pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu

COMENTAR LA PSALMII LUI DOINAŞ

Încă de la început poetul îşi mărturiseşte neputinţa armei lui, cuvântul: „Doamne, limbaju-i dezertor. Ascultă-l. / o simplă bâlbâială…” (Psalmul 44). De aceea întreabă, căci adesea întrebările dau mărturie: „Doamne, din ce sferă beau har: / din asta sau una geamănă? / Neîncetat Te compar, / însă nimic nu-Ţi seamănă” (Psalmul 49). Sau poate recurgerea la o geometrie a spiritului: „Triunghi înscris într-un pătrat nătâng / ce se visează zilnic pentagon, / eu sunt, Iisuse, gata să mă frâng / şi să mă pierd cu Tine-n alt eon: / tânjind spre-un număr infinit de laturi, eu, forma Ta divină, să mă saturi” (Psalmul 52).

Intrat în hainele ude ale lui Petru, care începuse să se scufunde, când Hristos îi poruncise „să calce somonul şi păstruga”, Doinaş se dă înfrânt: „zadarnic, înghiţit de val şi frig / cu voce mare toată ziua strig. / Însă nimic nu sprijină sub talpă / Credinţa mea nevolnică şi calpă” (Psalmul 55). Sau în uniforma legionarului Longhin răstignitorul, care nu-şi scoate din minţi icoana Răstignitului: „eu ştiu prea bine-acum / că Tu eşti pironit pe cruce, / şi simt că până la sfârşitu-acestor vremuri / ai să rămâi acolo-n agonie” (Psalmul 7).

De un profund dramatism este Psalmul 9, în care Doinaş se arată cu degetul, în toată goliciunea lui de om recent: „Vai! Chipul Tău şi-asemănarea Ta, – / cum mi s-au scurs de pe obraz (…) / Pleca-mă-voi cu fruntea în ţărână, şi-aşa voi sta, până ce-o nouă faţă – / aidoma crescând ca-n ziua-a şasea – / mă va învrednici să mă ridic…”. Doinaş încearcă să-şi lepede pielea cea rea şi, cu ea, amintirea unui suflet trist: „Doar nouă, oamenilor, nu ne este / prielnică gustarea; numai nouă / oglinda ne aruncă-n faţă chipul / schimonosit. De ce, Stăpâne?” (Psalmul 10).

Adesea poetul refuză să se trezească dintr-un vis cavaleresc: „Ei, şi! Cât umblă încă pe pământ / rătăcitor prin zeci de râpi şi grote, / Tu, mare Domn al morilor de vânt, / să nu-l trezeşti din vis pe don Quijote!” (Psalmul 45). Pentru cruciatul timpului prezent, oamenii s-au dezvăţat să vadă taina: „Stăpâne, muritorii îşi întorc / flămândul rât de porc / ferindu-se de tot ce e miracol. / Nici unul nu mai înţelege azi / ce spaimă şi extaz / conţine-al zilei palid receptacol” (Psalmul 59) sau „Când poporul acesta tembel / va plăti pentru tot, pentru toate / ce vei face, Stăpâne, cu el, / în teribila Ta bunătate?” / Cu venin concentrat de crotal / Îşi amestecă zerul smântâna. / Oare e vreun infern mai total / Decât cel ce şi-l face cu mâna?” (Psalmul 66).

După ce Domnul îi strecoară pe sub uşă o ultimă biată speranţă, poetul „Îl închide” pe Marele Creator: „De ce să Te mai caut? Eşti în mine. / Şi toată spaima mea-i să nu cobor / nicicând din suflet muntele Tabor” (Psalmul 18).

Îmbrăcat în uniforma legionarilor romani, poetul simte adierea unei lumi noi: „Ostaş al unui strălucit imperiu / ce-atârnă de sprâncenele lui Cezar, / eu simt cum bate-un fel de boare sacră / dinspre Iordan. Iar zeii mei pe socluri / de marmură încep să lăcrimeze” (Psalmul 43). Doinaş a înţeles perfect creştinismul. Psalmul 66 este punctul culminat al unor acumulări treptate în conştiinţa poetică. Este vulgul demn de jertfa unui Dumnezeu? „Dar îngăduie-l, Doamne, şi vezi / câţi smintiţi se pornesc să Te-nfrunte, / câte cranii surâd în livezi, / câte moaşte ne-aşteaptă pe munte. (…) / Printre neamuri cu suflet hain / noi cu ce ne-am hrăni mai departe, / dacă nu ne-ai fi dat un tain / de cucută, de cântec şi moarte…”.

