Patimirile ortodocsilor din Carpato-Rusia

1:53 am Uncategorized

Introducere: Carpato-Rusia

Carpato-Rusia este aşezată în Europa de Răsărit, o fâşie de pământ cuprinzând pantele sud-vestice ale Carpaţilor. Ea se întinde în ceea ce e acum nordul şi estul Slovaciei, sud-estul Poloniei şi mai ales sud-vestul Ucrainei, în regiunea cunoscută drept Transcarpatia. Carpato-ruşi se găsesc şi în Serbia, iar câţiva şi în nordul României şi Ungaria. Pe lângă aceştia, există o imigraţie foarte mare, încă de la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea, îndeosebi în nord-estul Statelor Unite ale Americii.

În număr de aproape un milion, locuitorii Carpato-Rusiei sânt numiţi „Ruteni” sau „Rusnaki”. În ţinuturile muntoase din răsăritul Carpato-Rusiei sânt „Hutsulii”, în centru „Boikoşii” şi în Polonia, „Lemkoşii”. Marea lor parte trăiesc însă în zona dealurilor joase ale Carpaţilor. În general, ei îşi spun „Carpato-ruşi” sau „Rusini” (ori „Rusâni”). Limba lor este un dialect oriental Slav, apropiat dar distinct de Rusă şi Ucraineană. Capitala naturală este Ujgorod, din 1945 înăuntrul graniţelor Ucrainene. Alte oraşe mari sânt Mukacievo în Ucraina şi Presov în Slovacia.

De-a lungul istoriei, Carpato-Rusia a fost adesea invadată, victimă a uneia sau alteia dintre marile puteri, de la Ungaria şi Imperiul Austro-Ungar la Reichul Nazist şi Uniunea Sovietică. Din această pricină, a purtat felurite nume, precum „Rusia Ungurească” (de la stăpânirea Ungară), „Ruthenia” (printre latinofroni), „Ucraina Transcarpatică” (în Ucraina Sovietică şi post-sovietică) sau „Rusia Subcarpatică” (termenul corect geografic şi tehnic). În ciuda predilecţiei pentru numele din urmă, în acest articol vom folosi îndeobşte termenul Carpato-Rusia. În contextul nostru, acesta pare să fie termenul cel mai potrivit pentru această insulă de Orthodoxie Rusească în afara Rusiei.

Istoria şi trezirea conştiinţei de neam

Pantele sud-vestice ale Carpaţilor au fost locuite de Slavi încă din veacul al şaselea, şi sânt socotite drept leagănul Rusiei. Cu toate acestea, în jurul anului 896 ţinutul a fost populat de Ungurii păgâni. Aceştia au fost îngăduitori cu populaţia Slavă, Carpato-ruşii, care primiseră încă din veacul al nouălea creştinismul dreptslăvitor de la Sfinţii Chiril şi Methodie sau de la ucenicii lor – cu mult înainte de încreştinarea Ruşilor la Kiev. Ungurii, însă, vor cădea mai apoi sub înrâurirea Germanilor (Frankilor, n.tr.), care începuseră să se rupă de Biserică. Şi, într’adevăr, în veacul al unsprezecelea, cu Papi de acelaşi neam, Germanii au început să dezvolte o nouă credinţă, care a ajuns să fie cunoscută drept romano-catholicism. Din nefericire, i-au tras după ei şi pe Unguri.

Aşa că, după schisma din 1054, Ungurii au început să-i împileze pe Carpato-ruşi, încercând să-i boteze potrivit schismei romano-catholice. Ca în Europa Apuseană şi Centrală, a fost introdus sistemul feudal, pentru a stăpâni populaţia de ţărani. Până astăzi, se pot vedea în Carpato-Rusia mai multe castele care dau mărturie de această împilare, ce a dat naştere unei mişcări de împotrivire condusă de eroi ai locului. Carpato-Rusia a fost apoi mult-încercată de năvălirea Musulmano-tătară din 1241, dar Orthodoxia a dăinuit şi chiar a propăşit. În 1646, însă, romano-catholicismul a atacat iarăşi, de data aceasta cu arma Uniatismului. Din păcate, în perioada sfârşitului de secol şaptesprezece şi a începutului de secol optsprezece, sărăciţii şi neajutoraţii dreptslăvitori Carpato-ruşi au fost siliţi treptat să primească Uniaţia, ca să poată trăi. O excepţie a fost preotul şi scriitorul Mihail Orosvigovski (Andrella) (1637-1710), care s’a împotrivit cu tărie minciunii Uniaţiei. Cel din urmă episcop Carpato-rus, Dosithei, a fost orbit şi a murit de moarte mucenicească în 1734; de atunci, Ungurii nu au mai îngăduit noi clerici orthodocşi.

