Despre recunostinta, Mitropolitul Antonie de Suroj

10:21 pm Uncategorized

antonie-al-surojului.jpg

Cuvant rostit pe 12 septembrie 1972 in biserica Sfantul Nicolae din Hamovnik, Moscova

traducere din limba rusă de Angela Voicilă

In viata sunt momente, clipe, cand in inima se aprinde recunostinta, si daca am avea puterea sa o pastram, treptat, zi cu zi, intamplare cu intamplare, aceasta recunostinta ar putea creste intr-o mare, adanca bucurie duhovniceasca. Insa noi nu putem apara recunostinta si bucuria noastra de raceala vietii, de dureri si de lucruri cu mult mai putin importante decat suferinta: de iritare, suparari si, pana la urma, pur si simplu de uitare. Astfel, in memoria noastra ramane multa amaraciune si suferinta, iar bucuria paleste si se stinge…

Cu aceasta stare trebuie sa ne luptam din toate puterile noastre pentru ca rodul vietii, in ultima instanta, este bucuria si recunostinta, dar o recunostinta care, la randul ei, trebuie sa rodeasca. Pentru aceasta trebuie sa ne traim viata cu atentie. Atatea lucruri din viata noastra le consideram firesti: e firesc sa ai sanatate, un corp puternic, e firesc ca viata sa curga si sa aduca bucuriile ei… Insa toate ecestea nu sunt firesti, sunt minuni care se intampla in fiecare clipa. Adevarul acesta il stiu, de exemplu, oamenii care sunt bolnavi mult timp si pentru care unele clipe sunt minuni nemaiintalnite: iata ca a trecut durerea, iata ca nu ma mai chinuie insomnia, dintr-odata miscarile care pareau imposilbile pentru totdeauna au devenit posibile…Si primesti toate acestea ca pe o minune, si multumesti si te smeresti. Si apoi uiti. Si uiti de cele mai multe ori nu pentru ca necazul se intoarce din nou sau durerea si suferinta, ci pentru ca te obisnuiesti cu binele. De aceea Hristos pune ca piatra de incercare pentru intrarea noastra in Imparatia lui Dumnezeu, saracia. Nu saracia materiala; se poate sa fii foarte sarac material si totusi sa nu fii sarac cu duhul. Saracia cu duhul inseamna constientizarea ca nimic din ce avem nu este al nostru. Nimic din ce exista nu am putea sa spunem ca e al nostru. Corpul- de Dumnezeu ne este dat, cu sanatatea lui sau cu boala lui.

Simturile? Cateodata am vrea sa raspundem la bucuria sau durerea aproapelui nostru dar inima sta in piept asemenea unei pietre: nu o poti trezi, nu se va scula. Dar mintea? Am dori sa gasim un gand bun cu care sa alinam necazul unui om si nici un gand din acesta nu apare, e pustiu si frig in mintea noastra… Si tot asa, cu prietenii, cu situatiile de viata. Noi nu avem nimic ce ar depinde doar de noi, ce am putea retine sau refuza sa dam. Lui Dumnezeu Ii vom da sufletul, pamantului – trupul. Imprejurarile vietii ne pot imbogati sau saraci definitiv. Daca viata noastra ar insemna doar aceasta, am avea parte numai de plictiseala, tristete, suparare si neincredere. Insa, chiar daca nimic nu ne apartine cu adevarat, suntem atat de bogati!

Suntem bogati prin viata care ne-a fost data in dar, bogati prin trupul, sufletul, prietenii, rudele noastre, avem atat de multe de care ne putem bucura. Si toate acestea sunt semnul iubirii Dumnezeiesti si omenesti. Daca noi am putea sa ne insusim ceva, sa numim ceva al nostru, in asa fel incat acel ceva sa nu depinda nici de Dumnezeu, nici de oameni, atunci am pasi nu intr-o Imparatie a bucuriei si vietii, ci intr-o ingrozitoare imparatie unde nu a mai ramas iubire. Tot ce imi apartine nu ar mai fi atunci minunea pe care Dumnezeu mi-a dat-o direct sau prin om, prin iubirea Sa de oameni. De aceea saracia cu duhul este prima conditie pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu, in Imparatia Iubirii. Daca numai am constientiza ca nimic din ceea ce numim al nostru nu ne apartine, si in acelasi timp am intelege ca toate ne sunt date de Dumnezeu si de oameni,, in jurul nostru ar incepe sa se cladeasca Imparatia lui Dumnezeu.

