pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu

CAZUL DANIEL TURCEA

Zborul din ou

La aproape treizeci de ani de la moarte, Daniel Turcea (1945-1979) pare un zid infinit imprimat la poale cu urmele mingiilor criticii. Fenomenul Daniel Turcea trebuie cercetat, decantat, promovat. Viaţa lui a fost o viitură de râu scurt. Aterizase într-o lume proletară, total inadecvată firii sale mistico-algebrice. Să ni-l închipuim pe acest înger cu mustaţă, de exemplu, la practica agricolă, exersând printre ştiuleţi rugăciunea inimii. Sau la defilare, îmbrăcat corect, regretându-şi bocancii militari de care nu se despărţea nici vara. Acest vizionar rătăcit prin miez de secol douăzeci avea să fie încadrat în rarele cazuri de clinică poetică. Patologia lirică a acestui poet solar se manifesta subtil şi pe tăcute, acolo unde-l prindea, fie într-un autobuz ticsit cu muncitori piteşteni, fie în amfiteatrele goale de la Arhitectură.

Daniel Turcea fusese dăruit cu sfânta nebunie a versului. Mai bine zis a anti-versului. Poezia lui se poate înţelege numai după ani buni de matematici şi Sfinţi Părinţi. Adept al mişcării onirice, Daniel Turcea este un barbian aparte. Dacă în Entropia (1970) debutantul lăsa perplexă toată critica literară printr-un ermetism calculat până la ultimul micron, în Epifania (1978) poetul radiază o limbă română topită de şaptezeci de ori câte şapte. Esenţializare, decantare, poezie căţărată cu pana pe frânghia dulce-tăioasă a misticii. Ne vom întreba mereu ce vedea Daniel Turcea şi câte ceruri vizita într-o şedinţă de partid.

Oniric nu înseamnă tocmai visător. Vis sau răpire? În cazul lui Daniel Turcea, extaz. Onirismul nu e nici exhibiţionism, nici moft suprarealist, nici număr de contorsiune lirică. Visul ca trădare a materiei, ca dezgolire a ei de aparenţe, realitate holbată la taină. Ce privim se ascunde. Cu un real gust pentru catafatic, poetul propune o schimbare la faţă a cuvintelor. El nu caută într-adins metafora. Metafora se iveşte singură, din alăturarea cuvintelor care, independente, constituiau simple grafii. Aici este resortul semantic al poeziei abstracte, în alăturarea a două cuvinte diferite. Autonome, rămâneau reci. Legate, se smeresc şi dau sensul, însă doar celor ce-l storc. Cum „tot ce atingi e din cuvinte” (Grădini, X, Daniel Turcea, „Epifania”, Cartea Românească, 1982), poetul calcă pe litere, respiră anti-vers, bea anti-rime şi vede idei, precum Camil Petrescu. Şi, cu toate cuvintele la purtător, ca fiecare mistic, se plânge că nu le are.

Omul, un Atlas căruia i s-a pus pe umeri o ditamai veşnicia: „arată-mi omul / care poate duce, între zvâcnirea tâmplelor / sub pleoape / sau adâncul fără gând şi cuget / în hăul firii / veşnicia / fără să se ardă, fără să strige şi / să se revolte / că nu o are şi că i-ai dat moarte” (Marea dragoste). Iubire versus moarte. „Iubirea ca o noapte de Paşti” (Cântarea nopţii), moartea ca „toamnă a lucrurilor” (Murim pentru a nu muri). Iubire: „mult iubind / îngenuncheai / iertând moarte sub măslin” (Simplitate). Cuvinte intrate în cadenţă sfântă: „sunt aşteptat acolo unde pier / urechile atente şi lumina / puţină a privirii, am venit / ca să trăiesc din nou să nu am vina / de-a nu fi spus cuvântul mântuirii” (Mărturisire).

Lumea ca peisaj al Domnului. Acatistul naturii: „bucură-te floare, căci te-a văzut / Dumnezeu în rugăciune / pe când nu erai de la-nceput” (Pentru a picta un peisaj). Materia, atomi ţâfnoşi, suficienţi, îmblânziţi şi uniţi de mâna Lui: „în miezul focului / s-a ascuns apa / ca-ntr-un măslin” (Deasupra râului, IV). Corespondenţa văzut-nevăzut, palpabil-vaporos sau „lacul din poem / se termină în cer” (Vremea în care pregătim ceaiul). Cerul? „Cerul / e o pasăre / în Dumnezeu” (Zborul). Verbul suprem mişcă toate, divină intenţie: „trezeşte zborul / ce L-ai pus în ou // gânditul ou / al sufletului” (Balada splendorii). În postfaţa ediţiei din 1982 Artur Silvestri arăta: „Cu Epifania, de Daniel Turcea, poezia românească şi-a consumat experienţa ei neo-platoniciană, pe canalul ontologiei revelaţioniste” (Artur Silvestri, postfaţă la Epifania, Cartea Românească, 1982, p. 339). La un moment dat această carte este inundată cu fotoni, fiecare pagină tremură de lumină: „Lumină, în Lumină, în Lumină / şi spui / fii asemenea Mie?” (Povestiri, IV). Poetul face loc luminii-n lume: „te rog, vino, frate / din cort să ieşim / în plină lumină, în ceruri de har / cu nume de înger te chem iar şi iar / nu trăim, / n-am crezut, / n-am murit în zadar” (Poem de dragoste, II).

Fiat lux!