Uniaţia va stârni mai târziu împotrivirea a înşişi Uniaţilor, care şi-au dat seama că adevăratele interese ale Carpato-Rusiei se găseau într’o alianţă cu Rusia dreptslăvitoare. În veacul al nouăsprezecelea, Rusini Uniaţi precum poetul naţional Alexandr Duhnovici (1803-1865), sau Ioann Rakovski (1815-1885), Adolf Dobrianski (1817-1901) şi Evghenie Fentsik (1844-1903) au lucrat pentru trezirea conştiinţei de neam, aliindu-se cu Slavofilii din Rusia. După această trezire naţională, a urmat ca un pas firesc trecerea Carpato-ruşilor la Orthodoxie, scuturându-se în cele din urmă de robia duhovnicească şi naţională a Uniaţiei.

Povestea întoarcerii la Orthodoxie în Carpatho-Rusia

Unul dintre cei dintâi care au început mişcarea de întoarcere la Dreapta-slăvire din Carpato-Rusia a fost Arhimandritul Vladimir (Terleţki) (născut în 1808). Mai întâi preot Uniat, a ajuns până la urmă Dreptslăvitor la Kiev, în 1872, după prigoana Ungară de acasă. La Kiev, el a scris în vederea trezirii naţionale din Carpato-Rusia. O a doua personalitate a fost preotul Uniat Ioann Rakovski (†1885), amintit mai sus, din satul Iza, lângă Hust (acum în Ucraina). Deşi a rămas Uniat până pe patul de moarte, după el alţii s’au alăturat Bisericii Orthodoxe, în ciuda faptului că în Imperiul Austro-Ungar te puteai alătura oricărei credinţe – mai puţin Dreptei-slăviri.

Aşa că, în 1903, când sătenii din Iza şi-au făcut cunoscută intenţia de a deveni Dreptslăvitori, Golgotha lor a început. De îndată ce sătenii au rostit pentru întâia dată Crezul fără binecunoscutul filioque, Iza s’a umplut de soldaţi Unguri. Casele au fost perchiziţionate, iar cărţile de slujbă şi icoanele au fost confiscate. Soldaţii au rămas în sat vreme de câteva luni, luând cu sila hrană de la săteni, oprimându-i şi batjocorind femeile. În cele din urmă, au început arestările şi 22 de bărbaţi au fost trimişi la judecată.

Această judecată, cunoscută sub numele de „Primul Proces Sighetu Marmaţiei (1)”, s’a ţinut în 1904. Acuzaţia a fost de „trădare”, schimbată mai apoi în „incitare contra naţiunii maghiare”. Trei ţărani, Ioachim Văcaru, Vasile Lazăr şi Vasile Camen, au fost condamnaţi la paisprezece luni de închisoare şi la plata unei amenzi uriaşe. Pământuri, case, dobitoace şi unelte au fost scoase la vânzare, pentru plata acestor amenzi. Ţăranii au fost sloboziţi din temniţă săraci lipiţi, iar familiile lor au fost îngrijite de rude, cu ajutorul parohiei din Iza. Însă Ioachim Văcaru şi tovarăşii săi nu au scăpat. În scurtă vreme, Ungurii au înfiinţat în sat un post de gardă, la doar cinci kilometri depărtare de o altă garnizoană. Ioachim Văcaru a fost prins şi chinuit până la moarte. Ţăranii, neavând preot, l-au înmormântat singuri, cântându-i cele de îngropăciune.

Mucenicia lui Ioachim a dus doar la creşterea împotrivirii. Mai multe sate, Lúcĭki, Tereblia şi altele, au hotărât să se întoarcă la Dreapta-slăvire. Ţăranii au căutat un preot orthodox, care să-i primească în Biserică, dar la acea vreme era cu neputinţă preoţilor Ruşi să treacă graniţa.

Abia mai târziu marele prieten al Carpato-Rusiei, strălucitul theolog şi energicul restaurator al Orthodoxiei Patristice în Rusia, Arhiepiscopul Antonie (Hrapoviţki) (1863-1936), mai apoi Mitropolit al Kievului şi Întâi-stătător al Bisericii Orthodoxe Ruse din afara Rusiei, a izbutit să capete jurisdicţie în Carpaţi.

Prin urmare, ţăranii l-au abordat pe episcopul Sârb din Budapesta. Acesta se temea însă de autorităţile Ungare, şi a refuzat să se vadă cu delegaţia. Ţăranii s’au dus atunci la Patriarhul Sârb din Karlovăţ, deoarece Biserica sa se îngrijea de toţi dreptslăvitorii din Imperiul Austro-Ungar. Deşi i-a primit, şi el era prea înspăimântat de groaza Austro-Ungarilor. Ţăranii i-au răspuns că dacă îi va îndepărta, va da răspuns de aceasta la Judecata de Apoi. Patriarhul s’a hotărât să trimită un preot. Când episcopul Uniat din oraşul învecinat, Mukacievo, a auzit aceasta, s’a dus degrabă la Viena pentru a denunţa faptul, spunând că dacă s’ar îngădui aşa ceva, întreaga sa eparhie ar trece la Dreapta-slăvire, iar el ar rămâne fără slujbă. Denunţul său a fost primit favorabil; această faptă va atârna asupra conştiinţei sale pe veci.