Vecinul nostru, aproapele nostru, nu ar fi un strain, ci un vestitor al lui Dumnezeu, el iti poate darui un cuvant bun, un zambet, o bucata de paine, un acoperis, poate sa te tina de mana sau sa te incurajeze. Daca am fi cu adevarat atenti la ce se intampla in viata noastra, din toate am putea culege, asemenea albinei care culege mierea, recunostinta. Recunostinta pentru fiecare miscare, fiecare respiratie, pentru cerul albastru, pentru relatiile cu aproapele. Si viata ar deveni din ce in ce mai bogata, cand aparent ea saraceste din ce in ce mai mult. Pentru ca atunci cand omului nu-i mai ramane nimic si el intelege ca cele importante in viata sunt mila si iubirea, atunci a intrat in Imparatia lui Dumnezeu.

Rodul vietii este recunostinta, dar recunostinta trebuie sa aduca si ea roade. In una din scrierile apusene, o cateheza lutherana, prima parte e inchinata lui Dumnezeu, iar a doua parte, care e inchinata omului, are titlul “Despre recunostinta”. Autorul explica de ce: daca am intelege cine este Dumnezeu, cine ne este aproapele, atunci am putea trai hranindu-ne numai cu bucurie si recunostinta. Am putea trai implinit, jertfelnic, crestineste, am putea trai chiar atunci acea viata a invierii care va sa vina.

Recunostinta, numai ea, poate trezi in noi actul iubirii fata de Dumnezeu si fata de oameni. Simtul datoriei, responsabilitatii, poate sa nu gaseasca in noi puterea de a ne face capabili de inalta jertfa a iubirii. Dar recunostinta va gasi.

*multumesc lui Ciprian Voicilă pentru acest material / imaginea vladicai Antonie e preluata de pe blogul ortodoxiesiviata.blogspot.com .

9 Responses
  1. Ioan L. :

    Date: September 10, 2008 @ 11:39 am

    In limba romana sunt trei carti ale acestui Om,doua dintre ele aparute la ed.Cathisma.Din tot ce am citit,nimic nu se compara cu aceste predici..Va multumesc parinte Savatie!

  2. adrian :

    Date: September 10, 2008 @ 11:59 am

    Inaltator,si fara cuvinte, Dumnezeu sa ne ajute pe toti sa ne mantuim si sa ne fereasca de pacate.

  3. Adri :

    Date: September 29, 2010 @ 8:04 am

    Sa stii ca lucrurile astea le-am vazut mai bine de cand ne-am mutat la tara, pentru ca le-am vazut in greutate, in sfarsire, in nadejde… Multumes foarte mult pentru articol am sa il dau mai departe spre a fi citit. Domnul sa ne dea gandul cel bun!

  4. Adri :

    Date: September 29, 2010 @ 8:05 am

    Sa stii ca lucrurile astea le-am vazut mai bine de cand ne-am mutat la tara, pentru ca le-am vazut in greutate, in sfarsire, in nadejde… Multumesc foarte mult pentru articol am sa il dau mai departe spre a fi citit. Domnul sa ne dea gandul cel bun!

  5. Pr Timotei :

    Date: January 18, 2011 @ 1:01 pm

    Veşti primite de curând din Rusia şi Serbia vorbesc despre faptul că mitropolitul Patriarhiei Moscovei Antonie de Suroj (Bloom) este considerat sfânt şi ar putea fi canonizat, iar Calendarul Sf. Herman a inclus data morţii sale în ediţia din 2006, acreditându-l astfel ca sfânt. Toate acestea m-au determinat să-i cer soţiei mele, doamnei Olga Moss, să scrie o mărturie personală, întrucât a fost foarte apropiată câţiva ani de acest mitropolit, în anii ’70. Unii ar putea obiecta că nu ar trebui să vorbim morţii de rău. Răspunsul nostru este: dacă, prin necunoaşterea adevărului despre cineva care a murit, cei în viaţă vor fi duşi în greşeală de suflet distrugătoare, prin închinarea la un pseudo-sfânt, a cărei învăţătură era eretică şi a cărei viaţă era necurată, atunci este mai bine ca adevărul să fie spus – mai bine poate chiar şi pentru el, oriunde s-ar afla acum.

