pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu
UN DOMN CU PĂLĂRIE: RADU GYR

Lecţia durerii

La venirea unuia nou la Aiud, colegii de celulă îl rugau pe slăbănogul din colţ să-i arate pielea. Cu mişcări stângace, omul îşi desfăcea zdrenţele şi îşi ciupea pielea de pe oase, care rămânea zbârcită aşa cum o bruscase. „Piele de şarpe, dar de şarpe mort” zâmbea poetul Radu Gyr, intrat a doua oară în temniţă pentru că născocise un poem-manifest ştiut de o ţară întreagă, de la pletele albe până la ţânci. Într-adevăr, sute de partizani cu tot armamentul din dotare nu făcuseră atâta rău comuniştilor cât poezia de şase strofe a lui Gyr „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”. Pentru aceasta legionarul Radu Demetrescu – numele de civilie al lui Radu Gyr – avea să stea înlănţuit un an de zile ca un animal, în plin secol douăzeci (1958), apoi să sufere condamnarea la închisoare pe viaţă pentru un „destabilizator” ce era. Noroc cu graţierea din 1964, când puşcăriile au fost golite de stafii, devenite inofensive pentru un regim stăpân pe ghidoanele ţării. Prea târziu, totuşi, pentru un intelectual care executase aproape 20 de ani de temniţă grea …

Radu Demetrescu s-a născut pe 2 martie 1905 la poalele Gruiului din Câmpulung – de aici şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. Fiu al actorului Coco Demetrescu de la Naţionalul craiovean, va copilări în Bănie, bun prieten cu Mihail Drumeş, părintele „Elevului Dima dintr-a VII-a”. Poet al tinereţii, este aproape confiscat de gândirişti, care-l vor sprijini în cariera bucureşteană, ajungând nu numai asistentul esteticianului Mihail Dragomirescu, ba chiar conferenţiar la Litere! Polisportiv în câmpul culturii, a scris de toate: de la cărţi pentru copii, abecedare şi manuale de franceză, până la traduceri complicate din Tolstoi, Jack London şi Villon. Întemniţat sub Carol al II-lea împreună cu Mircea Eliade pe motive de cămaşă verde, Radu Gyr va fi aruncat de Antonescu în linia întâi a frontului de Est, cu consemnul de a nu se mai întoarce viu. Şi, cum moartea nu l-a vrut, poetul va aduce în raniţă celebrele „Poeme de război”, scrise cu creionul chimic la umbra tancului.

Neînchizând uşa lirismului, pe Radu Gyr l-au trecut toate curentele literare. Poezia lui, inegală valoric, debutează simbolist, cochetează apoi cu tradiţionalismul pentru a evada în modernism. Literar, cea mai valoroasă carte de poezii este „Cerbul de lumină”, 1928. Existenţialist, cea mai dureroasă este „Sângele temniţei”, care a adunat toate poemele create în temniţele lui Gheorghiu-Dej. Câteva mostre n-ar fi deloc inoportune. În Rugăciune din celulă poetul strigă: „Doamne, păzeşte-mă. Doamne, ai milă… / Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei/ În noaptea mea şi-a lăsat Amintirea prăsilă / toate năpârcile ei. (…) Fii şi Tu, Doamne, o singură dată, ucigaş şi tâlhar la răscruci / jefuieşte-mi rădvanul meu cu năluci / şi strânge-mi trecutul de beregată”. În Cântec de hoţ imploră cerul: „Prinde, Doamne, vremea-n palmă/ şi n-o lăsa să doarmă / dă-o-n brânci de-a berbeleacul / că-mi sunt nopţile cât veacul.

