pridvorul lui laurentiu dumitru

Roberto-Cristian Vişan

Biserica este alcătuită din ierarhie si credinciosi. Preocuparea Bisericii pentru cultură nu s-a redus numai la transmiterea de noţiuni cu aspect religios ci la tot ceea ce înseamnă
cunoastere ce îl poate apropia pe om de Dumnezeu; de aceea, fie pe lângă mânăstiri, fie pe lângă bisericile de la orase au fost întemeiate scoli. Preotul sau cântăreţul îi iniţia pe copii în tainele cărţilor. Textele utilizate erau de cele mai multe ori texte religioase. Astăzi profesorul de religie are menirea de a continua strădaniille cărturăreşti ale luminaţilor ierarhi ai Bisericii ortodoxe româneşti. Profesorul trebuie însă să fie un continuator al misiunii învăţătoreşti a preotului. Înainte de toate profesorul trebuie sa fie el însuşi un model, să aplice permanent în viaţa sa, nedisimulat, învăţătura creştină. Activitatea lui nu se întrerupe o dată cu finalul orei ci continuă şi dincolo de catedră. Învăţăturile pe care le predă trebuie să fie în concordanţă cu învăţăturile Bisericii. Ca membru al Bisericii profesorul trebuie să menţină legătura cu Biserica prin participarea permanentă la slujbe, pelerinaje, acte caritabile, activităţi catehetice. Astfel, scoala în care acesta se află devine nu doar spaţiu strict didactic sau un loc de muncă, ci si unul misionar.

Ca membru al Bisericii profesorul devine, într-un fel, purtător de cuvânt al acesteia în scoală. Din acest motiv, el trebuie să aibă mare grijă cu privire la atitudinea sa, atât faţă de elevi, cât si faţă de colegii săi profesori, pentru că orice cuvânt sau gest considerat nepotrivit nu va afecta numai persoana sa, ci se va răsfrânge – mai ales pentru cei mai slabi în credinţă sau în capacitatea de a înţelege – asupra întregii Bisericii, precum si asupra tuturor celorlaţi profesori de Religie.

Colaborarea profesorului de Religie cu preotul, de preferinţă, cu cel în al cărui sector pastoral-misionar se află instituţia de învăţământ în care predă sau cu cel ce are în grijă domeniul relaţia cu şcoala, poate îmbrăca mai multe aspecte, toate pornind de la caracterul formativ al orelor de Religie. Dorinţa de colaborare trebuie sa fie reciprocă şi să vizeze dezvoltarea armonioasă a sufletelor elevilor.

Modalităţile de colaborare sunt multiple: Unul dintre acestea îl constituie participarea profesorului de Religie, împreună cu elevii, la sfintele slujbe oficiate în biserică. În acest fel, pe de o parte, elevii iau contact direct cu viaţa liturgică a Bisericii, experimentează pe viu ceea ce învaţă doar teoretic în cadrul orelor de la scoală. Prezenţa elevilor în sfântul lăcas este, din această perspectivă, cea mai potrivită modalitate de a îmbina teoria cu practica (unul dintre principiile didacticii, de altfel), dar si de a-l respecta pe cel eclesiologic. În egală măsură, prin această participare, elevilor li se poate dezvolta, în timp, un atasament faţă de comunitatea respectivă, dar vor si integra mai bine în structura lor comportamentală atitudinea pe care trebuie să o aibă în sfântul lăcas, indifferent dacă se săvârseste sau nu vreo slujbă. Prezenţa în biserică nu trebuie legată însă neapărat de desfăşurarea slujbelor. Se pot prezenta diverse teme, obiecte de cult, veşminte liturgice, arhitectură. La astfel de activităţi se poate utiliza predarea în echipă, împreună cu preotul. În niciun caz însă nu este recomandabil ca profesorul de Religie să îi oblige pe elevi să participe la sfintele slujbe.

O altă modalitate de colaborare între profesorul de Religie si preot o poate constitui prezenţa celui din urmă pentru a participa la ore, fie ca invitat ce girează spusele profesorului, fie ca „actor” al scenariului didactic. În ipostaza de colaborator al profesorului, implicat în actul didactic, preotul va putea întări si completa profesorul de Religie, astfel încât elevii să înţeleagă şi mai bine cele învăţate. Răspunzând fie la întrebările elevilor, fie la cele ale profesorului, preotul ca partener de dialog al profesorului de Religie, va putea contribui la zidirea sufletească a elevilor.

O altă modalitate de colaborare poate fi iniţierea comună de activităţi extraşcolare cum ar fi pelerinajele, acţiuni caritabile, procesiuni, seri duhovniceşti şi alte activităţi ce au ca scop aplicarea practică a învăţăturilor creştine.

Pe de altă parte, profesorul se poate implica si el în activitatea pastoral-misionară a preotului, susţinând-o. Una din activităţile pe care le poate susţine cel mai bine este pregătirea catehetică a enoriaşilor. Profesorul devine – din această perspectivă – un susţinător al preotului în parohie.

Relaţia dintre preot şi profesorul de religie trebuie să fie una sinergică motivată pe dorinţa comună a celor doi de a oferi o alternativă la lumea secularizată şi secularizantă. Scopul acestei cooperări trebuie să fie însuşirea principiilor religios –morale creştine şi aplicarea lor în viaţa de zi cu zi şi mai ales dovedirea posibilităţii mântuirii.