pridvorul lui laurentiu dumitru

Ciprian Voicila

In starea de repaus se intra dar se si iese. Cand privim la nenumaratele reclame care ne invita sa ne relaxam suntem tentati sa credem ca ar trebui sa ne odihnim, sa avem un ragaz tot timpul. Prezentul tinde sa faca din repaus o adevarata profesie.

Stramosul nostru, taranul, intuia ca rostul lumii presupune un echilibru intre activitate si repaus. Era un timp pentru toate si pentru fiecare in parte. Nu avea cultul muncii, nu era workoholic. Pastra prezenta in minte pedeapsa lui Adam, care izgonit din gradina Edenului este condamnat sa isi manance painea in sudoarea fetei, “sa se hrăneasca din furca si din lopata”, cum se spunea in popor. Cand vedea un om chinuit de necazuri, taranul spunea despre el ca este muncit. Dar nu avea nici notiunea de week-end. Respecta pe cat ii sta in puteri duminica, ziua in care se odihneau si omul si Domnul. Timpul sacru, sarbatoarea, era consacrat si prin nelucrare.

Intr-o versiune autohtona a creatiei, la inceput lumea era tot o apa peste care se plimbau Dumnezeu si Nefârtatul, adica diavolul. Pamantul este intocmit de Dumnezeu si Nefartatul, care primeste porunca sa se afunde pana pe fundul apei si sa ia de acolo pamant in numele lui Dumnezeu. Acesta face o turtita din pamantul pe care il aduce Nefartatul, sufla deasupra ei, o bate cu plama si turtita se preschimba intr-un pat. Dumnezeu a pus patul din pamant pe apa si seara s-a culcat pe el. Imaginea pamantului in forma de pat ne vorbeste despre prestigiul pe care il avea la sat odihna. Scopul cosmogoniei pare a fi odihna de la sfarsitul creatiei. Dar sa nu uitam ca odihna din a saptea zi avea un sens numai in relatie cu munca celorlalte sase zile.

Revin la legenda. Dracul, ca sa-şi confime numele de Ne-Frate, cum l-a vazut pe Dumnezeu ca doarme a incercat sa il tragă de pe pat si sa-l inece. “Si l-a tot impins toata noaptea; cand se uita a doua zi, era pamant cat este si astazi, el tot crestea sub Dumnezeu!”. Povestea o gasim in culegerea Elenei Niculita Voronca, “Datinele si credintele poporului roman” ( editura Saeculum, Bucuresti, 1998, p.18).

Mitologia populara romaneasca aduce in scena doua personaje care le pedepsesc pe femeile nevrednice, Martolea si Joimarita. Martolea sau Mart Sara iesea in calea acestora martea, mai pe seara, daca femeile torceau, spalau sau coceau painea in aceasta zi. Pedepsele erau rafinate. Marţolea le lasa seara pe horn fuse nenumarate pe care bietele femei trebuia să le umple si din fir sa ii faca o haina pana dimineata. Daca nu reuseau erau condamnate la moarte. Infatisarea lui Martolea era una cu adevarat demonica (de unde intelegem ca a lucra in zi de sarbatoare era ispita draceasca): semana cu un tap, avea cap ca de om, coarne si copite. Ca sa te induca in eroare se transforma si in fecior chipes sau in baba imbracata in haine albe.

Nici intalnirea cu Joimarita nu era una imbucuratoare. Aceasta era slujnica Joii mari din Saptamana Mare. De ziua ei umbla prin sate sa vada daca femeile au terminat de tors canepa. Daca nu, le interoga si le condamna: catzii, catzii, tors-ai caltzii? Caltzii dacă n-ai torcat, mainile ti le-am tocat!”. Ardea in jar si zdrobea mainile nefericitelor.

Despre omul mort se spunea ca “a repauzat”. Acesta atinsese gradul ultim al starii de repaus. Repausul, ca şi viaţa, are gradele ei.