(…) Fă-mi, Doamne, fereastra uşă / cătuşele nuieluşă, / drevele sfori de mătase/ şi cheile chiparoase”. Spectrul morţii prin înfometare devine sufocant: „De ce nu se face – aşa o lumină, / să văd că-n pragul celulei răsare/ Maica Domnului c-o strachină mare/ cu lapte şi azimă plină…” (Foamea). Ceea ce nu împiedică exerciţiile de optimism din De-ar mai ţâşni în drum fericirea: „Cu-o mie de ochi aş păzi-o/ cu-o mie de munţi şi păduri / Cu-o mie de braţe-aş cuprinde-o/ şi-aş bea-o cu-o mie de guri”.
1975. Într-un Bucureşti invadat de macaralele ICRAL-ului, Radu Gyr moare trist că ajunsese la un vers de la 22 ani: „Ca Păcală râd, ca să nu plâng”.

Noua aramaică

Graiul nostru s-a născut din somn lung de cazanii, trezite la naştere. În ele s-au copt verbele limbii române. Pentru românii de atunci, româna era limba în care le vorbea Hristos, aramaica de pe timpul Lui. De-abia la 1688 să fi vorbit Dumnezeu românilor întâiaşi dată? Nicidecum. Sub Şerban Cantacuzino doar s-a dat croială limbii vorbite de milenii în bătătura Sfântului Andrei, limba în care-şi vorbeau Domnul şi românii cele ce aveau să-şi spună.

Poetul Radu Gyr ne propune o grefă de memorie, punându-ne pe masă tot secolul şaisprezece, greu de cărţi legate-n piele. Tipăritorul de bucoavne este un apostol, cărţile lui – blide cu lumină. „Din miază-zi, aduc într-o desagă / cerul întreg şi îngerii bălai. / E harul sfinţitor în traista mea pribeagă, / ciobit în ţăndări vinete de rai. // Culeg o buche – bob de tămâioasă – // o pun în teascuri şi din mustul ei / şopteşte Maica Precista, miloasă, / şi Duhul Sfânt împarte porumbei”. Tipăritorul de bucoavne merge în istorie cu opinci de foc. În catedrala limbii române, el stă în colţul ctitorilor. Tiparniţa lui, instrument fabulos, urcă-n vreme şi lasă fiecărui leat rod bun de cărţi spre luminare. Prostimea se subţiază, Gheorghe şi Ion nu mai iscălesc cu degetul. „Bag mâna-n sacul meu şi scot afară / un Vicleem din chiciură de ani. / Descânt peste tiparniţă, şi-n ţară/ pornesc cazaniile ca nişte ciobani… // Iar Vodă şi boierii şi calicii / aud, plecaţi peste bucoavna mea, / cum stau de vorbă-n ceruri mucenicii / şi cum colindă magii după stea”.

Tot în Baladele din 1943 ale lui Radu Gyr (Ed. Ex Ponto, 1999) facem cunoştinţă cu mirarea Popii Ion Românul din Sâmpetru. Părintele se minuna de dulceaţa limbii-n care făcuse vecernia: „Zic unii că ni-i limba într-o rână, / cu noduri, cum ciomagul de gorun e… / Dar eu dintr-însa scot ca din fântână / găleţi adânci de basm şi rugăciune”. Româna lui era dulce ca mierea din ştiubei, vocalele i se scurgeau pe anteriu, consoanele îi rămâneau în barbă. „Aici, în limba asta proastă foarte, / pe Maica Domnului o chem cu pana / şi printre sfinţi o las să umble-n carte, / pe vorbe ca văzduhul şi icoana”. În română-şi mângâia copii, în română-şi visa visele; în română-şi îndemna calul, în română cerea ascultare din amvon. Limba în care-şi lua rămas bun de la sat, limba în care se ruga înainte de a intra la împăratul. Nu limba cu care era gonit de unde venise, nu limba în care-l hăituiau grofii de acasă.

Părintele era mulţumit că scăpase cu-atât, putea să putrezească-n butuci, cât era el de Popa Ion Românul din Sâmpetru. Acum se-aşează-n tindă şi iar se pune pe mirare: „Măi, câte ştie să mai işte graiul!… / Că, uite, poţi în vorba asta strâmtă / să legi pucioasa iadului cu raiul / şi sângele cu dezmierdarea sfântă…”. Da, toţi banii de pe-o turmă nu fac cât o Scriptură strânsă-n piele. Vai de satul care n-are o aşa minunăţie! Slovă neagră pe hârtie scumpă, Dumnezeu pogorât în ea, chiar de-o ai pe sfânt altar, chiar de-o ai în tolbă. Alean când o deschizi, lumină când o apropii. Slova-ţi spune că suntem făcuţi din iubire şi că graiul ni-i dat să ne-mpăcăm mai repede şi mai uşor, nu prin semne.

