Seria “Anomalii”: A-R-T-I-S-T-U-L
April 24, 2009 2:12 am Octavian Dărmănescu, Seria "Anomalii"Octavian Dărmănescu
Artiştii sunt firi complicate ca un motor Peugeot. Pentru ei asta este o virtute. Respiră pe nas şi cred că numai ei pot aşa, pentru că au învăţat din lecturi că limba scoasă e dizgraţioasă. Le place să facă turism, chiar dacă nu cultural, ca să umple spaţiul cu burta lor ireductibilă. Artistul poate inventa realitatea, adică poate să-i prostească pe toţi, savant şi pe bani. Le spune numai bazaconii, metafore reeşapate: că orbul vede cu sprâncenele, că îngerul se uită în odaie din spatele oglinzii, că dacă vrei să scapi de frig, să-ţi tatuezi pe spate un palton. Are marele simţ balnear cum că numai iubirea rămâne. Şi pensia de urmaş.
Primarul se ascunde după tricolor, artistul după voce. Cu vocea, artistul, prin credibilitatea indusă, îşi mai câştigă un salariu. El vorbeşte despre sine numai din necesitate, viaţa lui este o prioritate naţională. Capul lui savant este atât de preţios pentru omenire încât şi-l spală cu mănuşi chirurgicale. Acolo unde te doare pe tine îl mănâncă pe el. La necazul tău, el stă cu mâna-n fund, ca să-şi păstreze temperatura. Să plângi şi să îţi tragi măselele-n acelaşi timp, nu se poate, de aceea, cu ochii înlăcrimaţi de plictiseală, artistul te ascultă şi calculează când e mai potrivit să te părăsească. E drept, unii mai au câteodată, să zicem anual, momente cvasi-totale de realitate (sunt artişti, nu?) împinse până la tulburări olfactive, ceea ce le dă dreptul să se creadă aleşi şi să nu respecte zebra sau gramatica oficială. Aceasta se numeşte revelaţie, un fel de Paşti al artiştilor, o pensie plătită cu greu pentru toate suferinţele îndurate până atunci.
Pentru artist, gloria terestră e irezistibilă, e un demon care îl chinuie dulce-masochist. N-a picat satana din creierii cerului din mândrie artistică? Geme după întrebări şi e ahtiat după interviuri ca un beţiv care moare de sete, iar atunci când şi le cumpără, răspunde în doi peri: uită-te în cerul gurii ca să vezi puţin viaţa mea interioară. În relaţia cu gloria artistică, relaţie capitală, care mai mereu sacrifică neveste, copii şi soacre disperate, unii sunt răbdători ca o maşină în parcare. Gloria vine, dacă vine, oricum, ea are legea ei: trece. În prezent, există mii de autori uitaţi, buni de daţi ca rest prin anticariate, zeci de mii de rude angrenate în oficierea parastaselor lor şi sute de mii de cunoscuţi care îşi mai amintesc de ei doar vag. O viaţă întreagă depusă la picioarele celei mai nemiloase zeiţe: gloria. Posteritatea a şters geamurile cu textele lor, unele chiar bune, ori a împachetat zacusca. În subsol, artistul bănuieşte ceva, de aceea practică mereu lansări de carte, ca măcar acolo, printre fursecuri, şampanie şi lăudaci, să se simtă semi-zeu. Morga artistului la premiere este foarte importantă: el trebuie să dea impresia bebeluşului purtat în cărucior, dezorientat că nu ştiu unde-l duc. Concentrat ca supa la cubuleţ, el are tot dreptul să se împiedice de podium, căci i se iartă, e artist.
