pridvorul lui laurentiu dumitru

Ciprian Voicilă

Soni este un personaj foarte cunoscut in lumea vamaiotilor datorita localului pe care il are acolo. Pe strada Sfintii Voievozi, din Bucuresti, mai are un restaurant foarte frecventat de tineri si de Vip-urile din lumea culturala. S-a gandit sa intreprinda ceva care sa fie in acelasi timp gastronomic, cultural si educativ. A conceput un proiect de educatie alimentara, „Esti cu ce te hranesti”, care s-a desfasurat din aprilie pana in iunie in douasprezece scoli si licee din Bucuresti. Si pentru ca nu ii place munca solitara, s-a inconjurat de cinci prieteni: un arheozoolog, Valentin Dumitrascu, un actor – Doru Catanescu-, un etnolog- eu- si două fete specialiste in probleme de PR, managere de proiect, Eliza Sima si Silvia Cazacu.

Am să vă redau propria mea perspectivă, etnologica, asupra alimentatiei mai mult sau mai putin sanatoase. Dintotdeauna actul alimentar nu a fost numai unul fiziologic, ci si unul cultural.

Opozitia „crud”-„gatit” marcheaza trecerea de la natura la cultura. Determinant pentru identitatea culturala a celui care se hraneste nu este numai ce mananca ci si cum mananca. Cum mananca de obicei o familie la oras? Din raspunsurile pe care mi le-au dat elevii reiese ca foarte putini iau cele trei mese pe zi cu toata familia reunita in jurul mesei. Unii se intalnesc numai dimineata, altii numai seara si foarte multi abia se aduna „in week-end”. Remarca pe care o face Jean Baudrillard in „Societatea de consum” după care in societatile de consum desi exista comunicare, a disparut comuniunea dintre oameni devine, daca este luata ca ipoteza de lucru, o ipoteza care se confirma. Televizorul este, in parte vinovat, pentru aceasta alienare. Cand ne adunam, in sfarsit, mancam mecanic si privim hipnotizati la ce se intampla in cutia magica. Doru Catanescu le-a cerut intr-o zi copiilor sa ne dea niste sinonime pentru „a manca”. Imediat s-au conformat oferindu-ne nişte metafore masiniste: „a balota”, „a rabata”, „a baga la ghiozdan”, „a hali”. Mancam si traim pe fuga, de aia poate ne place filmul „Alearga Lola, alearga”. Masa patriarhala s-a atomizat si ea. Mancam la bufet suedez.

Pentru a le oferi o alternativa la stilul nostru de viata le vorbesc elevilor despre cum se manca odata. Intai de toate le spun că taranii pe care noi adesea ii dispretuim erau oameni mult mai profunzi. Asta reiese si din functia magico-religioasa pe care o dadeau alimentelor. Cand se nastea un copil, le intampinau pe Ursitoare, intruchiparile romanesti ale destinului, cu masa pusa. Puneau din toate cate putin: turte sau paine, vin, apa, miere, grau, lapte… Le invitau cu formula: „Sfintelor, bunelor, bune ca painea, dulci ca mierea si line ca apa…” Cand i se facea copilului prima scalda, i se punea in ea busuioc, pentru a fi atragator si inmiresmat, lapte, ca să aiba pielea alba, miere, ca sa fie dulce la vorba, un ban de aur sau de argint, ca sa fie bogat. Sarea era presarata pe la ferestre si pe prag pentru ca i se atribuia puteri apotropaice, de protectie impotriva duhurilor malefice. Cand se construia o casa, puneau la temelia ei un cap de cocos proaspat taiat ( sa nu uitam ca orice constructie pentru a fi durabila cere un sacrificiu real sau simbolic; pentru mentalitatea arhaica sufletul trece din individul sacrificat in construcţie si o insufleteste, o anima), o bucata de aluat si un pahar cu vin. Pestele, simbol crestin (fiecare initiala a cuvantului grec „ichtys” este o abreviere a numelui lui Iisus care, in traducere, inseamna: Iisus Hristos Fiul Lui Dumnezeu Mantuitorul), era primul aliment consumat dupa ce taranii se intorceau de la slujba Invierii. Credeau ca cine mananca peste acum o sa fie vivace tot anul. In privinta „alimentului rege”, painea, exista chiar un ritual. Tatal familiei „deschidea” masa taind painea sau rupand-o. Prima bucatica era aruncata ca ofranda pentru strămosi, iar ultima trebuia neaparat consumata pentru ca era „bucatica norocului” sau „bucatica puterii”.

Taranii cunosteau nu numai puterea alimentelor de a te pune in acord cu sacrul ci si importanta mesei ca act de comuniune intre comeseni. Mancau, de obicei, la mese rotunde, din lemn, mici, in asa fel incat gradul de apropiere dintre ei era mult mai mare decat acum.

Cat despre ideea ca omul este ceea ce mananca ar merita ca cineva sa faca o istorie culturala a ei. Un capitol l-ar ocupa materialistii prin Feuerbach, un altul crestinii. „Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el”.