Mirările părintelui din Sâmpetru nu se opresc. „Mi se zbârlesc ca lupii-n jurul stânii / cuvintele, când scrie cum se bate / cu Împăratul Por şi căpcânii / cel Alissandru, prea vestit în toate… // Şi-mi trece-un duh de flori de căldăruşă / prin pana ce s-apleacă în tăcere, / punând o înţeleaptă Alghinuşă / să care pe hârtie stupi de miere”. Gyr sau arta cofetarului. Versurile lui sunt, câteodată, masa de 1 iunie. Pentru limba română poetul a scos din borcane metafore de chesea şi alegorii de alviţă. Era limba în care scria, gândea şi pe care-o cânta. El îl punea pe tipograful vechi să se-aplece peste teasc ca olarul peste-argilă. Apoi îl trimitea prin ţară, să-mpartă din desagi lumina îndesată-n cărţi. În ele urcau tainele din fundul lumii, din ele bea românul la vreme de necaz. Era însoţit de norul Duhului, diferit de ceilalţi nori, care nu merge cu ei. Natura-i făcea loc, pentru că-n traistă zăceau slove de foc. El era stăpânitorul, tipăritorul de bucoavne care-mblânzise-o limbă şi care-o ferecase-n carte. O domesticise, şi, ca pe un măslin sălbatic acum altoit, o aştepta să dea roade.

Avea să rodească mult mai târziu, după trei sute de ani, prima rodire numindu-se Eminescu, fruct tainic, de necrezut, pentru care muritorii de atunci n-aveau cerul gurii pregătit. Iar dacă astăzi avem în raft un Arghezi sau un Blaga, trimitem la tiparniţa pe care sârbul Macarie din Cetinie o aducea-n căruţă tocmai la Dealu lui Radu cel Mare, de pe care varul încă nici nu se uscase. Dumnezeu se milostivea să le vorbească acum românilor din cărţi. Româna devenea o nouă aramaică, limba în care Hristos făcuse bunele vestiri. O metaforă, nicidecum un moft protocronist.

Sfântul Gheorghe sau biruinţa pe cal

Călăreţ altoit în şa, Sfântul Gheorghe ne învaţă, din icoană, lecţia biruinţei. Suliţa lui ţintuieşte calendarul în perete, la minunile lui mari se opreşte anul bisericesc ca să le priceapă mai bine. Aprilie fără Sfântul Gheorghe este ca un cal fără călăreţ, ca octombrie fără Sfântul Dimitrie. Sfântul Gheorghe sau purtătorul de biruinţă. Metafora victoriei străluceşte în chimia vopselelor din icoana lui. Sfântul Gheorghe sau epopeea curajului. Sfântul Gheorghe sau anatomia răbdării. În balada Sfântul Gheorghe, poetul Radu Gyr a împrumutat o mască antică grecească. Aceasta din urgenţa estetică a reliefării sobrietăţii patronului militarilor. Criticul Adrian Popescu surprinde perfect nuanţa pe care Gyr a impus-o acestei icoane în versuri: „E Sfântul Gheorghe care ucide balaurul, un trimis al iubirii, nu al Răzbunării, anunţând Ocrotirea, nu Apocalipsa” (postfaţă la Radu Gyr, Balade, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999). Publicată în 1943, vremuri pline de soldaţi, această baladă era o odă a curajului, un exerciţiu pentru viitoarea detenţie politică a lui Gyr sub comunişti. „Aşa cum Te-a scris iconarul cu mână stângace, / pe platoşa Ta cerul se face / sânge, jeratec, bulboană… // Zâmbind, biruieşti din icoană”. În soldat se-ndeasă munţii, în sfânt se pogoară cerul. De aceea, sfinţii-soldaţi pot întruchipa cel mai bine zidirea. Faptele Sfântului Gheorghe, incredibile în orice timp istoric, au suit şi până la Gyr. El vede sfinţii de secol trei cu ochi modern şi estetizează după regulile artei: „Zodii mari Te împung, ca berbecii, în piept. / Cu umărul drept / sprijini albastre furtuni. / Chipul Tău vine din rouă, din stânci, din goruni, / din răsărituri şi din izvoare // Frunte de grindină, obraji de vâltoare”.

