pridvorul lui laurentiu dumitru

A păi… dacă nu meritam în „minunata” lor Europă, tare m-aş mai bucura de o excludere a României din U.E., de o excludere de sub incidenţa Constituţiei Europene, a directivelor, a standardelor de calitate şi a tuturor „beneficiilor” care au cazut pe capul nostru după aderare!!! Dacă integrarea europeană este o greşeală, atunci dezintegrarea trebuie sa fie soluţia!!!

Tot raul spre mai bine.

Un popor de manelişti. Nu înţeleg de ce idealizaţi o ortodoxie deturnată de un laicat imbecilizat prin tv, al cărui grad de ateism deghizat în superstiţie n-are nici o legătură cu trăirea creştină (a , să zicem, 5 LA SUTĂ din norodul ortodox). M-aş bucura să-i ripostez italianului (mârlan, k toţi extremiştii), dar n-am cu ce.
Liberal prin structură, am ajuns la concluzia, duă multe chinuri, k singura soluţie pt România este un stat dictatorial, care să-i aducă pe militari în stradă. Stop violurilor, luărilor cu japca, hoţiilor, crimelor din spitale!

Ei şi tu!
Uită-te prin jur să vezi ce ne-am bădărănit.
5 la sută e prea mult. Zii bogdaproste. Io aşa văd. Oricum, am decis să rămân aici, la Romanica, pt a mă lupta cu boii noştri dragi…

Nero si-a facut calul senator!Cred ca acest cal s-a corcit cu “lupa capitolina”,iar lupoaica aceasta sigur i-a lasat cam mult pe Romulus si Remus sa se joace printre gastele care au salvat Capitoliul.Iata descendenta acestui senator!Bine scria un romancier ca sigla “S.P.Q.R.” nu inseamna “Senatus Populus Que Romani”,ci “Sono Porci Questi Romani”!