În relaţia cu trupul lui, artistul cade în idolatrie. Interesant cum aproape toţi artiştii de mâna a doua îşi extrag inspiraţia din explorarea trupului lor, uneori precar, şi a sufletului lor, de cele mai multe ori, chinuit. De aici s-a născut arta cu tendinţă, foarte vandabilă, lipicioasă la mase. Trecutul lor, confortabil şi fără mari dileme, capătă şi sens, şi valoare. Până şi cel mai pricăjit îşi va venera corpul, îl va diseca cu mintea şi-l va propune pentru adulare publică. El îl va apăra şi-l va explica tuturor: mătreaţa ca urmă calcaroasă a minţii, cocoaşa ca arc liric al creaţiei, mahmureala ca taxă obligatorie pe boemă, acvariul necesar în care supravieţuiesc artiştii, aceste suflete tip scară melc. Unii îşi lasă barbă, ca să fie mai convingători, alţii se îmbolnăvesc subit de lingoare pe ultima copertă, că dă bine. Artistul creţ este prototipul artiştilor, creţ şi cu fruntea mare.
Artistul bea pentru că lumea e tâmpită. Lumea, la rându-i, într-o conştiinţă a retardului ei, este datoare artistului până la ultimul bănuţ: în gura lui trebuie depuşi omagial sânii de-abia iviţi, în garsoniera lui trebuie descărcate portbagajele cu vinuri vechi. Artistul, chiar dacă nu este aşa, se laudă cu compania îngerilor. Toţi îngerii sunt datori să facă o navetă chinuitoare pentru a ţine de urât poeţilor şi arhitecţilor în beţiile lor deznădăjduite. Tot regnul angelic a fost arestat şi pus la plugărit sau la servit la mese. Un pont, însă: cel mai inoportun pentru un artist este să îl cauţi la rude, să îi scotoceşti prin tufişul genealogic. Pentru artist, ruda e un scandal. Păi de unde rude, dacă el nu are sânge, e căzut din cer ca un asteroid al milei divine înfipt în gloata pofticioasă? Tot ce mai vrea el să ţine minte din copilărie e mâna lui în mâna mamei, motiv exploatat liric până la epuizare. De fapt, trecutul lui este un breloc pe care-l freacă mereu în mână în lipsă de inspiraţie. Ţine minte tot, dar dă bine să joace în scris rolul detectivului particular care-şi caută memoria.
Arta nu uneşte artiştii, ci doar îi încaieră. Doi muzicieni certaţi la cuţite pot cânta luni bune în aceeaşi orchestră, şi asta graţie notaţiei muzicale democratic distribuită, internaţională, deci neutră. S-au dus vremurile când artistul îşi scuza identitatea în faţa oficialităţilor şi îşi stima colegii de suferinţă. Acum el trebuie să strige în gura mare cine e el. De aceea artistul e legat de tipografie ca salamul de funie. Visul oricărui artist este să se formolizeze în ediţii de masă. Nici el nu ştie de ce această încăpăţânare care îl costă viaţă, familie şi nopţi albe. Deh, veşnicia se ţine cu cheltuială. Toată vaselina de pe fruntea lui isteaţă s-ar pierde dacă nu ar fi publicată, promovată, criticată, consacrată. Filozofi cu garoul pe gât, moralişti cu ciorapul pe cap, critici ulceroşi, cu critica în funcţie de starea lor de sănătate în acea zi, scriitori răspândaci de colici, toţi defilează obligatoriu ca să ne curteze atenţia.
Rari sunt artiştii care nu cad în manierism – chiar şi originalitatea se opreşte speriată după vreo zece pagini. Scriitorii şi spionii industriali, oamenii la care găseşti mereu foaie şi pix. Grafomania caracterizează majoritatea artiştilor. La dictatură, rezistenţa prin băutură, la democraţie, rezistenţa prin maculatură. Opţiunile politice ale artiştilor au fost mereu un punct sensibil, mulţi fiind tentaţi să pună ulei în candelele puterii. Majoritatea sunt liberali bântuiţi de morgane socialiste. Reciclabil ca o umbrelă redegistă, artistul este un supravieţuitor versat. Pentru o gamelă de terci ar vinde pe nimic toate loturile de pământ din mintea lui. Expert în osanale la minut pentru nişte perechi de mănuşi, şi-ar trimite la Canal toţi fraţii de cruce pentru o avansare. Căpetenie a dezmoşteniţilor, artistul se proclamă la microfon hristosul artei, apoi abate asupra-şi, teleghidat, un raid de ţuici din partea casei. Lui i se spune maestre, căci gloria l-a vitrificat definitiv într-un profet al adevărului, chiar dacă regional. Şi de ce nu, în fiecare raion trebuie să existe un reprezentant absolut al rasei umane.