Între timp, ţăranii din Iza au început să-şi ţină singuri slujbele, până ce au putut să treacă pe ascuns graniţa cu Bucovina Românească, unde un preot le-a botezat copiii. Ţăranii au clădit în sat un paraclis, dărâmat însă de soldaţii Unguri, care le-au interzis să se roage împreună. Abia în 1910 Carpatho-Rusia a primit în cele din urmă un conducător duhovnicesc, în persoana Ieromonahului Alexie (Kabaliuk). În acel an a sosit el în sat, ascuns într’o căruţă cu fân.

Părintele Alexie

clip_image001.jpg

Acest mărturisitor al Dreptei-slăviri s’a născut la 1 Septembrie 1877 în satul Carpato-rus Iasinie, în evlavioasa familie a unui tăietor de lemne, Ivan Kabaliuk şi a iubitoarei sale soţii Anna. Pruncul, unul dintre cei opt, a fost numit după Sfântul Cneaz Alexandru Nevski. Copilul a început şcoala parohială la vârsta de şase ani şi a arătat bună-cucernicie şi isteţime, citind tot ce putea despre Orthodoxie. Cerceta adesea mănăstirile Dreptslăvitoare din Bucovina învecinată, ca şi mănăstirea Uniată Kiş-Baran. Ca tânăr, şi-a făcut stagiul militar, după care s’a întors acasă, aflându-şi tatăl pe patul de moarte. A mers apoi la Mănăstirea Biskad (Bâşca?), acum în România, pentru a-l întreba pe văzătorul cu duhul Stareţ Arcadie dacă să se căsătorească sau să se călugărească. Răspunsul a fost monahismul.

Pentru că acest suflet simţitor nu putea primi minciunea Uniaţiei, în 1905 şi 1906 Alexandru a cercetat Lavrele de la Kiev şi Pociaev, unde i-a întâlnit pe bătrânul Mitropolit al Kievului, Flavian, şi pe dinamicul Arhiepiscop Antonie (Hrapoviţki), care va juca un rol vital în viaţa Părintelui Alexie. În 1908, se hotărăşte să meargă în pelerinaj la Muntele Athos şi la Ierusalim.

A devenit dreptslăvitor în Iulie 1908, la mănăstirea Rusească a Sfântului Panteleimon din Muntele Athos şi s’a întors în Rusia ducând ca dar o icoană a Maicii Domnului „A Neşezutei Cântări”, care îl va însoţi pentru tot restul vieţii. La începutul lui 1910, se călugăreşte la mănăstirea Iablocino (acum în Polonia), ia numele de Alexie şi începe studii theologice. La 15 August 1910, din nou cu sprijinul Arhiepiscopului Antonie, este hirotonit ieromonah, cu numele de Alexie. De acolo, a fost chemat în Iza. A slujit aici în taină, precum şi în Mukacievo şi în alte sate.

În patrie, cel dintâi vrăjmaş al Părintelui Alexie – ca şi al identităţii duhovniceşti a Carpato-ruşilor – era Uniaţia. Politica Austro-Ungară de a dezbina şi stăpâni a însemnat despărţirea locuitorilor ţinuturilor de la hotarele Rusiei (înţelesul cuvântului „Ukraina”) de ţară-mamă, Rusia.

A însemnat artificiul religios al Uniaţiei, care va duce mai apoi la inventarea unei identităţi naţionale separate, prin „ucrainizare”. Arma aceasta s’a folosit îndeosebi în vestul Micii Rusii (acum Ucraina), cunoscută drept Galiţia, care fusese multă vreme sub influenţă Polonă.

Această minciună a fost dată în vileag de către dreptslăvitorii Carpato-ruşi. Numele pe care şi-l dădeau ei înşişi, „Rusini”, arăta limpede că nu erau un neam pe deplin diferit şi că întreaga lor istorie era de fapt parte a Orthodoxiei Ruse. Ei nu sânt „Carpato-ucraineni”, ci Carpato-ruşi. Aşa se explică de ce se temeau într’atât Austro-Ungarii de Orthodoxia Rusă şi încercau s’o înăbuşe.

Nimic nu-l putea însă opri pe Părintele Alexie, nici chinul, nici prigoana. Credinţa sa, râvna şi dorinţa de a-şi sluji poporul erau atât de puternice, încât a lucrat ca strungar, deoarece nu era dispus să trăiască pe seama ţăranilor săraci. Colinda prin toate satele ce se întorseseră la Dreapta-slăvire, slujind tainele, propovăduindu-le şi întărindu-i în credinţă. Doar într’o zi a botezat 200 de copii şi a împărtăşit peste 1000 de credincioşi. Potrivit unei gazete Maghiare, în comitatul Maramureşului, în jurul Izei, peste 14.000 de oameni au devenit orthodocşi.