    Nădăjduim să fim iertaţi de cititori că pentru a pune în context aceste fapte, soţia mea a inclus câteva detalii biografice despre viaţa sa.

    Vladimir Moss

    M-am născut în Batavia, Indonezia. Tatăl meu era olandez şi lucra la o bancă olandeză. Mama, născută Maria Arsenievna Morozova, era rusoaică albă din Moscova. Cam la fiecare şase luni trebuia să ne mutam în alt oraş. Toate şcolile la care am mers erau protestante. Când războiul a izbucnit, mama şi cu mine am fost închise de japonezi trei luni şi jumătate, 100 de zile mai exact, iar apoi într-un lagăr de concentrare aproape doi ani.

    După război am venit în Anglia cu primul meu soţ, un ofiţer englez ce lucra în Gurkhas, Java. Am intrat în anglicanism şi am botezat pe cei patru copii ai mei acolo. Uitându-mă la bisericile frumoase cu vitralii cu apostoli şi sfinţi şi ascultând crezul recitat, credeam că anglicanismul este credinţa apostolească. Însă cam pe la vârsta de 40 de ani, am simţit că ceva lipsea în biserici. Mă săturasem să ascult [atâtea] cuvântări despre sărăcia lumii a treia şi despre politică, dar niciodată despre subiecte duhovniceşti, precum îngerii, moartea, iadul etc sau despre o tălmăcire mai adâncă a Scripturii. Atunci am întâlnit pe cineva care ţinea de Patriarhia Moscovei, în Ennismore Gardens, la Londra. În acea duminică am mers acolo, iar când am intrat şi am auzit cântându-se „Iisus Hristos” am înţeles câtă foame aveam de a mă închina Mielului. Inima mea tânjea după hrana duhovnicească şi închinare.

    Dintotdeauna, copil fiind, am crezut în Dumnezeiasca Taină a Trupului şi Sângelui lui Hristos. Mama, ca ortodoxă, obişnuia să mă ducă la liturghiile ortodoxe, în vreme ce tata, protestant, mă ducea în „biserica apostolică”. Când aveam vreo 9 ani, când tata era în permisie, iar noi stăteam cu rudele mamei la Paris, l-am întâlnit pe Vlădica Ioann Maximovici.

    Încă de când eram copil, niciodată n-am fost oprită să primesc împărtăşania în Biserica Ortodoxă, deşi eram botezată în luteranism; acum am mers în Ennismore Gardens să mă împărtăşesc fără a mă spovedi înainte. Însă când pr. Mihail Fortunatto mi-a spus că trebuie să mă spovedesc mai întâi, am încuviinţat cu dragă inimă. Atunci mama a atras atenţia că ar trebui să fiu mai întâi primită în Biserica Ortodoxă, căci eram botezată în luteranism. Aşa că l-am sunat pe mitropolitul Antonie Bloom, care mi-a spus să vin la el acasă în Upper Addison Gardens, unde m-a miruns. Am rugat-o pe fiica mea cea mai mică, Sonia, să vină cu mine ca să-mi fie martoră.

    Atunci mitropolitul Antonie m-a rugat să organizez întruniri duhovniceşti pe care le va conduce el. Aşa că am avut astfel de întruniri la şcoala mănăstirii Sfânta Tereza din Effingham şi în ale locuri.