Orarul nocturn, sau nocturnic, căci eşti liber să-ţi creezi propria-ţi limbă, al artistului este un fel de timp sacru. Între orele 22 şi 23, 30 e răpus de nostalgia cvadraturii lipsă. Între orele zero şi zero şi zece devine imaterial. Îşi aude corpul cum se duce la toaletă, cum se apropie apoi încet, cu paşi de cauciuc, de uşă, cum o verifică de clanţă, ca babele, să se asigure că nu va fi intimidat, violentat, capturat, negociat, apoi adoarme cu insomnia de gât. Dimineaţa este neputincios ca o pendulă care nu-şi mai poate târî limbile, toată noaptea, ziua artiştilor, a fost chinuit de muzele masochiste ale inspiraţiei. Artistul este mondial, de aceea statutul lui locativ este incert, că aşa dă bine. Flotantul absolut, artistul îşi mută casa ca sondorii barăcile. El este un traficant cu claruri de lună, un vânzător ambulant de eclipse. Datornic distrat şi sensibil la elogiul crăcănat, artistul se străduieşte să fie rece la această limbă caldă.
Artistul se uită la Dumnezeu prin luneta întoarsă, să-L vadă mai mic, din invidie. Iar Dumnezeu ce face? Nimic, că nu e revanşard, iar darurile date artistului nu i le mai ia, că e boier. Lasă istoria să-şi vadă de treabă: istoria abuzează de oamenii ei umili, îi supralicitează. Gloria îşi lapidează eroii cu dopuri de şampanie, în spatele oricărei medalii stând chircită moartea. Artistul se dă mare că nu-i e frică de moarte, dar fuge repede la spital când i se pare că i s-a încurcat un maţ. De fapt, artistul, practicantul constant al cunoaşterii de sine, se află mereu pe o altă pistă decât l-ar trimite chiar viaţa lui fizică: moartea şi ce vine după ea. Şi ce altă răzbunare mai mare decât ca nepoţii artistului să ventileze micii cu tomurile lui savante! Autorii de manuale şi de poduri şi şosele, care au devenit relativ repede oale şi ulcele, gladiatorii-vedetă ai hipodromurilor antice, ale căror nume nu mai interesează pe absolut nimeni, marfarele lungi cu glorie expirată, de o zi, toate duc la înţelepciuni la îndemâna tuturor, nu şi a artistului.
Artistul nu e om, ci instituţie. El primeşte afectat condoleanţe, bilete de bancă şi fete în gazdă.












Diana :
Date: April 24, 2009 @ 9:25 am
Asteptam sa vedem la ce varsta va incepe Paula sa scrie
Am o curiozitate: vrei sa fie artista sau nu? …
heraasku :
Date: April 24, 2009 @ 1:52 pm
Eu sunt artist si cunosc multi artisti. Ce este aici este scriitura periculoasa despre un subiect de care autorul nu are habar. Adica despre arta. Si artisti. Daca critica este asupra imposturii qua mod de viata atunci sa fie nuantata. Daca insa se ataca arta si artistul atunci intreaga frumusete a omului este atacata.
Eu asa cred.