În doi ani, Părintele Alexie a întemeiat 28 de obşti dreptslăvitoare în felurite sate. A căutat pretutindeni ajutor, ducându-se iarăşi în Athos şi întâlnindu-se acolo cu Patriarhii Constantinopolei şi Serbiei. Prigoanele s’au înteţit, şi Părintele Alexie a fost arestat de mai multe ori. Soldaţii înconjurau bisericile, căutau prin case, confiscau cărţile de rugăciune, icoanele, crucile şi literatura religioasă. Asupra ţăranilor erau impuse dări uriaşe, tot ţinutul era plin de trupe militare, iar paraclisele au fost închise. Cei ce se făceau Dreptslăvitori erau întemniţaţi. Drept răspuns, şi mai multe sate au devenit orthodoxe.

Părintele Alexie era vânat de autorităţile catholice Maghiare ca o fiară sălbatică. La mijlocul lui 1912, a fost silit să treacă mai întâi în Iablocino, apoi în primăvara lui 1913 în Rusia, iar în cele din urmă în America, unde se găsea o mare colonie Carpato-rusă. Acolo, împreună cu Părintele Alexandr Hotoviţki, şi-a continuat lucrarea misionară, iar sute de mii de Carpato-ruşi s’au întors la Orthodoxia strămoşilor lor. De aici, Părintele Alexie a corespondat neîncetat cu turma sa, şi Austro-Ungarii au început să aresteze pe oricine purta vreo scrisoare cu timbru de America. Câteva sute au fost întemniţaţi, printre care toate rudele Părintelui Alexie.

Alţi Sfinţi Mărturisitori

Soldaţii au recurs la chinuri. Dreptslăvitorii erau spânzuraţi de copaci, fără ca picioarele să poată atinge pământul. Astfel, începeau să le sângereze nasul, gura şi urechile. Dacă cei munciţi îşi pierdeau cunoştiinţa, soldaţii aruncau peste ei apă, ca să continue chinul. O femeie din satul Lejie a murit în urma chinurilor. Mulţi au cunoscut „copacul chinurilor”, dar nu s’au lepădat de Dreapta-slăvire. Alţii au fugit în munţi şi păduri.

Astfel, unsprezece fete, învăţate de sora Părintelui Alexie, Vasilisa, s’au făcut în taină monahii. Au plecat în munţi, au ridicat o casă în pădure şi au vieţuit acolo călugăreşte. Soldaţii au aflat cele întâmplate, le-au vânat şi le-au găsit. Le-au silit să se dezbrace şi să stea, îmbrăcate doar în rufărie, în apă îngheţată vreme de două ceasuri, apoi le-au aruncat în temniţă. Numele lor erau: Maria Văcaru, Pelaghia Smolik, Anna Văcaru, Maria Madiar, Pelaghia Tust, Pelaghia Şerban, Parascheva Şerban, Iuliana Azai, Maria Prokun, Maria Dovganici, Anna Camen. În 1910, Dreptslăvitorii, rămaşi fără preot, au căutat ajutor în Rusia. La mănăstirea din Iablocino au fost trimişi mai mulţi candidaţi pentru hirotonie. Printre aceştia se numărau Vasile Camen şi Vasile Văcaru. Ei au fost primiţi în mănăstire cu dragoste. Între timp, oamenii din Iza se adunau să se roage în casa unui sătean, Maxim Procop. În 1913, nepoata sa, Iuliana Procop, a pătimit pentru Hristos, făcându-se sfântă mărturisitoare. Deşi era doar o fetişcană, în 1913 a organizat în sat o mănăstire de maici.

Pe 23 Iulie, în acelaşi an, a început un alt proces în Sighetu Marmaţiei. Aici, procurorul i-a pus sub acuzare pe „Alexandru” Kabaliuc, în vârstă de 36 ani, şi alte 94 persoane, printre care preoţii Grigore Griţac şi Nicolae Sabău, ca şi alţi ţărani din Iza. Părintele Alexie s’a întors de bunăvoie după câteva luni din Statele Unite ale Americii ca să ia parte la judecată, pentru a pătimi împreună cu turma sa. Au fost învinuiţi că au primit ajutor din Rusia Orthodoxă şi de la Muntele Athos pentru a-i converti pe Uniaţi la Dreapta-slăvire, lucru socotit ca trădare de Austro-Ungari.

La proces, Părintele Alexie s’a apărat, spunând că nu au avut nici un interes politic, ci s’au preocupat doar de credinţa orthodoxă; iar dacă va trebui să pătimească din această sfântă pricină, aşa să fie. Procesul a ţinut două luni. În sfârşit, pe 3 Martie 1914, Părintele Alexie a fost osândit la patru ani şi jumătate de închisoare şi amendat. Ceilalţi au primit între trei ani şi şase luni. Auzind sentinţa, Ţarul Rus Nicolae al II-lea i-a dăruit Părintelui Alexie o cruce pectorală de aur pentru mărturisirea sa de credinţă, iar în bisericile din Rusia s’au ţinut slujbe anume.

