pridvorul lui laurentiu dumitru

Prof. Alexandru Brichiuş

Ţarina începutului lumii create a preocupat întotdeauna marile spirite aflate în căutarea adevărului. Începând să înţeleagă sensul cuvântului „la început”, care marchează producerea actului creator, gânditorii s-au confruntat cu o problemă extrem de dificilă: aceea a raportului dintre eternitate şi timp.

Cum arăta şi marele teolog Dumitru Stăniloae, „…însăşi expresia «la început», când se produce actul creator şi apare creaţia, indică prima unire a veşniciei lui Dumnezeu cu timpul, cât şi începutul timpului care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel coborât la creatură, cu creatura care începe drumul temporal” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, pag. 228).

Cum se poate înţelege apariţia mişcării din nemişcare sau începutul existenţei din neexistenţă? În legătură cu această problemă, Platon, în dialogul cu Parmenide, evidenţiază că „Deodată, această realitate ciudată stă la mijloc între repaus şi mişcare. El nu e timp; e punctul de atingere şi punctul de plecare al celui în mişcare, care îşi schimbă mişcarea în odihnă, şi a celui nemişcat, care îşi schimbă odihna în mişcare” (Platon, Parmenide, pag. 157).

Sfântul Vasile cel Mare a căutat la rândul său să clarifice problema din punctul de vedere al dogmaticii creştine. Conceptul „la început” indică de fapt un moment atemporal care este baza, care suscită irumperea timpului. Această bruscă transformare nu se poate produce fără intervenţia voinţei divine.

Aşa cum sublinia Sfântul Vasile cel Mare, „Poate, pentru iuţeala şi pentru netemporalitatea actului creaţiei, s-a spus: «la început a făcut», fiindcă începutul e indivizibil şi fără extensiune. Căci, precum începutul drumului nu e încă drum şi începutul casei nu e deja casă, aşa şi începutul timpului nu e încă timp, la nici măcar partea lui cea mai mică. În începutul (prin excelenţă) se întâlneşte deodată consimţirea voii divine celei mai presus de timp cu apariţia primei clipe a timpului, a existenţei create, în aşa fel că se poate spune numai celei dintâi „începutul”. Prin singura consimţire a voii, a adus la existenţă toată măreţia celor văzute” (Omilii la Hexaimeron, pag. 29).

Începutul lumii coincide cu începutul timpului, iar timpul provine din eternitate, prin activitatea voinţei divine. În acest mod se rezolvă raportul dintre Dumnezeu şi lume, pentru că nu mai este vorba de scindare, ci de colaborare între Creator şi creatură.

Importanţa începutului constă în aceea că „în început” e implicată toată distanţa ce are să o parcurgă lumea creată prin timp…, dar şi voia lui Dumnezeu, de a fi, în relaţie continuă cu ea” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, pag. 229).

Cum arată şi Sfântul Vasile cel Mare, problema începutului nu poate fi înţeleasă decât în modul personalist, al relaţiei vii şi iubitoare între Persoanele Sfintei Treimi şi persoanele create, animate de un perpetuu dialog al credinţei.