Articolul acesta si mai ales comentariile pe marginea lui imi evoca o amintire draga, de pe cand eram la varsta idealismului – adolescenta – si am asistat la un moment special de loialitate: desi nu avea nicio sansa reala in fata badaranului care ii adresase vorbe jignitoare fratelui sau, indignata la culme si ofensata in cel mai profund sentiment de apartenenta la o familie, sora mai mica a celui atacat verbal – care nu avea, de altfel, intentia sa riposteze, pacifist fiind el si cu mai multa minte decat agresorul – ii sare inainte si striga din suflet: ” Adica tu te iei de frate-meu , ma?!” A riscat o palma care ar fi doborat-o cu siguranta, fara sa ezite, doar pentru ca nu putea rabda atacul asupra unui membru al familiei sale. Nu conta daca acesta era bun sau rau, daca ei se certau sau se pupau toata ziua, ceea ce ramasese atunci valabil era ca “ala” “se luase” de fratele ei. Acest episod se impleteste, in contextul de fata, cu cel evocat de – culmea!- un italian cu inima de aur, in a sa “Cuore”: nu stiu daca va mai amintiti de micul patriot padovan. In drum spre casa, intorcandu-se dintr-o lunga si umilitoare pribegie, respins inca de la nastere de ai sai, de familie si neam, alungat pe meleaguri straine, el primeste o mica avere de la niste calatori aflati in acelasi compartiment cu el. In timp ce visa, fericit, cum acesti banuti ii vor indulci, poate, primirea acasa, ii aude pe aceia cum ii denigrau neamul, caracterizand poporul din care si el se tragea ca pe niste hoti ordinari, betivi si oameni de nimic -”popor de manelisti”, am zice noi azi… Intr-o izbucnire la fel de spontana si negandita ca si cea de care vorbeam anterior, el le arunca monedele in fata, neputand primi pomana de la cei care ii ponegreau tara.
Stiu ca sunt multi oameni care habar nu au ce inseamna sa fii om, din pacate sunt romani, si asta ne doare pe toti. Am rosit si eu, o data cu pelerinul ajuns la locurile sfinte, cand am citit si am vazut pozele, in revista “Lumea Credintei”, cu scrijelitura numelui de roman – Ghita nu-stiu-cum – pe frunzele florilor ornamentale de pe Muntele Maslinilor. Ma lovesc zilnic, la fel ca si voi, de uratul strazii, reprezentat de nesimtirea unora, de badarania si prostia pe care o afiseaza ostentativ, cu placere, ca sa treci si sa lasi capul in jos, sa nu reactionezi, sa te temi… Da, e trist, e revoltator, e naspa rau!!!! Dar eu tot nu simt ca asta e Romania. Nu pot. Si nici nu imi doresc sa ajung sa simt asa ceva. Si, daca sunt reale aceste tare ale societatii noastre actuale, asta nu inseamna ca are dreptul unul din afara sa emita judecati de valoare, generalizate, asupra neamului meu. Noi suntem cei care avem dreptul sa ii judecam. Chestia e ca nu prea o facem, cel putin nu la vedere, ca ne e teama. Sa fim cinstiti. Suntem, cei mai multi dintre noi, la fel cu baiatul din povestirea mea: pacifisti, intelectuali, spirituali, credem in lege si in justitie, nu in actiune proprie, spontana. Mai ales cand vedem si cum se moare pe strada din prea mult simt civic… De ce nu avem legi? Pentru ca nu suntem uniti, pentru ca pana acum nu s-a ridicat o mare de oameni, care sa ii ia pe sus pe aia care cocoseaza scaunele guvernarii si sa ii zguduie “o ţâră”, sa le aminteasca de ce sunt pusi acolo. Sigur, mi se va replica urgent cu inutilitatea unor astfel de vise, cu mafia care controleaza, cu papusarii…da…stiu toate astea, dar parca prea putina actiune vedem, din partea celor care ar putea schimba ceva…Asa ca, pana cand vom face noi ce trebuie ca sa schimbam fata societatii civile de azi, pana cand nu o sa mai stam calmi, ca si cum nu am auzit nimic, in timp ce langa noi se injura ca la usa cortului ( si de cele mai multe ori e vorba de tineri cu casul la gura, pe care nu ii mai apostrofeaza nimeni…ne-am obisnuit, bag seama…), haideti sa nu ii mai lasam pe toti veneticii sa ne arunce cu balegar in obraz, in numele unei asa zise corectitudini politice. Nu ma reprezinta acesti infractori, nu reprezinta poporul roman, orice popor are astfel de exemplare la activ, orice padure are uscaturile ei, in orice familie intalnesti un “produs” mai…neadaptat, sa zicem. Dar cand vii si etichetezi tot neamul avand ca reper numai faptele catorva alienati, atunci simt instantaneu solidaritate cu acea familie, cu acel neam al meu. Si ma revolt.
Sa fie, oare, de la aceste lecturi care mi-au marcat emotional copilaria? Sa fie de la cantecele patriotice care, vrand-nevrand, si-au lasat amprenta asupra constiintei mele nationale? Sa fie, mai degraba, de la cresterea printre oameni integri, sanatosi, munteni pastratori de obiceiuri stravechi si frumoase, care mi-au incrustat in fire o randuiala a anului si a vietii ce nu m-a parasit nici azi? (Ca si pe cei mai multi dintre voi, cu siguranta.) Sa fie de la bucuria si lacrimile pe care le-am trait la fiecare piesa de teatru romanesc la care am avut norocul si timpul sa fiu in sala, la fiecare concert al lui Tudor Gheorghe, la filmele mari cu actori la fel de mari, romani? Sa fie de la oamenii printre care traiesc zi de zi, colegi de serviciu (poate ca e un privilegiu al meu faptul de a lucra in invatamant), oameni buni, cinstiti, daruiti si muncitori? Sa fie de la familie? Nu stiu…. Stiu doar ca, de cate ori aud vorbe rele despre neamul si tara mea, ma doare sufletul. Imi creste tensiunea, simt o atat de mare durere si intristare, ca si atunci cand aud blasfemii la adresa Sfintilor crestini. Si imi vine asa, sa racnesc cu patima: ” Adica tu te iei de fratele meu, ma?!”
Iar prin “fratele meu” il inteleg pe romanul care populeaza Romania lui Puric, a lui Hurduzeu, pe romanul care traieste in Romania profunda, care are evlavie si frica de Dumnezeu – si, sincer, chiar nu cred ca suntem doar cinci la suta….suntem slabi si plini de neputinte, dar tot cred ca ne mai luptam sa crestem in Hristos, multi, multi dintre noi, voi nu credeti? chiar asa de rai sa ii vedem pe toti? eu ma stiu, cu bune si rele, iar Raiul e inca departe de atingerea mea, insa ma lupt, si ca mine cunosc multi. cred ca sunt inca pe cale…- care canta plangand si razand “Hristos a inviat!” in noaptea de Inviere,care ajuta pe cel in nevoie, care are prieteni de dragul lor, nu al lui, care simte romaneste. Si, gandindu-ma la el, la fratele meu, romanul, multumesc lui Dumnezeu ca m-a lasat aici, in aceasta tara. Cred ca stie El ce face. Si, vorba poetului, tot nu as da Ceahlaul pe toti Uralii, Anzii, Everestii din lume. Uite-asa!