    În 1970 am fost în Liban şi apoi la Ierusalim. După trei săptămâni în Beirut şi una la Ierusalim, m-am alăturat unui minunat grup ortodox din America ce ţinea de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR). Ei m-au dus la Hebron, unde l-am întâlnit pe igumenul cu viaţă sfântă Ignatie. Ei i s-au plâns lui că ţineam de Patriarhia Moscovei. El s-a uitat la mine cercetându-mă atent şi a zâmbit: „Olga nu ştie, dar când va descoperi adevărul despre Patriarhia Moscovei, va lua atitudine şi va ieşi din Patriarhie.” Am rămas uluită! Ce era în neregulă cu Patriarhia Moscovei? Am cerut să mă spovedesc la părintele Ignatie şi deodată, pe neaşteptate, lacrimile au început să-mi curgă din ochi. Apoi s-au oprit la fel de brusc cum începuseră. M-am simţit ca şi cum aş fi fost curăţită de funingine ca un horn. Părintele Ignatie avea darul de a aduce oamenilor lacrimi de pocăinţă. M-am întors la locul meu mirată de cât de mult am putut păcătui.

    Întorcându-mă în Anglia, am început să ascult cu atenţie predicile mitropolitului Antonie şi cuvântările lui de la întrunirile pe care le organizam. Am fost şocată când l-am auzit spunând unei fete anglicane care avea un logodnic ce nu accepta că Domnul S-a ridicat cu trupul la cer la Înălţare: „Sigur că nu! Ce ar fi spus Dumnezeu-Tatăl lui Hristos: „Ce-i cu această carne omenească stând lângă mine?” Ea a râs destinsă, gândind că nu este esenţial să crezi că Domnul S-a înălţat la Tatăl cu Trupul său omenesc! Eram în încurcătură şi neştiutoare, dar în inima mea ştiam motivul pentru care Hristos a murit pentru noi: pentru a aduce omenitatea Lui în sânul Sfintei Treimi. Am început să studiez cu râvnă Sfinţii Părinţi, pentru a învăţa cum să răspund ereticilor şi astfel să învăţ adevărul mult mai exact.

    În altă împrejurare l-am luat pe mitropolitul Antonie cu maşina până la biserica Woodham din Woking, unde a vorbit despre Biserica Ortodoxă. Un vorbitor a întrebat: „Credeţi că Biserica Ortodoxă este Biserica adevărată?” El răspunse: „Pentru mine este, dar dacă eşti englez, cultura ta este să fii anglican.” Am fost foarte supărată şi am avut un schimb de replici, când l-am condus cu maşina în Ennismore Gardens: „Fără îndoială că există numai o singură Biserică adevărată, care este Mireasa lui Hristos şi că nu pot exista mii de biserici creştine cu credinţe diferite.” Nu mi-a răspuns, ci a schimbat subiectul, zicându-mi doar că trebuie să fim toleranţi cu „începătorii”. M-am speriat şi am gândit în sinea mea: Cum ar fi răspuns Apostolii şi Sfinţii la această întrebare?

    Am remarcat de asemenea că mitropolitului Antonie nu-i plăcea niciodată să vorbească despre Biserică în calitatea ei de aleasă a lui Hristos.

    La o întrunire Vladimir, care tocmai intrase în scenă la Ennismore Gardens, i-a pus mitropolitului Antonie o întrebare despre Sfântul Duh. A dat un răspuns evaziv, iar Vladimir a rămas nedumerit. Cum eu fusesem în Liban şi vorbisem cu stareţul Ilie şi monahii lui despre Sfântul Duh, m-am dus la Vladimir şi i-am spus: „Dumnezeu Duhul Sfânt este o persoană distinctă – al treilea Ipostas al Sfintei Treimi.” Pentru Vladimir aceasta a venit ca o revelaţie. Am continuat: „Am descoperit că Părintele Antonie nu poate vorbi nici despre Duhul Sfânt, nici despre Biserică.”

    Cineva l-a întrebat odată pe mitropolitul Antonie despre cele zece fecioare şi de ce cele cinci fecioare înţelepte nu au dat din untdelemnul lor celor nebune. El a râs şi a zis că în fond fapta celor cinci fecioare înţelepte a fost cam necreştinească. Am cercetat în tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur la acest pasaj şi am găsit că izvorul untdelemnului luat de cele cinci fecioare înţelepte este Sfântul Duh, şi că acest untdelemn este harul şi că cineva nu poate împărţi harul său cu altcineva. Ci poate numai să îi spună de unde să şi-l ia singur.