Diana :
Date: April 24, 2009 @ 6:19 pm
Mda, adevarul e ca un om care scrie carti si mai si face parte din filarmonica orasului, nu prea are habar despre un astfel de subiect. Ce ar putea el sa stie despre arta si artisti? Indraznesc totusi sa spun ca sunt aproape sigura ca stie mai mult decat tine. Despre muzica, despre teatru (mai ales), despre literatura si poate cate ceva si despre pictura si sculptura.
laurentiu :
Date: April 24, 2009 @ 8:39 pm
@ Heraasku
Frate, textul este un pamflet si trebuie citit in cheia asta. Poate ca pe alocuri este exagerat, dar e si asta o “functie” a pamfletului. Poate ca se potriveste mai mult artistilor de mana a II-a, a III-a, nu zic nu, dar nu vad de ce te ataci asa tare. Te mandresti cu toti fratii tai, artistii? Artistul nu e usa de biserica, sa-l aperi din oficiu cu atata strasnicie. Daca te deranjeaza un pamflet, nu inseamna ca el nu exprima lucruri adevarate. App, chiar ti s-a parut ca autorul e “pe dinafara”? Pe dinafara in ce priveste arta, ori pe dinafara in ce priveste viata/mentalitatea artistilor?
Vietile unor artisti, de la Edgar A. Poe la Frida, ori de la Rimbaud la Modigliani, sunt de-a dreptul rasu-plansu. Nu in ultimul rand te intreb: textul “Arta ca monument al despartirii omului de Dumnezeu” (ierom. Savatie) nu-l gasesti la fel de periculos ca si pamfletul de fatza?
octaviandarmanescu :
Date: April 24, 2009 @ 10:10 pm
Dl heraasku are dreptate, am generalizat, dar conştient şi cu maliţie. Şi eu fac artă, dar de calitatea 3, şi eu mă cred artist, dar nici pe departe. Textul e scris pt 90 la sută dintre cei care se cred artişti, ca şi mine, dar sunt mai mult taximetrişti lirici. MARII ARTIŞTI NU SE CRED ARTIŞTI PREA MULT TIMP, EI SUNT MEREU NEMULŢUMIŢI, arta de aici vine, din cârteala cea bună.
Oricum, textul e făcut la şto.
Ştefan Marius :
Date: April 25, 2009 @ 8:19 pm
Dacă artiştii nu s-ar certa, pentru mulţi Adevărul ar rămâne ascuns. Ei reuşesc astfel să-L mărturisească în întregime şi cu virulenţă, chiar cu “lacrimi pe obraz”. Omul este om! Să luăm din fiecare partea de lumină şi întunericul să-l înfrumuseţăm cu gânduri bune. Ei luminează cât timp rămân în lumină, şi apoi se sting ca să se curăţească de patimi şi prin lipsa lor să cheme prin alţii Lumina.
heraasku :
Date: April 25, 2009 @ 9:30 pm
arta de mana a III-a, a II-a s.a.m.d nu e arta. arta e arta. restul e hobby. cand vorbesti de arta vorbesti de ARTA. despre pseudo-arta nu se vorbeste ca despre ARTA. nu ma intereseaza ce crede autorul despre asta. ma intereseaza cum este preluat un asemenea mesaj de tanarul, inca, in formare. pericolul e mare. haideti sa lasam sto-ul ca nu mai este vreme de critica. sa facem ceva, noi. sa ridicam sabia.
eu fac ARTA. eu sunt ARTA.
laurentiu :
Date: April 25, 2009 @ 10:52 pm
@ heraasku
Tot nu mi-ai raspuns la intrebare. Cum iti pare articolul lui Savatie despre arta si artisti.
App, daca recitesti cu atentie pamfletul de mai sus, vei vedea ca vorbeste mai mult despre felul de a fi al artistilor, nu atat despre operele in sine. Iarta-ma, dar aici are dreptate!
Spui “eu fac ARTA. eu sunt ARTA”… intr-adevar, smerenia nu a facut niciodata casa buna cu artistul; lasa-i frate pe critici sa spuna cat de bun si mare esti. Pentru un asa cuvant greu, “eu fac ARTA. eu sunt ARTA”, ar trebui sa te cheme macar Salvador Dali, sa ai o anumita notorietate.