Scrise la modul franciscan, propriu şi lui Vasile Voiculescu, baladele lui Gyr sunt desene fragede pe sticlă. Versurile următoare probează rafinamentul decoraţiei la Gyr: „Curcubeele Îţi dau, vâjâind, târcoale, / amiezele de aramă se culcă, domoale, / ca nişte lupi îmblânziţi la picioarele Tale”. Ne întrebăm mereu de unde o asemenea lirică. Gyr a impresionat constant prin eleganţa parnasiană. În balada Sfântului Gheorghe poetul risipeşte dintr-un condei chiciura de ani şi propune un stop-cadru: călare, Sfântul îndreaptă suliţa spre balaurul îngrozit de la picioarele murgului în spume. „Armăsarul tău năvăleşte, se frământă, joacă. / – puhoi de munte înspumat pe fund de răstoacă – / şi suliţa Ta de ger carpatin / spintecă cele nouă limbi de pârjol şi venin / şi-nfrânge pucioasa trupului dârz de jivină”. Triada Sfântul Gheorghe-cal-balaur a colindat mereu imaginarul ortodox. Există în icoana Sfântului întruparea vie a luptei bine-rău. Iar Sfântul biruieşte, zâmbind scurt. Pentru că Sfântul ştie că răul nu-i decât penuria binelui ce ar fi trebuit să fie.

La final, balada iese din tiparele uneia culte şi ia forma unei rugăciuni: „Sfinte, tămâietor ca o grădină, / Sfinte cu pavăză de lună plină, / Sfânt Gheorghe, sfânt de lumină, / lancia Ta, pe care zâmbeşte sau fulgeră crunt Dumnezeu, / lancia Ta de viscol şi curcubeu, / dă-o Neamului meu!”. „Neamului” cu majusculă, ţara lui Gheorghe, locul unde Gyr avea să facă puşcărie pentru poezia închinată lui Gheorghe şi lui Ion, pe care-i îndemna să se ridice. Icoana Sfântului Gheorghe se închide ca o stridie. În ea fierb miruri de mult preţ, revărsările harului. Iar stridia visează. Visează ceea ce icoana n-a mai arătat. Cum viteazul coboară şi meştereşte sandale pentru săraci din pielea balaurului pe care l-a ucis. Cum calul lui prinde aripi şi zboară în timp, ca să gonească taurul Apocalipsei care ne-a pătruns în case. Cum suliţa lui traversează înapoi istoria până la ziua a patra a Facerii, întorcându-se în soare, de unde scăpase.

Deschide, te colindă Radu Gyr!

Colindul este un cântec alb, cu sferă proprie şi imponderabilă. Cu Colindul ceresc al lui Radu Gyr s-a întâmplat aşa: poetul a desenat doar hotarele sferei, a pus hârtia pe pervaz şi a lăsat-o să se umple peste noapte cu visul lui din Ajun. Inimă de turtă dulce, Radu Gyr grămădeşte în spatele frunţii un cer indigo, stele la puterea n şi îngeri de halviţă. Da, pe ochelarii pe care i-a uitat în dealul nasului poţi vedea o altfel de hartă a cerului.