Cu toate că Şerban Foarţă regretă într-un interviu (Radio România Cultural, 22 iulie 2005) declorofirizarea poeziei religioase a lui Daniel Turcea, avem toate motivele să nuanţăm această bănuială. Misticii nu mai văd în culori, pentru ei lucrurile sunt lumină. Puneţi reflectoarele unui stadion pe-o floare de ghiveci. Aversa de fotoni o va preschimba în lumină, o va transfigura, îi va gâtui clorofila. Fotoni versus atomi, lumină versus culoare. Când degetul Domnului îţi atinge fruntea uiţi şi de scrisul de la stânga la dreapta, darmite de estetică. Daniel Turcea a trăit la o altă tensiune, cu mult mai înaltă decât a unui întreg cartier. Era bolnav de poezie ca grecii de mare, la el scrisul era subit ca o apoplexie. Daniel Turcea este inclasabil. El nu e nici un Rilke balcanic, fiind rupt de orice geografie, nici un Ion Barbu întârziat sub comunişti, poetul fiind deasupra celor 34 de ani trăiţi.

De aceea, Daniel Turcea este universal. Apostol al luminii şi al tăcerii, el aşteaptă cuminte, dintre nori, traducerea scurtei sale opere în limbi de circulaţie lirică. „Daniel Turcea e, de altfel, cel mai de seamă inventator de topografii utopice din lirica românească şi probabil unul din cei mai spectaculoşi dintre europeni” (Artur Silvestri, op. cit, p. 346). Nu şi în ciclul „Poeme de dragoste”. Aici poetul nu mai sondează lumile din capul lui Dumnezeu. Tonul este luminos, respiră liber, poetica nu se mai pierde în zmeurişul baroc din Entropia. Când te trezeşti cu ombilicul înflorit şi cu Pruncu-n ieslea inimii (Iubire, împărăteasă VII) nu mai ai timp de chinezării palmate. Te aşezi la masă şi scrii poemul Iubire: „lumina-va taina iar / numai nevăzut să vadă / din nou cum încep, în slavă / cele ce păreau morminte / lucruri şi aşezăminte / dinăuntru, din afară / tăinuind vor lumina // eşti în mine ca-n mormânt / iartă-mă sunt din pământ / numai ziduri văd afară / zid e cerul, ne desparte / iubindu-mă, vii prin moarte”.

Şi mai scrii din nou Iubire: „lasă-mi / tăcerea Ta / cuvintele Tale / inima inimii de ţărână / răsuflarea pământului / nu Te mai pot ascunde / faţa Ta / pâlpâie în ochii mei / în paloarea feţei mele / pe buzele mele // pleoapele Tale se vor lăsa peste cer / peste lucruri (…)”. Lirica lui Daniel Turcea nu este sofisticată. Cuvântul potrivit este „esenţializată”. Declaraţia din Cât sunt încă viu o probează: „în mine sângerează Adevărul / în mine sângerează / deasupra muntelui amărăciunii // de s-ar schimba la faţă, acum / cât sunt încă viu”.

Ne-ar ispiti să ştim cum trecea Daniel Turcea de la un vers la altul, ce resorturi universale se mişcau în metabolismul lui secret. Haiku-urile sale mistice sunt adevărate exerciţii de limbă adamică: „povară / îţi sunt / lemn / de răstignire // îmi eşti cer / mult iertând / peste suflet / iubire” (Extaz). Sau Aproape: „vin / bogat / în taină / rogu-te / mi-l dai // prea bogat / în taină // dragoste / evlavie / vasul / înviai”.

Suntem într-un spectacol cosmic al luminii. Oxigenul însuşi e lumină. Plămânii isihaşti ai lui Daniel Turcea se hrănesc cu fotoni. Inspiră lumină, expiră poezie. Fiecare extaz echivalează cu o zi „Z”, ultima. Cu această navetă zilnică a poetului pe porţile luminii este de înţeles acum vârsta tăiată-n două a poetului. O intensitate atomică dulce-suportabilă: „iubirea răsărind începuse / s-o vadă în inimă, stânca / cea necuvântătoare, se sfarmă şi / ca-n pustie odinioară apa a / izbucnit, vie, inundând / răul din mine / bucură-te, va veni / în sfârşit / clipa, ca o uşă / larg deschisă în / lumină” (Iubirea, răsărind începuse). În poetica religioasă a lui Daniel Turcea legile umbrei se suspendă. Sufletul lui fusiform se plimbă prin grădinile suspendate ale epectazei: „şi când voi fi în tine, Lumină / înconjurat de Lumină, / spulberă / acoperământul acesta / ţesut peste ochi / peste inimă // arată-Te, ard în mine / vistieriile morţii / vino, aproape / mormânt îţi sunt / învie în mine // un seceriş / al secerişului / când neghina / va arde”(*** – şi când voi fi în tine).

Trupul ca vehicul preţios de trecere printre lucruri. Daniel Turcea n-a căzut în extrema negării lui. Templu al Duhului, trupul la Euharistie este un bec în care-mpinge cu putere o centrală nucleară. „Da, minunat trupul, dacă poate fi / vas al Cuvântului / minunat acest trup / şi puterile / ce-l fac să nu ardă având / în sine, Cuvântul” (Trupul). Guvernarea entropiei sau „piatra nu-ncetează să cadă / până nu ajunge ca un bătrân în pragul morţii” (*** – nu cosmosul în care legea pare). Entropie versus anastasie: „în trupul acesta aproape înfrânt / în sângele acesta potrivnic / ce rug, ce rug şi-a aprins / copleşitoarea sa viaţă! // sfârşeşte noapte, începi, taină” (Anastasia).

(Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Apologet, 2007)