L.
heraasku :
Date: April 26, 2009 @ 1:56 pm
In primul rand,
Hristos a inviat!
mai, mai, mai. haideti sa lasam pe oameni sa faca ce stiu ei cel mai bine. unii arta, altii sa vorbeasca despre arta (sau ce cred ei ca e arta).
cat despre felul de a fi al artistilor: inseamna ca vorbeste despre om in general. oameni si oameni. si atunci asta e sto? e critica umana de pe baze psihologice, duhovnicesti, sociale. deci, repet, arta e arta si doar cel ce face arta stie ce face (e cel mai aproape de arta). daca artistul e la un pas de adevar, criticul la doi pasi de adevar atunci cititorul e la minim 3 pasi de real. de asta e periculos sa judeci arta. esti prea departe.
ioana :
Date: April 27, 2009 @ 10:43 am
De la post, pana la ultimul comentariu al lui Heraasku, aproape ca nu mai intelege nimeni nimic. Imi permit si eu sa fac un comentariu, asta doar in calitate de om care-i iubeste din toata inima pe tineri. Si tu Octavian vad ca ai proiectul aceste, Ortho Grafitti.
Foarte bine ai spus “MARII ARTIŞTI NU SE CRED ARTIŞTI PREA MULT TIMP”. De fapt Cristian Mihailescu spunea, ca intr-o masa de oameni catre care transmite mesajul, artistul e doar o molecula sau un electron, prins in imensa vibratie care se creeaza prin transmiterea mesajului artistic. Am urmarit acum recent pe Trinitas si la Nasu, doua emisiuni de exceptie. Una i-a avut drept invitati pe Felicia Filip si sotul ei, Cristian Mihailescu, regizor si director de opera, iar cealalta l-a avut drept invitat pe Dorel Visan, care e si doctor in Shakespeare. Prin ce au spus, i-au facut si mai bine pe telespectatori sa inteleaga ca arta adevarata este doar un dar de la Dumnezeu, care pentru a fi transmisa oamenilor, artistului ii trebuie multa munca si rugaciune, asta pe langa talentul sau nativ.
Deci Heraasku, n-ai dreptate cand spui “eu sunt arta, eu fac arta”. Insa mi se pare ca ai perfectata dreptate cand spui “ma intereseaza cum este preluat un asemenea mesaj de tanarul, inca, in formare. pericolul e mare.”
Octavian, chiar si pentru genul literar caruia ii apartine, nu mi se pare prea reusit, nu are prea multa claritate si impact. Parca reusesti sa ne pui si mai mult pe moate neuronii pe care ni-i pun altii pe moate tot timpul. Eu cred ca ar trebui sa te strduiesti si mai mult sa fii mai ortho, mai bine prelucrat, sa-i studiezi mai mult pe cei pentru care scrii si pe care trebuie sa-i influentezi intr-un fel.
heraasku :
Date: April 28, 2009 @ 11:35 am
Pentru claritate.
” Eu sunt arta, eu fac arta” se citeste nu cu a ci cu a cu caciulita.
Nu sunt ARTA, nu fac ARTA. Ci sunt arta, chip al Domnului – a cu caciulita – si fac arta, lucrez la asemanarea cu Cel Frumos.
ioana :
Date: April 28, 2009 @ 4:44 pm
Ma rog, nu m-as fi gandit taman la aceasta interpretare in contextul in care ai facut afirmatia.
S-a mutat centrul discutiei de la artist spre arta, ceea ce e un lucru bun. Chiar daca nu suntem toti artisti, eu cred ca toti ar trebui sa intelegem, intr-o masura minima macar, ce este arta. Si sa “consumam” arta-nu pe artisti la protap:). Pe artisti putem sa nu-i intelegem ca persoane private. De fapt adevaratii artisti (si nu vorbesc de vedetele hollywoodiene) sunt asa de neobservabili si smeriti in afara actului artistic, si nu se autodeclara niste “neintelesi”, tocmai pentru ca au reusit sa transmita, au ajuns la sensibilitatea oamenilor.