În timpul procesului, soldaţii au năvălit în Iza şi au prins-o pe Iuliana Procop şi pe celelalte surori de mănăstire. Duse la postul de poliţie, au fost schingiuite şi soldaţii au încercat să le convingă să se lepede de Dreapta-slăvire. Apoi, în plin ger, acestea au fost udate cu apă şi aruncate pe uliţă. Aici, li s’au smuls hainele şi au fost bătute fără milă. Desculţe şi dezbrăcate, au fost târâte aşa prin sat, în speranţa că se vor lepăda de credinţa orthodoxă. Uliţele au rămas goale şi sătenii şocaţi, fără să poate interveni nicidecum. Preotul Uniat, care chemase soldaţii, a poftit-o pe Iuliana să stea de vorbă şi a încercat cu viclenie să o convingă să se lepede de credinţă. Ea a rămas neclintită, deşi chinurile au continuat pentru încă trei luni. Nici una din surorile de mănăstire nu s’a lăsat de credinţa sa dreptslăvitoare.

La începutul lui 1914, trei preoţi au sosit din Rusia, Părintele Amfilohie (Vasile Camen), Părintele Matthei (Vasile Văcaru) şi Părintele Serafim (ucis mai târziu în război). Au fost de îndată arestaţi şi trimişi la centrul local învecinat din Hust. Primii doi au fost puşi sub arest la domiciliu, iar Părintele Serafim a fost trimis în armată. Când a izbucnit Primul Război Mondial, Părintele Amfilohie şi alţi patruzeci de ţărani au fost arestaţi. El a fost condamnat la patru ani de închisoare. Au fost arestate şi Iuliana şi surorile ei întru Hristos, apoi şi ele au fost trimise la Hust. Au fost eliberaţi abia când trupele Ruseşti au intrat în oraş. După retragerea Ruşilor, surorile au rămas credincioase şi se întâlneau noaptea ca să se roage. Drept îndrumător duhovnicesc îl aveau pe Părintele Amfilohie, pe atunci închis la Kosiţe (acum în Slovacia).

În 1917, toată obştea de surori a fost pusă din nou sub arest la domiciliu, însă de data aceasta ele trebuiau să se ducă la postul de poliţie pentru cercetări de trei ori pe zi. În 1918, Iuliana a fost bătută aproape până la moarte. Trupul îi era plin de răni, nasul spart, capul rău învineţit.

Bătăile au fost însoţite de discursuri pentru a o convinge să se lepede de Dreapta-slăvire şi de viaţa monahală. Însă au dat greş. Desfigurată şi plină de sânge, Iuliana a fost dusă la beci şi acoperită cu nisip. Nu i s’a îngăduit nimănui să o vadă. În a patra zi, Iuliana a revenit la viaţă.

Soldaţii nu se aşteptau să supravieţuiască. A fost dusă la tatăl ei şi s’a chemat un doctor. Ea a refuzat însă asistenţa medicală şi s’a tămăduit în chip minunat. În 1924, Iuliana Mărturisitoarea a fost tunsă în monahism cu numele Parascheva şi a devenit Igumena Mănăstirii din Maramureş. După adormire, a fost îngropată la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Mukacievo.

Mărturisirea credinţei între cele două Războaie Mondiale

După Primul Război Mondial şi năruirea „închisorii popoarelor”, Imperiul Austro-Ungar, Carpato-Rusia s’a găsit în noul stat al Cehoslovaciei. Deşi atrocităţile Austro-Ungarilor luaseră acum sfârşit, acordul de la Saint Germain en Laye din 1919, care dăduse naştere noului stat, nu s’a aplicat cu adevărat. Drept urmare, Carpato-Rusia n’a primit autonomie în cadrul Cehoslovaciei, iar încercările de Uniaţie şi ucrainizare au continuat. Însă cei ce încercau aceasta trebuia acum să dea piept un Părinte Alexie liber.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Părintele Alexie fusese închis şi împuns cu baioneta pentru credinţa sa de către Austrieci. În toamna lui 1919, a fost îngrijit într’un spital din Kiev şi cercetat de Mitropolitul Antonie, marele său admirator. Acesta l-a numit pe Părintele Alexie „un erou” şi, cu cuvinte proroceşti, „un mărturisitor şi mucenic pentru Adevărul lui Hristos”. Toate aceste întâmplări sânt istorisite în volumul IV din Biografia Mitropolitului (2). După întoarcerea din temniţă şi spital, Părintele Alexie a vieţuit în Mănăstirea Sfântului Nicolae, pe care a întemeiat-o în Iza, lângă biserica în care slujise Părintele Ioann Rakovski. Aici, în 1921, a devenit Igumen. La acea vreme, satele din jurul Izei, Bâstrî, Gorincevo, Uibarovo, Lipcia, Tereblia şi Koşelevo veniseră toate la Dreapta-slăvire. Mulţumită lucrării începute de Părintele Alexie, într’un răstimp relativ scurt, mai bine de o mie de parohii Rusine s’au întors până la urmă la Orthodoxie. Părintele Alexie a fost ajutat în lucrarea sa misionară de doi dintre nepoţii lui Adolf Dobrianski, Alexei Gherovski (1883-1972) şi Gheorghi Gherovski (1886-1959).

