pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu

Constant ca un marfar, Laurenţiu Dumitru şi-a propus să aprovizioneze regulat taraba de carte religioasă de la noi. Un metronom interior îi spune că tinerii sunt în derivă, că nordul li s-a desfiinţat, că sunt nişte orfani care-şi dispută paternitatea la ruletă. De data aceasta, cartea adoptă un ton mai relaxat, viziunea este mai largă, reproşul mai blând – în definitiv, suntem cu toţii victimele aceluiaşi timp. Rămâne, în continuare, stilul, degajat, confesiv, poate prea auto-referenţial. Autorul dispreţuieşte prudenţa şi spune lucrurilor pe nume, escaladează munţi interzişi şi trimite găuri negre la plic suficienţilor.

Prezentul volum acoperă o cerinţă mereu actuală, aceea de a afla încotro s-a dus adevărul. Sau încotro ne-am dus noi de la locul adevărului. Din motive imobiliare, sufletul şi trupul sunt obligate la un menaj comun, de aici şi drama. Autorul nu dramatizează de dragul ratingului, ci observă realitatea şi o consemnează. Sunt, într-adevăr, tinerii, între cer şi pământ, adică aerieni, fără nimic sub picioare? „Cei mai derutaţi şi mai lipsiţi de repere sunt tinerii. Ei au la dispoziţie toate condiţiile ca să-şi dea viaţa peste cap” (p. 22).

Autorul e direct, cititorul este luat pe sus într-un fel de reciprocitate somată: „Suntem fanii credinţei, spectatori ai ei, colecţionari de cuvinte frumoase! Am redus credinţa la estetică, la psihism. Nu mai căutăm să ne folosim pentru viaţa noastră, ci căutăm cuvinte care sună frumos” (p. 156).

Tinerii postmoderni nu sunt numai pofticioşii goliţi de salivă din a căror punere la zid îşi trag capitalul moraliştii de carieră. Tinerii postmoderni sunt, ca tinerii din toate perioadele istorice, oameni care vor să ştie încotro s-o ia, blocaţi, deci, în vârsta lor. Martor al acestei vârste ocupate, autorul îndeamnă fără a se simţi far: „orice model e bun dacă-ţi îmbunătăţeşte viaţa, însă, din punctul meu de vedere, adevăratul model pentru om este Dumnezeu-Omul, Hristos Mântuitorul” (p. 112).