăcea încremenit în durerea morţii Fiul cel drag inimii Tatălui. El, Fiul Tatălui, născut din veci fără de mamă şi pogorât din ceruri sub vremi din Mamă fără de tată, zăcea fără suflare. La poalele crucii, Maica îndurerată săruta rănile adânci ale picioarelor Fiului său, pe locul unde nu se uscase încă mirul iertării femeii celei păcătoase. Maica primi cea dintâi Sângele împărtăşirii îmbrăţişând în moarte şi dincolo de moarte pe Fiul ei, cu îmbrăţişarea sfâşietoarei dureri a pierderii de Fiu. Durerea Fiului, sfâşierea Tatălui, întristarea Duhului clătinară lumea din temelii, sfărâmând aşezământul despărţirii dintre Dumnezeu şi oameni… Lacrima Tatălui cutremură pământul. Călăii înfricoşaţi îşi pogorâră deîndată genunchii spre tânguire adâncă, de la hulă şi scuipări căzură spre plângere amară. Fiul lucra acum în moarte aşezământul prefacerii din nou a lumii – ridicându-mă pe mine din moarte.

M-am întrebat în ce fel se vede lumea pentru întâia oară prin păienjenişul lacrimilor şi cum se pot ascunde dincolo de ochii tăi scăldaţi în umbre, durerea lui Dumnezeu pentru tine?! Am aflat în ochii Tatălui tremurul iubirii pentru mine şi am văzut însângerat, din adâncul cel mai de jos, pe Fiul încununat cu durerea cununii de spini a păcatelor mele. Am ştiut că lacrima Tatălui se revarsă şi peste durerile pribegiei mele, fiindcă şi pentru mine a plâns El … a plâns El şi pentru păcatele mele.

Fiul Lui cel înviat mă caută să-i sorb din palmele sfărâmate Lumina. Mă află, Doamne, ÅŸi vezi cum rătăcesc în păcatele mele! Åžtiu că durerea mea este ÅŸi a Ta ÅŸi văd că neputinÅ£ele mele mi le-ai luat asupră-Å¢i! Åžtiu că durerea mea Te doare ÅŸi văd că inima Ta plânge lângă a mea, pentru că vrei ca să mă nasc. Durerea Ta e întâia mea durere – durerea mea!

De aceea lasă-mi, Doamne, mie de-a pururi… Lacrima!

***

Sursă: Blogul Lacrima din Cer, Pr. Lucian Grigore

*Un interviu cu pr. Lucian Grigore pe marginea filmului “The Passion of The Christ” (la care face trimitere si acest eseu) gasiti aici in romana, si aici in engleza.