Intr-adevar, omul este incununarea operei de creatie lui Dumnezeu. In acest sens este o opera de arta. Ca chip al lui Dumnezeu, omul a mostenit ratiune, sentiment, vointa, dar totodata, in acest “chip” a mostenit si orientarea vointei sale spre cele bune. Lucrand asemanarea cu Dumnezeu, de fapt omul se pune in slujba Adevarului, Binelui, Frumosului, sculptandu-se pe sine insusi (dar numai cu ajutorul harului de sus, cu ajutorul darurilor Duhului Sfant), dar si pe semeni prin mesajul transmis. Ori vedem ca nu orice poarta numele de arta pare a fi plamadita cu ajutor de sus. Cred ca arta trebuie sa ne nasca intrebari, sa ne dea raspunsuri, sa ne creeze sentimente puternice cu scopul de a ne face sa ne preocupam si mai mult sa ne punem vointa in slujba binelui, adevarului, frumosului. (poate ca arta adevarata trebuie chiar sa ne dea experiente mistice, dar cred ca asta se poate numai daca artistul a trait personal asemenea experiente autentice). Astfel ca orice suflet curat, sau macar inca impresionabil, poate si ar trebui sa vibreze la o astfel de arta (adevarata). Nu cred ca arta trebuie sa fie doar pe priceperea criticilor. Mesajul artei e pentru toti oamenii, criticii pot mai mult comenta tehnicile, limbajele, mijloacele de exprimare, in care poate au dobandit o oarecare pricepere. Insa Insa tehnica, limbajul si mijloacele de exprimare sunt doar niste instrumente auxiliare pentru artist, mesajul si vibratia artistica autentica vine din strafundul sufletului si se adreseaza altor suflete.
Sigur ca arta o si “judecam” pana la un punct, atata timp cat ea se adreseaza si ratiunii din noi. Instrumentele folosite nu le judecam daca nu ne pricepem. Un artist infatuat nu are cum sa se adreseze sufletelor, pentru ca el se intepeneste in mijloacele de exprimare in care el se crede maestru, uita ca acelea sunt auxiliare.
Da, deci ideea mea e ca daca am putea vorbi mai mult despre ceea ce inseamna arta adevarata, cu exemplificari eventual, nu ar mai fi nevoie sa ne ocupam prea mult de diversi “artisti”. Cei care vor invata (tinerii in principal) ce e arta, automat vor ignora si vor ocoli falsa arta si falsii artisti. Eu cred ca oamenii au mare nevoie sa fie invatati ce e bun, frumos si adevarat. Si-apoi sa-i criticam asa de mult pe cei care practic maimutaresc chipul pus de Dumnezeu in om, devine obositor. Parca suntem o tara de carcotasi. Sa ne apucam sa ne si invatam unii pe altii, sa nu mai aducem atat de mult in fata pe maimute. Adica sa invatam ce e bine, frumos si adevarat, si automat vom stii sa discernem de ce e contrar.
Haraasku, esti din Campulung?
Liana :
Date: April 29, 2009 @ 12:30 pm
Super, textul ! Mie personal imi place stilul…artistului care l-a scris ! Sincer !
ioana :
Date: April 29, 2009 @ 3:23 pm
Am citit si eu acushica ce a scris Savatie Bastovoi despre despartirea artei de Dumnezeu. Imi permit Laurentiu sa-mi dau eu cu parerea in locul lui Haraasku. In primul rand mi s-a proptit privirea pe primul paragraf in care-l foloseste pe Eminescu (versurile lui) ca sa demonstreze ca “arta e strigatul despartirii de Dumnezeu”.
Si nu pot sa zic decat “Ei na…”
In primul rand ca Savatie a unit gresit versurile, prin virgula.