Poţi vedea cum „Cerul şi-a deschis soborul / Lerui, Doamne, Ler / au pornit cu pluguşorul / îngerii prin cer” (Colind ceresc, în Cununi uscate, Editura Vremea, 1999, p. 80). Da, cerul cotidian al privitorilor tereştri fuge din cârligele convingerii lor comune. Cerul nu mai este acel măreţ deşert mut, nu mai este acel imens albastru pe care l-a pus Dumnezeu ca să Se ascundă mai bine, vorba lui Elytis. Din cer îngerii aruncă din nou scările lui Iacov şi le proptesc în bătăturile ţăranilor. Coboară veseli şi le ară grinda plină cu omăt, apoi, făcându-le semn câinilor să nu latre, rup ţurţurii cei mari ca să-i ducă la picioarele tronului lui Iahve – dovada trecerii pe la fraţii lor din carne. „Patru heruvimi cu glugă / albă de oier / sub fereşti colinde-ndrugă, / – Lerui, Doamne, Ler – // N-au venit cu grâu la poartă, / ci au rupt din ger / stele mari ca să le-mpartă, / – Lerui, Doamne, Ler –”.

La o lectură atentă, textul lui Gyr are un mesaj fix: prin puterea colindului cerul coboară bucată cu bucată pe pământ. Forţa colindului nu este obscură, de tip şamanic. Forţa colindului stă în buna lui vestire; colindul este o Evanghelie în miniatură. Colindul condensează Scriptura, o face mică de tot, îndeajuns de mică pentru a o pune pe buzele pruncilor din faţa gospodarilor cu uşile deschise şi cu covrigi în braţe. În desăgile lor, pruncii închid constelaţii întregi, sub căciulile lor mari de pe ochi îl încălzesc chiar pe Micul Iisus. Ei sunt apostolii de iarnă, a lor este împărăţia cerurilor. Radu Gyr, omul-lumânare, a intuit profund că salvarea lumii stă în sufletele copiilor.

Ei nu plâng din protocol şi nu râd din complezenţă, ca oamenii mari. Ei cred că Iisus S-a născut într-o iesle şi a murit pe cruce, ei cred cu adevărat că stelele au strălucit mai tare la Betleem şi că îngerul a dat cât colo, cu un brânci, piatra de la uşa mormântului. Ei chiar cred că în Ajun „Merg cu pluguri de oglindă / şi de giuvaer, / toţi luceferii colindă / – Lerui, Doamne, Ler –// Vântul suflă cu lumină / – Lerui, Doamne, Ler – / În buhai de lună plină / legănat în ger”. Da, în Ajun de Crăciun aştrii colindă astrul pe care S-a născut Stăpânul cerului. Nu este o excursie, ci un ritual tainic. Luna pică de bunăvoie într-o ciutură îngheţată, carul mare se opreşte scârţâind în podul bisericii, iar cometele eşuează dinadins în cozonacii răsturnaţi ai gospodinelor. Dacă ai avea ochi de copil, ai vedea cum luceafărul s-a ascuns în focul păstorilor din Betleem; dacă ai avea urechi de copil, ai auzi cum, uşor, Dumnezeu respiră în tăcerea din capul omului de zăpadă.

La o margine de tinereţe (Gyr avea 33 de ani când a publicat acest colind) poetul îşi plânge copilăria. În 1938 nu avea să ştie că, după război, în puşcăriile lui Gheorghiu-Dej, Iisus avea să-i intre în celulă, să i-o dea înapoi, ca să-şi ducă cu bine la capăt Golgota. Totuşi, acum Gyr îşi vede sufletul în prispă, căutând după o stea ce nu mai cade: „Numai tu aştepţi în tindă / – Lerui, Doamne, Ler – / suflete ce n-ai colindă / şi nu ştii Prier. // Nici un cântec alb nu vine / fâlfâind mister, / cu o stea şi pentru tine, / – Lerui, Doamne, Ler –” . Radu Gyr a fost toată viaţa un campion al lucidităţii, chiar şi atunci când evada în reverie. Universul poeticii lui interbelice doarme cuminte pe laviţă; a fost singura perioadă din viaţă când poetul s-a legănat sub o zodie mai bună…

(Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Apologet, 2007)