De Praznicul Schimbării la Faţă din 1921, Părintele Alexie a deschis lucrările Soborului Bisericii Orthodoxe Carpatho-Ruse. Erau acolo peste 400 de trimişi din toate satele dreptslăvitoare din ţinut. Trimişii au adoptat un statut şi numele oficial de „Biserica Orthodoxă a Răsăritului Carpato-Rusă”. Adunarea a hotărât să rămână în Biserica Sârbă, pe atunci sub strălucitul Episcop Dosithei, ca şi până atunci, mai ales de vreme ce atâţia dintre reprezentanţii Sârbi studiaseră în Rusia, iar Biserica Orthodoxă Rusă din afara Rusiei fusese întemeiată în Serbia.

Capul Bisericii Ruse exilate în Serbia era vechiul ocrotitor al Părintelui Alexie, Mitropolitul Antonie (Hrapoviţki), care a continuat să-i ajute pe Carpato-ruşi. El a trimis un vestit misionar, Arhimandritul Vitalie (Maximenko), în ţinutul din jurul Presovului (acum în Slovacia). Înainte de Revoluţie, Părintele Vitalie condusese tipografia Lavrei Pociaev. Acum, la nord de Presov, a întemeiat Mănăstirea Sfântului Iov, aducând monahi de la Valaam şi începând publicarea unei gazete numită „Pravoslavnica Carpato-Rusie”. Aceasta a devenit mai târziu ziarul oficial al Bisericii Orthodoxe Ruse din afara Rusiei.

Carpato-ruşii au primit ajutor şi de la seminarul din Bitola (Serbia), îndeosebi de la reprezentaţii săi cei mai de seamă, Părintele (acum Sfântul) Ioan (Maximovici) şi Părintele (acum Sfântul) Iustin (Popovici). Cel din urmă a slujit pentru o vreme ca misionar pe lângă Presov. Cu totul, în Carpato-Rusia s’au stabilit peste 11.000 de Ruşi Albi, printre care Arhimandritul Vasilie Pronin (1911-1997), care mai apoi a primit schima mare. Pe lângă că a fost un mare Stareţ, acesta era şi un strălucit lingvist (vorbea paisprezece limbi) şi geolog, scriind o încă nepublicată „Istorie a Orthodoxiei Carpato-Ruse de la începuturi până în zilele noastre” (3).

Cu toate acestea, Orthodoxia din Carpaţi urma să treacă printr’o altă ispită. De data aceasta, nu era din una din afară, ci dinăuntrul Bisericii – ispita schismei. Noul Patriarh al Constantinopolei de la acea vreme, Meletie Metaxakis, ecumenist şi modernist, începuse să-i susţină pe schismaticii revizionişti Sovietici şi să-i prigonească cu înverşunare pe monahii de la Valaam pentru păzirea calendarului dreptslăvitor şi împotrivirea la revizionismul bisericesc. Ca să-i contracareze pe Sârbii dreptslăvitori, acest patriarh a numit el un episcop al Carpato-Rusiei, Savvatie, având susţinerea guvernului Cehoslovac pro-catholic. Încă o dată, Părintele Alexie, care devenise în 1925 arhimandrit, s’a ridicat în apărarea canoanelor. L-a susţinut pe Episcopul Ceh (acum Sfântul) Gorajd din Biserica Sârbă, iar Biserica Carpato-Rusă a izbutit să respingă pretenţiile moderniştilor. Mulţumită Arhimandritului Alexie, care era episcop în toate privinţele, mai puţin cu numele, a luat fiinţă în 1931 eparhia Mucacievo-Presov.

clip_image001b.jpg
Biserica Buneivestiri din Hust, ridicată de Părintele Alexie şi sfinţită în 1928.

În ciuda uriaşelor greutăţi, mişcarea dreptslăvitoare Rusină, condusă de Părintele Alexie, a înflorit în perioada anilor 1920 şi 1930. Astfel, potrivit unor statistici din 1936, eparhia Mukacievo-Presov consta în 127 de biserici, avea 138 de preoţi şi 140.000 de credincioşi. Carpato-ruşii se împotriveau artificialului naţionalism Ucrainean, anti-orthodox şi pro-catholic.