Acest vers “genial” al lui Eminescu, “Nu credeam sa-nvat a muri vreodata se uneste clar cu “Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce…”
, nicidecum cum le-a unit Savatie, ca sa ajunga unde vrea el (in demonstratia sa), nu unde tintea Eminescu. Eminescu s-a referit clar la “a invata sa moara” nu “a constata ca vei muri”. Adam doar a constatat, cu mare tristete, ca va muri (ca el spre deosebire de noi, care suntem urmasii lui, traise la propriu in Rai, avusese trupul ca o raza de lumina, vorbise direct cu Dumnezeu, inca mai vorbea cu ingerii si ii mai vedea chiar dupa ce a fost izgonit, spre deosebire de urmasii lui), dar n-a invatat el chiar asa de repede sa moara. De-abia Iisus l-a invatat pe Adam (pe om) sa moara, prim propria Sa moarte. Atunci omul a capatat sansa sa fie crestin si sa poarte o cruce izbavitoare. Crestinul moare lumii acesteia (moare slavei acestei lumi) ridicandu-si crucea. Astfel invata sa moara, sa moara duhului acestei lumi si sa traiasca in Hristos. Si asta devine o suferinta pentru crestin, insa o suferinta dulce, caci in suferinta pentru Hristos, chiar Hristos ii trimite pe Mangaietorul (Sfantul Duh). Aceasta a spus Eminescu: a invatat sa moara, desi nu ar fi crezut, atunci cand a gasit dulcea suferinta, suferinta care izbaveste de moarte.
O sa recitesc cu atentie si ce zice Savatie in continuare. Puncteaza el bine niste lucruri despre renastere si arta moderna , dar per total parca e prea razvratit, ia din stanga si dreapta, si parca nu mai vede ce trebuie sa vada. Si parca n-a fost pe la lectiile de limba romana.
Sincer cred Laurentiu ca tinerii astia trebuie sa ia in serios scoala, sa invete si limba si literatura romana, si matematica, si fizica. Din toate ne vorbeste Dumnezeu, nu trebuie neraparat sa-i ducem repede spre carti duhovnicesti. Nu e etapa cand le trebuie Sf. Ioan Scararul. E etapa cand cineva trebuie sa le faca legatura intre ceea ce invata ei si Dumnezeu, ca poate nu intotdeauna profesorii de la celelalte discipline o fac. Zicea bine Tudor Chirila (as avea o mic comentariu totusi, nu cred ca tinerii trebuie sa citeasca chiar orice, asa cum spune Tudor, trebuie un pic indrumati de cineva mai cu experienta).
Per total mie nu imi place ce a facut Savatie cu textul asta, desi puncteaza bine niste lucruri. Si nu imi plac nici comentariile la text, care arata o acceptare prea necritica a textului. Tinerii, oamenii trebuie sa-si dezvote un spirit critic, evaluativ, pentru a nu se lasa vrajiti de un stil care evident poate vraji.
heraasku :
Date: April 30, 2009 @ 12:47 pm
M-am nascut in Cimpulung. Din pacate sunt departe de frumosul loc. Departe.
ioana :
Date: April 30, 2009 @ 5:13 pm
Ei, stii cum ne spune sfatul inteleapta: “Oriunde ai fi, sa-L ai inaitea ta pe Dumnezeu” (si toate vor merge bine, adaug eu).
crip81 :
Date: May 15, 2009 @ 10:52 pm
dom’le Darmanescu …sunteti tare domnule…..aveti perfecta dreptate , asa e , da cine sa o recunoasca ? ….ca toti lauda hainele imparatului…si parintele Savatie vorbeste adevarul , fiind luminat de Duhul Sfant , de aceea putini il inteleg….Cu adevarat arta (frumosul ) isi are originea din Dumnezeu , de la El pleaca si tot la El trebuie sa se intoarca.De aceea arta rupta de Dumnezeu se autodistruge , devine schimonoseala , maimutareala , jenanta , socanta…. este expresia sufletului nostru intunecat.
Dorian :
Date: September 1, 2009 @ 9:51 am
Arta pleaca numai de la Dumnezeu. ALtceva nu e arta.