pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu

Prin anii ’70 un activist zelos muşca din microfon, cerând dărâmarea Bisericii „Sfântul Gheorghe” din centrul Piteştiului: „Cum s-a găsit şi ăla s-o pună tocmai aici?”. Era vorba de un Basarab, Constantin Şerban, care-n creieri tari de secol XVII trimitea calfe şi zidari într-un târg pitit. N-avea de unde şti Vodă că peste ani clădirea închinată Domnului avea să se-ntărâte cu silozurile comuniste de dormit şi de mâncat, numite blocuri.

Biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe” este cea mai veche clădire păstrată a Piteştiului. Ctitorie domnească, este de 7 ori mai veche decât primele blocuri socialiste care stau să cadă. Totodată, ea este de 5 ori mai vârstnică decât casele din romanul Jar al lui Liviu Rebreanu, care-şi plimba personajele pe-aici. Pe scurt, această biserică este primul argument istoric piteştean din zid ce se ţine singur pe picioare. Cărămizile ei sunt pline de timp mineralizat, fiecare are ceva de spus. Câte şoapte de spovadă nu s-au risipit prin strane, câte taine mari nu putrezesc în albul dintre cărămizi! Clădirea a traversat vieţile a 14 generaţii, le-a botezat, le-a pus inel în deget, le-a urcat domol în dric. Clopotele ei domneşti i-au sculat din aşternuturi şi pe fanarioţii cu giubea, şi pe regaliştii cu joben, şi pe comuniştii cu bască. Prin umbra ei prelinsă-n drum au trecut regi şi regine, poeţi şi negustori, hoţi şi vardişti, mame şi prunci, călugări şi mireni. Praful tindei ei l-au măcinat ghete de serv, roţi de trăsuri nemţeşti, opinci şi cizme soldăţeşti, tălpi goale de ţărancă, sandale fine de cocoană mare. La poalele ei s-au odihnit cobiliţe de la Dunăre şi desagi grele coborâte din munte. În milele din cutie s-au scuturat chimire de cioban, bănuţi firavi de om păţit, zeciuieli ciuntite de haiduci.

Cât şi-a frecat istoria trena de zidurile ei, timpul tot nu a învins-o. Resemnată, şi-a adunat clipele mari pe trepte, pentru o poză de grup. Câte domnii n-a petrecut, câţi brazi nu i-au căzut de bătrâneţe-n prag! Şi, iată cum drumurile, toate-n cârje, se întorc acasă… De pe treptele ei strâmte au dat ocol lumii, acum vin, pun o lumânare şi pornesc din nou, cu oamenii lor cu tot. Câte fulgere de foc nu i-au curtat sânii de-aramă, câte răsărituri n-a gustat! Câtor disperaţi nu le-a sărit în cale, câtă lumină nu va fi sângerat pentru cei neînţeleşi! Câţi ochi nu va fi spălat catapeteasma lui Babic, în care teii stau înfloriţi pentru vecie! Câte crochiuri prăpădite de brigăzile de la Arte pe silueta ei discretă!

De la un timp, îngerii ei bătrâni, trecuţi prin multe, dorm iarna-n candelabru, la căldură. Reumatici şi cuminţi, îşi piaptănă încet bărbile, vor împlini 350* de ani de gardă. Şi-au scos suliţele din cafas, şi le vor curăţa de rugină. Acum, ascunşi în pridvor în zăduful lui mai, îşi amintesc de prima zi de strajă, când Vodă venise cu marele alai la sărbătoare. Bălaşa Doamna le-aducea haine-n fir de aur pentru Masa Sfântă şi pentru ochiurile tâmplei. Şi ce mare boierime, şi ce fuduli armaşi! Vlădicii scoteau de prin stihare moaşte scumpe, Vodă, din tron mai slobozea vreun sat de robi. Norodul se întindea la mare hram şi-avea să bea vârtos, că l-a văzut pe Vodă!

O pisanie nu-i defel o duioşie sămănătoristă. În ea se spune răspicat, cu dalta-n piatră, că-ntr-o zi a unui leat, omul a zidit Domnului casă şi Masă. De acum să tot poftească a-Şi odihni picioarele Lui din rumeguş de stele! Încă o redută a luminii, pământ sfânt bătătorit de Taine.

350 de ani de atestare documentară a bisericii vechi a Piteştiului, deci peste 121.000 de utrenii, liturghii, vecernii. Cifre preţioase, căci Dumnezeu nu risipeşte, El Îşi trimite ucenicii să strângă cojile pâinilor înmulţite. Timpul din turla cea mare ca vreme a lui Tobie, când îngerii se coborau la om. Lumina care plânge arzător prin fantele cu geamlâc ale zidurilor. Cădelniţa plină de jar, care umple de tămâie clar-obscurul invadat de cer al Pantocratorului. Şi, peste toate, mâna sacerdotului care oficiază, Dumnezeu coborât în palma omului.

Pomenire veşnică celor care, cu pulsul la limita aviaţiei, au avut curajul să înfrunte elefanţii cu picioare de ţânţar din epoca de aur. Clădirea îşi trăia punctul terminus hăituită de Partid într-un nervos dans al macaralelor. Planurile erau deja făcute, într-o lună gazonul verde trebuia să crească pe loc de vechi altar. Biserica se trezise speriată din rugăciunea ei minerală şi-şi trimitea preoţii pe la mai marii ţării ca să-i cerşească vieţuirea. Ca o mare sfâşiată, cu spumele pe maluri, biserica era salvată! Acum respiră tăcut şi-i numără pe trecători, citindu-le de pe chipuri viaţa. Se preface că doarme, dar prin ochii poliedrici, de albină, ne priveşte pe fiecare-n faţă. Şi ne întreabă: unde vă sunt vechile clădiri, unde vă e Biserica cu Ceas?

—-
* articolul este scris în mai 2006; l-am reprodus aici pentru frumuseţea scriituri, dar şi pentru a nu se pierde (LD).