    Odată, mama a venit în Anglia şi a vorbit foarte mult timp cu mitropolitul Antonie după liturghie. Părea foarte speriat de ea. Apoi ea mi-a spus: „El nu este ortodox!” şi l-a comparat în mod nefavorabil cu ierarhii şi preoţii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, pe care ea îi cunoscuse.

    Altă dată el mi-a spus că în calitate de episcop el poate încălca sfintele canoane! Când i-am spus aceasta câţiva ani mai târziu mitropolitului Epifanie al Ciprului, acesta a râs şi a zis: „Tocmai noi, episcopii, trebuie să susţinem şi să păzim canoanele!”

    Altă dată unui membru al ROCOR care era sodomit vlădica Nicodim al Marii Britanii i-a spus că nu îi este îngăduit să primească Sfânta Împărtăşanie câtă vreme practică acel păcat. El s-a dus la protopopul din Ennismore Gardens, Michael Fortounatto, care şi-a pus braţul în jurul lui şi i-a zis că în Ennismore Gardens îi vor da Împărtăşania, fiindcă Patriarhia Moscovei este o Biserică a Dragostei…

    Arhimandritul Varnava, care avea o mică mănăstire în Ţara Galilor, mi-a spus următoarea istorisire: el, Antonie Bloom şi o altă persoană au vieţuit într-un schit din Franţa la scurtă vreme după război. (Trebuie subliniat că mitropolitul Antonie Bloom era cetăţean francez, de formaţie chirurg, care lucrase pentru maquişi, o organizaţie clandestină comunistă din timpul războiului). Odată a venit la schit cineva de la Moscova şi a cerut să vorbească separat cu fiecare din cei trei monahi. Cei trei monahi s-au întâlnit după aceea pentru a-şi împărtăşi impresiile. Antonie Bloom a refuzat să dezvăluie conţinutul conversaţiei cu acel individ, însă arhimandritul Varnava şi celălalt monah au descoperit că li se făcuseră amândurora aceeaşi propunere, şi anume: dacă vor trece în Patriarhia Moscovei, vor deschide o parohie a Patriarhiei în Londra şi vor furniza date şi informaţii despre credincioşii parohiei, adunate de la spovedanie sau din bârfe, atunci şi Moscova va avea multă grijă de ei.

    Arhimandritul Varnava şi celălalt monah au refuzat propunerea, însă la scurtă vreme mitropolitul Antonie şi mama lui şi-au făcut apariţia la Londra într-o casă cu o placă pe care scria „Patriarhia Moscovei” şi a început să dezbine parohia Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), ducând pe mulţi în noua parohie a Patriarhiei Moscovei. După câţiva ani a fost avansat la rangul de episcop…

    În Vinerea Mare a anului 1975, stăteam în afara catedralei din Ennismore Gardens aşteptând începerea Prohodului Domnului. Două femei au venit la mine pe rând şi au început să vorbească cu mine. Una dintre ele era franţuzoaică. Ea plângea şi zicea că mitropolitul Antonie a siluit-o. Nu mi-a venit să cred! Dar apoi cealaltă femeie, o englezoaică ce a lucrat pentru Church Times, a spus că şi ea a fost siluită de el. Amănuntele date de cele două femei care nu se cunoşteau între ele au fost aproape identice! M-am dus la protopopul Michael Fortounatto şi i-am spus ceea ce auzisem. El s-a uitat la mine arogant şi mi-a zis: „Da’ tu nu păcătuieşti?” Am rămas năucită…

    După Paşti am mers la biserică din nou, în locul pentru spovedanie. Mitropolitul Antonie a ieşit şi i-am zis: „N-am venit să mă spovedesc, ci să vă întreb dacă este adevărat că aţi siluit-o pe Françoise şi pe [numele celeilalte femei]?” A zis: „Da! Dar să-ţi spun ceva. Ştiu că atunci când voi muri mă voi duce în iad. Dar nu din cauza păcatelor pe care le-am făcut împotriva femeilor – asta-i nimic! – ci din cauza păcatului pe care l-am făcut împotriva Bisericii.” I-am spus că şi Iuda putea fi mântuit dacă s-ar fi pocăit şi nu şi-ar fi pierdut nădejdea în mila lui Hristos. Dar mi-a răspuns: „Este prea târziu…”

