pridvorul lui laurentiu dumitru

Pr. Nicolae Napoleon Dabu

România, ca de altfel întreaga lume, este la momentul actual asemenea unei redute asediată din toate părţile de fel de fel de mişcări sincretico-eclectice. Dacă lăsăm la o parte poleiala şi zurgălăii care însoţesc aceste “practici” nou apărute pe firmamentul istoriei, vom constata că între coperţile a destul de multe manuale, cărţi şi reviste “normale şi paranormale”ce le promovează, absurdul şi grotescul sunt sfidate de-a binelea. Mă întreb însă de ce creştini cu frica de Dumnezeu citesc asemenea maculatură şi ajung să facă parte din mişcări total opuse atât învăţăturii şi cultului Bisericii ,cât şi bunului simţ? Să fie oare, acest tip de mişcări sincretico-eclectice (lipsite de orice fărâmă de adevăr) o nouă religie, un nou tip de relaţie cu divinitatea (dacă se poate vorbi la aceste mişcări de Dumnezeu ca realitate transcendentă)?

Năucit de şocurile atee ale comunismului şi îngropat în materia atotputernică, creştinului zilelor noastre îi vine mai uşor să se apropie de antropocentrismul acestor practici de sorginte orientală, decât de Biserica lui Hristos. De la materia autosuficientă care îi oferea omului tot confortul psiho-somatic şi până la autosatisfacţia şi automulţumirea generate de “puterile” dobândite prin diferitele metode aşa-zis spirituale, nu este decât un mic pas. În ambele cazuri Dumnezeu nu este prezent, iar dacă se vorbeşte de El ,fie se confundă cu materia ,fie cu energia ,sau ,de ce nu , cu însuşi omul. Acesta din urmă, îmbrăcat cu grade ,puteri şi energii de tot felul, este fericit nu pentru că a intrat într-o relaţie personală cu Veşnicia ,ci pentru că aici ,pe pământ, cariera ,bunăstarea ,relaţiile de tot felul îi merg din plin. Este ciudat să nu înţelegi cum o concentrare cât de mică te duce într-o stare de pace şi bucurie sau, aranjarea mobilierului din casă după nu ştiu ce grafic (pa-kua) îţi aduce tot binele şi “norocul” din lume.

Dacă mai adăugăm aici câteva păreri ale astrelor despre caracterul sau personalitatea noastră, ori unele preziceri ale “liniilor din palmă” despre viitorul nostru, avem în faţă unul dintre cele mai nereuşite tablouri sincretico-eclectice, al cărui maestru, guru, iniţiat, profesor ori radat “veghează” ca nu cumva o “cirtă” din alambicatele concepţii să nu fie respectată şi îndeplinită întocmai.

Ceea ce nu înţeleg aceşti “maeştri” ai minciunii şi iniţiatori în tainele efemerului este marea diferenţă dintre pseudofericirea pe care le-o promit “ucenicilor” lor şi fericirea veşnică, pe care ne-a promis-o Fiul lui Dumnezeu ca Fiu al Omului.

Pseudo-fericirea. Poate să îmbrace două forme : una pământească, generată de posesia de bunuri materiale şi capacităţi intelectuale; cea de-a doua aşa-zis spirituală, iluzorie şi hilară obţinută de multe ori printr-o mortificare susţinută a trupului. Nu de puţine ori cei ce au atins aceste forme de fericire au sfârşit ori într-un ospiciu, ori s-au sinucis, oferindu-şi astfel sufletul diavolului.

Să nu uităm că viaţa este un dar divin, iar fiecare dintre noi, conform moralei creştine, nu are numai drepturi şi libertăţi, ci şi obligaţii faţă de sine însuşi (trup şi suflet). Multe din aceste practici fac o separaţie platonică între trup şi suflet. Trupul este închisoarea, învelişul sau carapacea de care sufletul trebuie să se debaraseze prin diferite metode pentru a putea obţine mult dorita fericire (eliberare). În acest sens numai perfecţionarea susţinută şi etapizată a sufletului poate aduce fericirea.

Morala creştină învaţă că omul este creat de Dumnezeu deodată trup şi suflet,dihotomic, iar atingerea fericirii veşnice începe aici pe pământ printr-o atentă purtare de grijă atât asupra trupului ,”templu al Duhului Sfânt”, în sensul satisfacerii cerinţelor acestuia (îmbăcăminte, hrană, odihnă, medicamente când este cazul,etc.), cât şi printr-o permanentă înnobilare a sufletului prin “cultivarea virtuţilor”. Trupul şi sufletul formează o unitate secţionată numai de moarte, ca efect al păcatului strămoşesc, şi întregiită iarăşi la Parusie, când “trupurile morţilor vor învia” pentru ca astfel unitatea dihotomică să se prezinte înaintea Dreptului Judecător “şi să-şi ia plata pentru faptele ce a făcut în viaţă”, stabilindu-se apoi pentru totdeauna în Rai sau în Iad .

În ceea ce priveşte purtarea de grijă asupra trupului şi sufletului trebuie să accentuăm faptul că printr-o permanentă legătură cu Biserica lui Hristos, “stâlp şi temelie a Adevărului” şi totodată cu preotul duhovnic, cel ce doreşte să obţină fericirea veşnică se apropie de Dumnezeu nu pe calea extremelor, ci prin, în şi cu Hristos – “Calea, Adevărul şi Viaţa”.