Câteodată, poetul ia apărarea păcătosului, luându-se la trântă cu Făcătorul său: „Acestuia şi foamei lui de lup, / de ce n-ai vrut să-i dărui un alt trup / ca să-şi păstreze-n el ca o comoară / lumina care nu voia să moară? / Acum – să-l ierţi! Căci veşnic o să dea / cu tifla beznei Tale, ca o stea, / şi osul său jignit, întors pe-o rână, / te va ameninţa de sub ţărână” (Psalmul 71). Toţi purtăm în noi din urmele dinţilor lui Adam în fructul oprit. „Vai, sunt doar schiţa-a ceea ce puteam să fiu!” (Psalmul 97). Dator cu viaţa şi cu moartea Îi este omul Domnului. Cu ce-L va putea împrumuta? „Tu, Doamne-al milelor! Cât vei mai sta / cu mâna-ntinsă-n colţ ca o momâie? / Tot ce aşează lumea-n palma Ta / e numai fum albastru de tămâie. / Sau poate-aştepţi pomană-ntr-adevăr! / Ai să primeşti doar viermele din măr. (…) / Mai bine-nşfacă lemnul cârjei greu / şi lasă-n jur rotirea lui să-nscrie / împărăţia unui Dumnezeu / al celor ce se scoală din sicrie. / Atunci îţi vor întinde, incolor, / obolul mic al sufletului lor” (Psalmul 83). Altădată, înveşmântat în taine, poetul glorifică cuminecătura din potir: „Doamne, aceste zile-mi sunt un dar / pe care-l verşi Tu însuţi în pahar. / Să-l beau de-odată, pe nerăsuflate? / Să-l sorb cu grijă, ca pe-un elixir? / Un leneş timp de taine şi de mir / se-ascunde, Doamne, -n lucrurile toate” (Psalmul 81).

Cadrul disponibilităţilor poetice al lui Doinaş este vast şi, lucru important în arhitectura poeticii, se alimentează de la sine. Ca orice poezie mare, versurile lui Doinaş se recitesc altfel, ele respirând mii de sensuri. Doinaş nu trece razant peste problema omului, ci îmbracă toate dramele lui, apărându-l chiar în vinovăţie. Şi aceasta din convingerea că până şi ultimul om păstrează demnitatea divină. Psalmii lui Doinaş îl fac pe om conştient de toată verticala lui. 

Psalmul 56 este psalmul lui Iuda, un Iuda contrariat de „invazia miracolelor ce strică rânduiala firii”. Într-adevăr, Mesia, acest Iisus din Nazaret, răsturna în fiecare zi carul logicii: „Ologii-nzdrăveniţi care-şi luau revanşa / asupra foştilor colegi de joacă, Lazăr / ieşind pe jumătate putrezit din giulgiuri, / mulţimea ghiftuită doar cu două jimble / şi cu cinci peşti, (…) şi-atâtea / diverse alte tulburări ale superbei / obişnuinţe care vrea să se încheie în pace şi câştig”.

Psalmul 47 este psalmul disperării lui Petru, a cărui lepădare, spun unii, a fost mai gravă decât vinderea lui Iuda. „Dar eu, care-ascultând cocoşii zării / mă pregătesc de-a patra mea trădare, / sunt numai un apostol al pierzării / ce-şi spală-n lacrimi mâinile murdare. / Cum o să-ţi faci odihnă şi sălaş / în plânsul siluit al unui laş?”. Neanticipând defel iertarea, Doinaş îşi rupe zdrenţele cu ale lui Petru, lăsând pradă ruşinii un suflet în care „şacalii şi nisipul incolor / să-şi nalţe-n el bisericile lor”. Pe un crescendo liric bine dozat, lamentaţia se preschimbă într-un difuz optimism: „Şi să mă bat cu pumnii ca nebunul / care, – asurzit de pasul unei stele, / n-aude într-al minţii lui tumult / că Tu, Stăpâne, l-ai iertat de mult”.

Psalmul 53 este magistral. Pare că poetul a turnat aici tot iluzoriul intervalului numit viaţă: „Doamne, pământu-i mic: doar într-o seară / sfioşi, alene îl înconjurăm. / Străbatem largi câmpii cu iarbă rară, / de Tine, însă, nicăieri nu dăm. (…) / Singuri suntem în pomul falnic, Doamne: / frunze cu inimi, dar cu gust amar. / Acum, la începutu-acestei toamne / zăcem ca linii moarte la hotar”. Geometrizat, nicidecum ermetizat, Psalmul 58 este povestea luptei omului cu Dumnezeu. În ultima strofă poetul îşi depune armele: „Învaţă-mă să Te aleg / din fiecare parte-ntreg! / Prezenţa Ta să mă consume / cu vâlvătaia unei sume / ce arde-n tije verticale / multiplul unu-al firii Tale”.

Curtea interioară a psalmilor lui Doinaş este nebănuită. Pe unde calci, numai sensuri. Scoţi unul, dai de o sută. Ignori unul, îţi sar în spate altele. Poetul a clădit-o dezinvolt, prin sinceritate, condiţia primă a unei poezii mari. Dumnezeu, în cei o sută de psalmi, este când Stăpânul intangibil, când Părintele iubitor. Omul celor o sută de psalmi este când Prometeul trufaş, când un Faust dezumflat care-şi pune mândria pe umeraş şi-şi strigă neputinţa. Căci dacă Dumnezeu ştie Cine Este, omul nu. Un om a strigat odată: „Sunt!”. Nu l-a auzit nimeni.

(Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Apologet, 2007)