    Care ar fi putut fi acest păcat împotriva Bisericii? N-am îndrăznit să întreb. Totul se petrecea prea repede. Era ca un castel de cărţi năruindu-se…

    Odată, Mitropolitul Antonie mi-a spus că mitropolitul Nicodim de Leningrad era un bun prieten al lui şi un minunat creştin şi că au mers împreună să reprezinte Patriarhia Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor de la New Delhi din 1961. La acea vreme nu ştiam că mitropolitul Nicodim al Leningradului era „episcop” KGB şi nu scria nimic împotriva lui în presa engleză. Tatăl meu însă, mi-a trimis din Olanda un amplu articol din publicaţia De Telegraaf, ce afirma că mitropolitul Nicodim era general-maior KGB. Ne-am dus să vorbim cu redactorul pentru străinătate de la De Telegraaf şi ne-a spus că mitropolitul Nicodim fusese reperat încă din copilărie ca un bun material pentru KGB. Şi ne-a mai spus: „Cel mai mare vrăjmaş al vostru este Antonie Bloom, întrucât este un arhiecumenist şi roade credinţa ortodoxă din interior.”

    Fără îndoială că Antonie Bloom era ecumenist. I s-a dat chiar o decoraţie de către anglicani pentru activitatea lui ecumenistă, iar el o purta cu multe prilejuri.

    Altădată, încă fiind în Patriarhia Moscovei, beam nişte ceai după liturghie. Mitropolitul Antonie a venit la mine şi mi-a zis: „Astăzi voi merge în ţara ta.” Vroia să spună Olanda, ţară în care trăiau părinţii mei. L-am întrebat: „De ce?” Mi-a răspuns: „Trebuie să-l văd pe episcopul Dionisie, fiindcă a creat o criză în Biserică.” L-am întrebat, cu naivitatea de atunci: „De ce? Este mason?” Mi-a răspuns: „Mai rău decât atât; trebuie să-l pun la punct.” La acea vreme avea ca şofer al maşinii lui o rusoaică din Cambridge, pe nume Irina, aşa că l-am întrebat: „Irina vă va duce la aeroport?” Mi-a răspuns: „Nu, voi lua un taxi.” L-am întrebat: „Când vă întoarceţi?” Mi-a zis: „Astăzi; mă duc doar în trecere, ca să mă văd cu el.”

    Dar în acea zi, care era duminică, nu ştiam că mă voi duce şi eu în Olanda în curând. Tatăl meu mi-a telefonat şi m-a chemat să vin. Când am ajuns şi am stat cu părinţii în camera lor, tatăl meu a zis: „Ce îngrozitor, episcopul Dionisie a murit aşa deodată duminica trecută!” I-am spus că nu citisem nimic despre asta în presa engleză. Tatăl meu mi-a zis că episcopul Dionisie a cerut reporterilor de la toate ziarele olandeze să vină să-l vadă. Ceea ce s-a petrecut vineri. Şi a declarat că a părăsit Patriarhia Moscovei, fiindcă patriarhul Pimen a spus public minciuni la radio şi la televiziune, susţinând că nu există nici un fel de prigoană împotriva credincioşilor în Rusia şi alte minciuni. A doua zi, sâmbătă, ziarele au publicat declaraţia ca ştire principală. Pentru ca apoi, duminică, părintele Arsenie, monahul care locuia cu episcopul Dionisie şi care îl lăsase singur dimineaţa după liturghie, întorcându-se seara acasă, să-l găsească mort. Luni, ziarele au anunţat că episcopul Dionisie a murit de atac de cord. Am rămas şocată.