Părintele Alexie era convins că Carpato-Rusia trebuie să se unească cu o Rusie liberă. El n’a fost doar un aspru nevoitor şi un om de rugăciune, ci şi un conducător al neamului, care a susţinut organizaţii precum Partidul Orthodocşilor Nativi din Rusia Subcarpatică, Partidul Popular Rus pentru Unire şi Blocul Orthodox Rus, acesta din urmă luptând împotriva regimului pro-nazist al Uniatului Augustin Voloşin. El a organizat şi vestitele „Adunări Orthodoxe”, care au luptat în anii 1930 pentru curăţia credinţei, pentru Rusia şi împotriva separatismului Ucrainean. Astfel, în 1937, 83% dintre Carpato-ruşi au votat într’un referendum în favoarea limbii Ruse, respingând aşa-zisa identitate „Ucraineană” silită asupra lor.

După invazia nazistă a Cehoslovaciei din 1938, naţionaliştii Ucraineni din Galiţia au primit susţinere financiară şi politică din partea altui Austriac – Hitler. Conduşi de Uniatul Voloşin, naţionaliştii Ucraineni care-l susţineau pe Hitler au încercat să-i supună pe Rusini la un genocid, trimiţându-i pe mulţi în lagărele de concentrare din Svaliava şi Rahov. Între 1939 şi 1944, Carpato-Rusia a fost luată de Ungaria, la ordinul lui Hitler, iar, după eliberarea ei în 1944, de către Armata Roşie Sovietică, Golgotha Rusinilor s’a dovedit a fi departe de sfârşit.

Mărturisirea credinţei sub Sovietici

În 1944, Carpato-Rusia a fost eliberată de opresiunea nazistă. Înaintea năpastei atheiste, încă o dată, Părintele Alexie a fost cel care a încercat să se împotrivească la ce se întâmpla. La 18 Noiembrie 1944, mai mulţi cărturari, politicieni şi 23 de preoţi dreptslăvitori au luat parte la o Conferinţă Orthodoxă în Mukacievo. Conferinţa, prezidată de Gheorghi Gherovski, a trimis un apel către Stalin, iscălit printre alţii de Igumenul Theofan Sabău, locţiitor al Eparhiei Mukacievo şi Presov, şi de Arhimandritul Alexie. Aceştia cereau formarea unei Republici Autonome Carpatice, pentru toţi Rusinii – „fiii Rusiei”. După ce trăiseră în robia Ungurilor şi a Germanilor vreme de veacuri, până în 1919, ei doreau să se alăture Marii Rusii. Şi, aşa cum drept ziceau, auziseră pentru întâia oară cuvântul „Ucraina” doar în răstimpul cât au făcut parte din Cehoslovacia, când naţionaliştii din Galiţia îşi începuseră propaganda.

Însă în ciuda bravelor strădanii ale Părintelui Alexie, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, atheist şi anti-rusesc, n’a vrut să asculte rugăminţile lor şi i-a trădat pe patrioţii orthodocşi Rusini. Comuniştii Ucraineni, conduşi de Hruşciov, erau împreună cu Stalin, punând deja la punct trecerea Carpato-Rusiei de la Cehoslovacia la Ucraina Sovietică. În acelaşi timp, orthodocşii, aflaţi până atunci sub jurisdicţia foarte susţinătoarei Biserici Sârbe, au fost trecuţi la Patriarhia Moscovei. Dintr’o dată, autorităţile Sovietice au început să închidă şi bisericile Uniate care mai rămăseseră, şi bisericile şi mănăstirile Dreptslăvitoare. Proprietăţile acestora au fost confiscate, la fel ca în Rusia, după 1917. În leagănul Rusiei a început ucrainizarea silită.
Prigoana Sovietică a Carpato-Rusiei a fost poate cea mai mare tragedie din viaţa

Arhimandritului Alexie, care a primit schima mare pe 22 Noiembrie (s.n.) 1947. Văzând cruzimea şi necinstea atheiştilor, la 2 Decembrie (s.n.), buna şi darnica sa inimă a încetat să mai bată, la vârsta de 70 de ani. Mulţi spun că a fost otrăvit de Poliţia Secretă. Din fericire, n’a mai trăit să vadă Carpato-Rusia înglobată în Ucraina Sovietică, Rusinii redenumiţi Ucrainieni şi represiunea ce a urmat. Părintele Theofan Sabău, un Rusofil neclintit care ar fi ajuns probabil viitorul episcop de Mukacievo, a dispărut şi probabil a avut moarte mucenicească. Patrioţii Rusini au fost surghiuniţi şi trimişi în Gulag, iar Ucrainizarea silită a început, cu închiderea a 500 de şcoli Rusine. Rusinii erau trimişi în lagăre de concentrare fie şi numai dacă vorbeau limba lor în public. Soldaţii athei ai Armatei Roşii, sosiţi în 1944, nu reprezentau defel Sfânta Rusie pe care o aşteptaseră atâta vreme Rusinii.

