pridvorul lui laurentiu dumitru

Diac. Prof. Cornel Dragoş

Atunci când studiem doctrina evoluţionistă este important să avem în vedere discrepanţa dintre descoperirile efective şi argumentele prezentate numai de dragul unei demonstraţii „curate”. Schiţele unor „specialişti” care prezintă animale preistorice, sunt adesea concepute doar pe baza câtorva oase, o fracţiune infimă din scheletul complet.

Concluziile autorilor se bazează de multe ori pe câteva fapte şi pe multă imaginaţie. Lucrurile stau la fel şi în privinţa teoriei cu privire la evoluţia balenelor. Cetacee ca şi delfinii şi vieţuind sub apă, balenele sunt totuşi mamifere, ceea ce i-a determinat pe evoluţionişti să susţină că ele au evoluat din mamifere terestre (probabil din ramura primitivă de copitate numită Mesonychids). Există dovezi concrete care să confirme ipoteza?

Timpul mutaţiilor
Actualele balene constituie rezultatul evoluţiei a patru specii: Mesonychids (care ar fi trăit în urmă cu 55 de milioane de ani, conform datărilor evoluţioniste), Ambulocetus (de 50 de milioane de ani), Rodhocetus (de 45 de milioane de ani) şi Basilosaurus ( de numai … 40 de milioane de ani). Prima scădere a ipotezei o reprezintă perioada de timp insuficientă alocată procesului.

Estimările genetice demonstrează că la speciile care necesită 20 de ani pentru apariţia unei noi generaţii (în cazul balenelor chiar 50 de ani), s-ar putea produce aproximativ 1700 de mutaţii în 10 milioane de ani. Am explicat în ultima vreme de ce majoritatea mutaţiilor sunt nefolositoare speciei şi au efecte dăunătoare. Chiar dacă toate cele 1700 de mutaţii ar fi favorabile, cantitatea de informaţie genetică nouă nu ar fi nici pe departe suficientă pentru ca un animal de uscat să devină balenă.

Strămoşi reali si strămoşi imaginari
Scenariul real mai are o breşă : reconstituirea arbitrară a fosilelor care trebuiau să ilustreze transformarea. În cazul celei de-a doua verigi, Ambulocetus natans (cu o lungime presupusă de 2,1 metri), s-au descoperit numai câteva oase. Deoarece nu s-a păstrat centura pelviană, nu există dovezi suficiente pentru a reface legătura între membrele inferioare şi scheletul axial, sublinia biologul evoluţionist Annalisa Berta. Practic este imposibil să se stabilească ce fel de animal era după puţinele fragmente din scheletul de Ambulocetus. Vechimea acestei specii constituie o altă neconcordanţă: testele de datare au precizat că specia Ambulocetus este mai recentă decât unele specimene de balene exact identificate.

Nici specia Basilosaurus nu poate fi strămoş al balenelor moderne, după cum recunoaşte Barbara Stahl, ea însăşi paleontolog si teoretician evoluţionist. Mamifer marin asemănător şarpelui, această vietate a trăit doar în apă şi nu prezenta nici o trăsătură intermediară între mamiferele de uscat şi cele marine. Imposibilitatea de a dovedi existenţa formelor de tranziţie pe baza fosilelor a fost confirmată de experţii în balene G.A. Mchedlidze si E.J. Slijper (evoluţionist). În 1938, în largul coastei Madagascarului a fost descoperit peştele (considerat fosil) Coelacanth , o verigă lipsă în evoluţia balenei, dispărut acum 70 de milioane de ani(din „vizorul” evoluţionist) şi înlocuit cu specii mai evoluate. Moment jenant pentru adepţii lui Lamarck şi Darwin…

Trăsăturile distincte ale cetaceelor
Câteva caracteristici diferenţiază cetaceele de orice altă specie de animale, evidenţiind o perfectă adaptare la viaţa subacvatică. Plămânii mari le permit să reziste în adânc chiar şi 30 de minute, iar nările aşezate în creştetul capului precum şi coada uriaşa coadă puternică le uşurează deplasarea prin apă. Ochii şi urechile perfect adaptate subacvatic sunt capabile să suporte presiunile crescute de la mari adâncimi. Filtrele speciale din cavitatea bucală selectează planctonul, pe când pielea protejată de un strat de grăsime neobişnuită păstrează temperatura corpului. Balenele si delfinii pot localiza obiecte minuscule aflate în apă la o distanţă apreciabilă cu ajutorul sonarului, sistemul lor de orientare, înnăscut, de o uluitoare precizie ştiinţifică. Este clar, cetaceele sunt complet diferite faţă de alte fiinţe vii. Realizarea evoluţiei prin mutaţii accidentale la o astfel de specie- fixarea lipidelor potrivite, a filtrului , a sonarului, poziţionarea nărilor, a muşchilor cozii exact la locul corespunzător – este matematic imposibilă, până la punctul de a deveni absurdă. Dezvoltarea treptată a organelor distinctive trebuia să depăşească , în plus un obstacol major: fiecare dintre ele este inutil înainte de a fi complet format: „Pasul evolutiv” (apariţia unui ciot de aripă sau a unei mici depuneri de grăsime în creştetul capului) putea foarte bine să nu fie folositor supravieţuirii.

Ce demonstrează toate dovezile si raţionamentele prezentate? Apariţia bruscă şi simultană a tuturor varietăţilor moderne de fiinţe vii, complet dezvoltate. Exact ce ne-am aştepta să descoperim în situaţia în care toate formele de viaţă ar fi fost create în acelaşi timp. De cine? De către un Genial, Atotputernic Proiectant…