    Am mers apoi cu părinţii să vizităm nişte prieteni, iar părintele Arsenie s-a întâmplat să fie acolo. El mi-a spus cu lacrimi în ochi că nimeni nu a vrut să-l îngroape pe episcopul lui; Patriarhia Moscovei a refuzat să o facă, iar ROCOR de asemenea, fiindcă cu toate că dorea să intre sub omoforul Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, nu fusese încă primit oficial de ea. În schimb, a fost îngropat de consiliul local, cu Părintele Arsenie şi credincioşii din parohia lui stând împrejurul sicriului şi plângând. I-am spus monahului: „Ştiţi, desigur, că mitropolitul Antonie l-a vizitat duminică?” „Cum?!”, exclamă părintele Arsenie. I-am spus despre convorbirea pe care am avut-o şi cum el însuşi îmi spusese că se duce în vizită la episcopul Dionisie în acea zi, fiindcă trebuia pedepsit din cauza crizei pe care a creat-o in Biserică. Părintele Arsenie s-a schimbat la faţă şi a zis: „Mai bine dispar din scenă, acum că ştiu toate astea…”

    Întorcându-mă în Anglia, după coşmarul tuturor acestor descoperiri despre mitropolitul Nicodim de Leningrad, femeile care afirmaseră că fuseseră siluite de mitropolitul Antonie Bloom şi mărturisirea acestuia că se va duce în iad pentru păcatele lui împotriva Bisericii, m-am sfătuit cu ceilalţi membri ai parohiei noastre şi la praznicul Adormirii Maicii Domnului am hotărât să părăsim Patriarhia Moscovei. Atunci am hotărât să mă duc să-i spun personal că voi pleca.

    Mi-a acordat o întrevedere în casa lui din Upper Addison Gardens. Am stat faţă în faţă, amândoi lângă fereastră. Neştiind cum să încep, i-am cerut să se roage Duhului Sfânt să ne călăuzească. A părut surprins, dar a acceptat. Apoi am zis: „De ce m-ai minţit spunând că mitropolitul Nicodim este un creştin minunat? Potrivit ziarelor olandeze este general-maior KGB şi potrivit Kingston College este locotenent-colonel KGB. A fost crescut de mic copil să devină agent KGB.” Mitropolitul Antonie a devenit palid şi a privit îngrijorat: „Şi ce altceva mai ştii?” a întrebat. „Vreau să ştiu pentru cine lucrezi: pentru Hristos sau pentru antihrist? Proorocul Ilie a spus că nu poţi avea un picior în două tabere duşmane.” A sărit în sus: „Ce ai de gând să faci?” I-am spus: „Să te părăsesc, desigur, fiindcă nu eşti episcop.” N-a negat asta, ci a zis: „Unde te duci?” I-am spus: „Probabil în Biserica Rusă din Afara Graniţelor [ROCOR].” Atunci a izbucnit: „La acel grup schismatic?” Am spus: „Mai bine să fiu cu un grup schismatic dacă Dumnezeu este acolo, decât într-o organizaţie bisericească puternică, dar fără Dumnezeu.” „Dar parohia ce va face?” I-am răspuns: „Te vor părăsi, desigur!” „Vreau să veniţi cu toţii la mine acasă săptămâna viitoare după liturghia Înălţării Sfintei Cruci, ca să vorbiţi cu mine. Atunci vă voi arăta documente care dovedesc că greşiţi.” I-am răspuns: „Vom veni acasă la tine, dar nu la liturghie.” „Olga,” – a zis – „nu este nimic în neregulă cu Crucea lui Hristos.” „Nu este nimic în neregulă cu Crucea lui Hristos – am încuviinţat – ci cu omul care o ţine în mâini.”

    La praznicul Înălţării, câţiva membri ai parohiei, între care Vladimir şi cu mine, ne-am dus acasă la el. Vladimir a explicat motivele pentru care parohia a luat această hotărâre: serghianismul şi ecumenismul Patriarhiei Moscovei. I-am cerut apoi mitropolitului să ne arate documentele prin care vroia să ne demonstreze că greşim. A spus că nu le-a putut găsi atunci, fiindcă… erau în pod… I-am spus că avusese destul timp să le caute şi am început să plecăm din cameră, fără să-i cerem binecuvântare. Am fost ultima care a plecat. „Dumnezeu să fie cu tine” – mi-a spus, „Va fi” – i-am răspuns – „dacă voi rămâne credincioasă Lui.”

