pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu
DOSOFTEI. CA UN VIN VECHI

În pivniţele boltite ale limbii române, Psaltirea în versuri (Uniev, 1673) a lui Dosoftei este o bute aflată la mare cinste. Tot buchetul limbii române vechi se păstrează neatins, orice poloboc se ia cu măsură, vinul este tare, aproape solidificat. Momentul Dosoftei este un Fiat lux! pentru scrisul românesc. Mitropolitul Moldovei este un faur mitologic, el face şi reface o limbă. În atelierul său literar se strâng, pentru contabilizare, secole întregi de limbă română vorbită. Dosoftei plămădeşte cu mâini împrumutate de sus scrisul românesc. Este un act fundamental pentru o limbă, este naşterea culturii române.

Literar, psalmii lui David mutaţi de Dosoftei în limba română de secol şaptesprezece sunt rudimentari. Critica nu a reţinut decât măreţia pionieratului acestui vlădică prea-şcolit. Bineînţeles, acţiunea lui Dosoftei a fost un experiment, deloc uşor de iniţiat în cadrele canonice rigide ale slavonei liturgice de atunci. Şi cum numai experimentul literar aruncă o limbă în expansiune, se poate spune fără rezerve că etapa Dosoftei, alături de etapa Eminescu şi de cea Arghezi, au fost momentele cheie ale limbii şi ale literaturii române.

Imaginarul moldo-vlah de la sfârşit de ev mediu este plin de frânturi din psalmii versificaţi ai mitropolitului Dosoftei. Poporul a preluat imediat aceste poeme religioase, care cum a putut. Muzicalitatea aparte a versurilor porneşte din două surse: 1. arhaismul lin al românei de secol şaptesprezece; 2. formaţia de muzician a înaltului cleric, de altfel bun la toate, nu numai în psaltichie. Popularitatea lor ajunsese până la Eminescu, care avea un exemplar din Psaltire şi din care cita: „Peste luciu cu genune / Trec corăbii cu minune”. Nicolae Manolescu insistă asupra „extraordinarului efort tehnic” pe care mitropolitul l-a depus cu instrumentele precare ale limbii române scrise de pe vremea lui (slavona) de a îmblânzi, educa şi cultiva versul în româneşte.

Psalmul 132 este biblia pacifistului: „Cine-şi face zid de pace, / Turnuri de frăţie, / Duce viaţa fără greaţă / ’Ntr-a sa bogăţie. / Că-i mai bună depreună / Viaţa cea frăţească, / Decât arma ce destramă / oaste vitejească!”. Psalmul 136 este rugăciunea exilatului de pretutindeni, nu numai a ierarhului fugar din Bucovina în Galiţia: „La apa Vavilonului, / Jelind de ţara Domnului, / Acolo şezum şi plânsăm / La voroavă ce ne strânsăm, / Şi cu inemă amară, / Prin Sion şi pentru ţară, / Aducându-ne aminte, / Plângeam cu lacrimi hierbinte”. Psalmul 68 este rupt din coşmarurile alb-negru din mapele lui Dürer: „Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară, / Cu căscate guri, să mă omoară, / Ca leii ce apucă şi zbiară, / Cu gurile rânjite, pre hiară. / Şi ca apa fui vărsat afară, / Şi oasele mi să răşchirară. / inema-n zgău mi se vestezeşte, / Ca o ceară când să răstopeşte / Mi-i virtutea, ca hârbul de sacă, / Limba-n gingini lipită să neacă”.

Vindicativi, mulţi psalmi ai lui David sunt elaboraţi în conştiinţa vetero-testamentară a distrugerii duşmanului, nu a iubirii lui, ca în duhul creştin. Nici Dosoftei nu face excepţie de la regula veche de suduire şi anihilare a vrăşmaşului, mai ales în contextul unui ev mediu est-european plin de războaie, turci, ruşi şi legi locale ale pumnului. Psalmul 82 este plin de barocul afurisaniei unui mitropolit inventiv într-acestea, deloc „blând ca un miel” cum îl vedea Neculce: „Ce le dă, Doamne, spaime să fugă, / Să obosească de goană lungă, / Când le-a veni somnul cel dulce / Ca Madiianul rău să-i apuce / (…) Răpezâi, Doamne, din deal ca roata / Şi-i prăvăleşte să-i calce gloata”. În Psalmul 57 duşmanii sunt zdrobiţi, pe hârtie, bineînţeles, cu tot arsenalul livresc: „Şi-i ucide peste falcă, / Să le frângi dinţii, să tacă. / Şi leilor le despică / Fălcile cu care strică, / Ce nu-i în samă băgată / Şi arcul să-ş tragă moale. / Să să slăbască din foale”.

Dosoftei este printre primii care autohtonizează arealul biblic, în cazul de faţă cel al psalmilor lui David. Regatul antic evreiesc este mutat în clima temperată a Moldovei medievale, înălţimile golaşe ale Ierusalimului sunt plantate cu pădurile Măriei-Sale, Ştefan Petriceicu, cu tot cu jivinele lor carpatine: „Hiara codrilor cea mută / Toată de mine ascultă / Am şi dobitoace multe, / Şi de Zimbri am cirezi multe / Păsări încă am cu cârduri / De să ţin de hrană-n câmpuri” (Psalmul 49). Poliglot, Dosoftei, a cărui naţionalitate este incertă, a făcut prima tranzacţie lingvistică din istoria limbii române scrise: a luat graiul viu moldovenesc, l-a fixat în circuitul literar şi a creat primul limbaj poetic românesc. Schimbul a fost mutual, folclorul alegând psalmii 46, 48, 94 şi 98 care, cu timpul, au devenit colinde cântate şi astăzi.

(Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Apologet, 2007)