pridvorul lui laurentiu dumitru

Laurenţiu Dumitru

Despre viziunea „integratoare” a Istoriei Religiilor s-a vorbit îndelung. Nu este momentul aici a lămuri cât şi ce ar trebui să „culeagă” creştinul ortodox din scrierile fenomenologiei religioase obiective, ştiinţifice, dar lipsite de viaţă, de duh.

Miturile primitive leagă Anul Nou de recrearea periodică a Universului afirmă Mircea Eliade în lucrările sale „Mitul eternei reîntoarceri” şi „Aspecte ale mitului”. În insulele Fidji, după relatări ale lui A. M. Hocart, în timpurile protoistorice, ritualul rajosuya de ungere a unui nou suveran era practicat anual şi, reiterând simbolic cosmogonia (crearea Universului), corespundea şi procesul de maturaţie al recoltei. În Egipt, relatează Eliade, citându-l pe H. Frankfort, la încoronarea unui nou faraon se rostea un blestem, adresat duşmanilor regelui: „Ei vor fi asemenea şarpelui Apophis în dimineaţa Anului Nou”. Atunci şarpele întunericului fusese învins de Ra, soarele, astfel celebrându-se atât înnoirea diurnă, cât şi începerea ciclului anual. „Anul” este conceput în diferite feluri de către cei din vechime, iar datele „anului Nou” variază în raport cu clima, mediul geografic, tipul de cultură, etc., afirmă Eliade în „Aspecte ale mitului”. „E însă întotdeauna vorba de un ciclu (…). La sfârşitul unui ciclu şi începutul celui următor, au loc o serie de ritualuri care urmăresc renovarea lumii”. Pentru omul religios al culturilor arhaice, Lumea se reînnoieşte în fiecare an sau, cu alte cuvinte, îşi regăseşte cu fiecare început de an „sfinţenia” originară cu care s-a născut din mâinile Creatorului. Fiecare an Nou aduce un Timp „nou”, „curat” şi „sfânt”, adică un timp care nu a fost încă folosit şi uzat, se precizează în „Sacrul şi profanul”.

La australieni, animalele şi plantele create in illo tempore (timp mitic, îndepărtat, originar) de zei, sunt recreate în ritualurile de anul Nou. Picturile cu animale şi plante de pe stâncile din Kimberley, considerate a fi opera unor strămoşi mitici, sunt repictate „spre a li se reactiva puterea creatoare”. Recrearea animalelor şi plantelor este chiar o recreare a lumii, pornind de la opinia că lumea a luat cu adevărat fiinţă o dată cu acestea, în Timpurile Visului. Dacă ritualurile de An Nou nu au loc, cosmosul riscă să piară, cred indienii Karok, Hupa şi Xurok din California. În unele cazuri consolidarea lumii se obţine prin ritualul de reconstrucţie a colibei sacre (mit cosmogonic). Sacerdotul comunităţii reiterează gesturile făcute cândva de nemuritori, care sunt consideraţi a fi din nou prezenţi pe pământ cu această ocazie. Coliba sacră reprezintă Universul: acoperişul este bolta cerească, pardoseala – pământul, pereţii – cele patru direcţii ale spaţiului cosmic. La popoarele care practică protoagricultura apar două elemente noi în ritualurile discutate: întoarcerea morţilor şi excesele orgiastice. Este cazul sărbătorii Milamala a indigenilor din insula Trobriand şi al cultelor profetice milaneziene.

Ideile de reînnoire a lumii prin reiterarea cosmogoniei se regăsesc şi în religiile antice din Orientul apropiat. În Mesopotamia, lupta lui Marduk (principiu creator) cu balaurul Tiamat (oceanul primordial). Era reactualizată printr-o serie de rituri. Scenariul Anului Nou israelit cuprindea înscăunarea lui Iahve ca rege al lumii şi victoria asupra duşmanilor (haosul, dar şi inamicii istorici ai lui Israel) – afirmă Eliade citându-l pe S. Mowinckel. Atât mesopotamienii cât şi israeliţii leagă începutul periodic de „distrugerea şi abolirea simbolică a lumii vechi. Sfârşitul este aşadar implicat în început şi viceversa”. Începutul conţine un sens de perfecţiune, „susţinut de amintirea imaginară a unui Paradis pierdut”. În fine, Nauroz – Anul Nou persan – aminteşte de ziua în care au avut loc Crearea Lumii şi a omului. În ziua de Nauroz avea loc „înnoirea Creaţiei”, cum spunea istoricul Albâruni, pe care Eliade îl citează în „Sacrul şi profanul”. Regele rostea: „iată o nouă zi, dintr-o nouă lună a unui nou an: trebuie să înnoim ceea ce timpul a învechit”.

Un bun îndemn şi pentru noi, să înnoim fiinţa învechită, să ne raportăm existenţa la „sacru”, adică la „real”. Cu cât omul este mai religios, cu atât este mai integrat în real, riscând mai puţin să se risipească în fapte „neexemplare”, „subiective”, în cele din urmă aberante.

1998