    Parohia noastră a trecut sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR) în 1975, la praznicul Acoperământului Maicii Domnului. În ianuarie 1977, l-am vizitat pe arhiepiscopul Vitalie în Montreal. Spre uimirea noastră, ne-a spus că mitropolitul Antonie Bloom, a cerut să fie primit de ROCOR, la un an după ce l-am părăsit. Soborul Arhieresc s-a adunat pentru a discuta cererea lui şi s-a hotărât că poate fi primit în Biserică, dar nu ca episcop. Antonie Bloom n-a acceptat această condiţie şi a rămas în Patriarhia Moscovei. Cum ne spunea arhiepiscopul Vitalie, „cum am putea să-l primim ca episcop, când de atâta vreme colabora cu comuniştii?”

    Woking,
    Martie 4/17, 2006

    A se citi şi:

  6. Catalin :

    Date: January 21, 2011 @ 2:15 am

    Parinte Timotei.. ma iertati. Ceea ce ati postat aici are legatura cu tema articolului? (Apropo, mi se pare un articol excelent).Din 1977 pana la momentul adormirii e posibil ca Mitropolitul Antonie sa isi fi schimbat asa zisele pozitii mentionate in comentariul de mai sus? Ce s-ar intampla in aceasta situatie (raportat si la raspandirea acestor informatii.. indoielnice)? Si cum probati ca aceste lucruri pe care le raspanditi sunt adevarate? Si cum probati faptul ca nu sunt niste extrageri din context foarte gresit intelese?
    Si o ultima intrebare: de ce ati dat acest comment?
    Va marturisesc cu intristare ca urmaresc acest blog cu placere, dar intotdeauna ma tulbura interventiile din comentarii, de tipul “can can” bisericesc, specifice altor bloguri.
    Mi-am exprimat o parere. Sper sa o primiti ca atare. Iertati

  7. Pr Timotei :

    Date: January 21, 2011 @ 2:33 pm

    Unii ar putea obiecta că nu ar trebui să vorbim morţii de rău. Răspunsul nostru este: dacă, prin necunoaşterea adevărului despre cineva care a murit, cei în viaţă vor fi duşi în greşeală de suflet distrugătoare, prin închinarea la un pseudo-sfânt, a cărei învăţătură era eretică şi a cărei viaţă era necurată, atunci este mai bine ca adevărul să fie spus – mai bine poate chiar şi pentru el, oriunde s-ar afla acum.

    Nădăjduim să fim iertaţi de cititori că pentru a pune în context aceste fapte, soţia mea a inclus câteva detalii biografice despre viaţa sa.

    Vladimir Moss

  8. Pr Timotei :

    Date: January 21, 2011 @ 2:41 pm

    ACESTE ASPECTE TREBUIESC PUSE IN DISCUTIE SI VAZUT, CA SA NU CADEM IN PLASA DE A ‘NE INCHINA FARA SA STIM CINE E SFANTUL’

  9. Pr. Mihai Oancea Almas :

    Date: January 29, 2014 @ 7:02 pm

    Parinte Timotei,
    Imi plac oamenii luminati si nu habotnici, fanatici ori superstitiosi, cu atat mai mult cu cat acestia sunt clerici. Mie imi place in mod deosebit de acest practicant si traitor al Rugaciunii. Toti sfintii au avut pacate; o spun chiar ei. De aceea au fost canonizati unii dupa sute de ani, cand nu mai avea cine sa se ridice impotriveasca. S-apoi sa stiti ca ori in calendar ori pe pamant ori in pamant valoarea unor oameni ramane aceeasi. In realitate sunt mai multi sfinti pe pamant, la ora actuala decat in calendar. In primele veacuri crestine toti oamenii de rand erau considerati sfinti. Sf. Andrei vedea pe Hristos in fiecare fiinta umana, indiferent de pacate, iar Sf. Nicolae, iubea deopotriva pe crestini ca si pe pagani. Iata care e diferenta dintre crestinismul autentic si cel de astazi. Bune a zis Arhimandritul Sofronie ca religia crestina n-a fost aplicata niciodata la parametrii ei. Lasati sfintii in pace, ca pana la urma tot la Dumnezeu e nadejdea. Cu iertare.

Leave a Comment

Your comment

You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Please note: Comment moderation is enabled and may delay your comment. There is no need to resubmit your comment.