http://mesterulmanole.wordpress.com/2008/11/11/pasarea-phoenix/

Iti multumesc, @Diana, sunt constienta ca atitudinea asta de avocat idealist al apararii in problema de fata pare multora pornita mai degraba din naivitate sau chiar necunoastere, insa cred ca e singura atitudine valabila pentru un roman. Mi-a spus mai demult, acum cativa ani, o prietena olandeza, cat de mult ne admira – vorbea, desigur, despre romanii pe care i-a cunoscut – pentru sentimentul evident de “mandrie de a fi roman”. Si se intreba, retoric, ce ar raspunde daca ar fi intrebata, la randul ei, de e mandra ca s-a nascut olandeza… Nu gasea un raspuns…
Iar aceasta femeie vazuse si ceea ce vedem noi mereu pe strazi si ne deranjeaza. Vazuse si sutele de pet-uri plutitoare de pe barajul Vidraru, vazuse carcase de televizor abandonate pe traseul Rucar-Bran, printre plante de leac. La ea acasa nu vede asa ceva. Si totusi…nu stia ce sa raspunda, daca ar fi intrebat-o cineva ce o face mandra ca e olandeza. Eu…aveam o noapte de povesti!
La polul opus, am prieteni care au resimtit dureros impresia de civilizatie si bun-simt innascut, experienta celor cateva zile peste hotare – mai departe, asa – fiind un exemplu de “ce bine e la ei, ce rau e la noi”, mai ales cand te lovesti, din primul moment cand reintri in habitatul natal, de aceleasi manifestari zgomotoase si de aceeasi nepasare fata de cei din jur, oriunde, in mijloacele de transport, in magazine, pe strada. Insa, nu stiu de ce, mie nu mi s-a intamplat asta, de fiecare data cand am revenit de pe meleaguri occidentale, sentimentul a fost clar unul de “nu au ei ce avem noi!” Si aici intrau , mai ales, profunzimea si spiritualitatea cu care este investit sufletul romanesc autentic.(La sarbi am simtit, iata, aceeasi mandrie a lor de a fi copii ai Serbiei, de a fi crestini ortodocsi, de a fi oameni intregi!) Dintotdeauna, romanul a tinut la ce-i al lui. Daca acum vedem atat de multi romani care nu mai percep Romania ca fiind a lor, este efectul dezproprietaririi si uzitarii in exces, pana la anulare, a declamarii nationalismului. Este rezultatul celor cincizeci de ani de comunism, peste care si-au mai varsat otrava si cei douazeci de ani de “tranzitie”. Catre ce tranzitam? Catre un alt fel de comunism, unul la scara globala.
Insa, pentru mine, atitudinea sanatoasa a unui roman, cand vine vorba de bunul sau – si aici intra gospodaria, familia, pamantul stramosesc, tara, cu neamul intreg – e cea pe care mi-a evocat-o tata, povestind reactia unui batran cumsecade, de la munte, atunci cand a fost interpelat, pe ulita, de tanarul functionar de la primarie, care ii explica ce vor ei sa faca, drumuri mai largi, mai frumoase, cu trotuare curate – la toate aceste planuri bune, batranul raspundea aprobator “Da, tata, e bine, tata!…” Pana cand l-a lamurit ca, pentru a putea face toate astea, e nevoie sa-si traga el gardul cu vreun metru jumatate. La care mosul raspunde, gangavit, dar scurt:” Nu te-apuca Pastele, tata, nu te-apuca Pastele!” Asa i-as spune si eu lu’ nenea senatoru’…
Cat despre dorinta ta, atata vreme cat tu gandesti asa, evident, caci altfel nu ai fi fost de acord cu cele spuse, fii convinsa ca si copiii tai vor gandi asa, cum si inaintasii tai au gandit la fel, caci si tu te tragi din niste parinti, care astfel te-au crescut. Sa dea Dumnezeu sa ne trezim cat mai multi si sa intelegem ca nu va putea tara noastra sa se schimbe in bine, pana ce nu vor fi copiii ei alaturi de ea, cu tot sufletul. Doamne ajuta!

Ca nu merita sa ramanem in Europa nu cred……….dar ca nu am fost pregatiti sa intram in Europa sunt 100%
Frumoasa tema ! Felicitari !