Astfel, perfizii Bolşevici au încercat să ucrainizeze populaţia, folosind aceeaşi unealtă ca şi înaintea lor catholicii Austro-Ungari şi naziştii Ucraineni. Cel mai mare prigonitor a fost binecunoscutul Hruşciov, care a cedat în 1954 Crimeea Ucrainei şi a adus mai apoi lumea în pragul unui război nuclear; el declara în 1970 că toate bisericile din Rusia vor fi închise. Statul Sovietic a atacat însăşi leagănul neamului Rus. „Ucraina Transcarpatică”, aşa cum numeau ei Carpato-Rusia, a fost industrializată, iar sistemul ecologic stricat prin despăduriri şi militarizări. Mulţi Rusini („Transcarpatici”) erau siliţi în Ucraina să-şi caute de lucru, iar alcoolismul înflorea în lumpen-cultura Sovietică centralizată. Doar clerul dreptslăvitor a rămas să dea mărturie de identitatea naţională a Rusinilor.

Biruinţa duhovnicească a Carpato-Rusiei

De la căderea Uniunii Sovietice în 1991 şi indepedenţa Ucrainei, s’au răspândit felurite mişcări schismatice. Carpato-Rusia, însă, a rămas credincioasă Orthodoxiei. Peste 500 de parohii şi 20 de mănăstiri de acolo rămân loiale tradiţiei dreptslăvitoare Ruse, iar Carpato-Ruşii caută încă să dobândească autonomia din partea Ucrainei. Astfel, centrul duhovnicesc al Carpato-Rusiei, Mănăstirea Sfântului Nicolae din Iza, condusă de Arhimandritul Stratonic (Legaci), s’a împotrivit şi se împotriveşte cu tărie schismaticei „Patriarhii” Ucrainiene în frunte cu episcopul caterisit Filaret Denisenko de la Kiev, aşa cum a făcut-o şi Stareţul Carpatho-Rus, Schiarhimandritul Vasilie (Pronin).

Aceştia au fost urmaţi în următoarea generaţie de o nouă căpetenie duhovnicească şi naţională, Protoiereul Dimitri Sidor (1955-), arhitect şi rector al noii Catedrale Orthodoxe din Ujgorod, preşedintele patrioticei „Frăţii a Sfinţilor Chiril şi Methodie” a dreptslăvitorilor Rusini, publicist şi traducător al Evangheliei în Carpato-rusă. El a fost susţinut de Igumenul Gavriil (1973-), istoric al Bisericii Orthodoxe din Carpato-Rusia. Amândoi promovează ideea unei zile de prăznuire a tuturor sfinţilor Carpato-Rusiei şi au alcătuit o listă de sfinţi locali.

În 1998, Biserica Orthodoxă Sârbă l-a canonizat pe Episcopul Dosithei, care a făcut atâtea pentru orthodoxia Carpato-rusă înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci, în Februarie 1999, la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Iza, Episcopul Agapit al Hustului (acum al Mukacievului) şi Arhimandriul Stratonic au dezgropat moaştele Schiarhimandritului Alexie (Kabaliuk). Le-au găsit a fi aproape în întregime nestricate. Trupul, pielea şi mantia călugărească erau toate neatinse, şi doar picioarele şi încheieturile se descompuseseră în pământul extrem de umed. Din mormânt a fost luată icoana de la Iviron a Maicii Domnului, pe care Părintele Alexie o adusese cu sine din Muntele Athos. Culorile ei nu s’au şters deloc. A fost un eveniment extrem de important în viaţa duhovnicească a Carpato-Rusiei. Părintele ei duhovnicesc era neatins, ca şi idealul ei duhovnicesc.

Canonizarea sa a avut loc la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Iza pe data de 21 Octombrie 2001, în prezenţa Înalt Preasfinţitului Mitropolit Vladimir al Kievului şi a toată Ucraina, a multor alţi episcopi şi a aproape douăzeci de mii de credincioşi. Titlul său este de „Apostol al Carpato-Rusiei”. Evenimentul are o însemnătate extraordinară, deoarece reprezintă un punct de cotitură în viaţa Carpato-Rusiei. Aduce la viaţă întreaga regiune, nu ca vreun ţinut schismatic şi naţionalist al Uniaţiei Galiţiene din Ucraina de vest, ci ca un centru Dreptslăvitor. Proslăvirea sfântului mărturisitor Alexie îl vădeşte drept căpetenie a neamului Rusin, un adevărat „Apostol”, şi arată că aceştia sânt fii adevăraţi ai Orthodoxiei Ruse, credincioşi predaniei şi menirii lor istorice.

clip_image001a.jpg
Sfântul Alexie, Apostolul Carpato-Rusiei

Măreţul concept al unirii cu Maica-Rusia este încă viu în Carpato-Rusia. Această insulă unică de tradiţie dreptslăvitoare Rusă în Europa, care a dăinuit prin vărsare de sânge şi rugăciune, nu poate fi trecută cu vederea. După năpastele catholicismului Maghiar şi islamismului Tătar, ale Uniatismului Austro-Ungar şi modernismului Cehoslovaco-Constantinopolitan, ale fascismului Germano-Maghiar şi comunismului Sovieto-Ucrainian, s’a ivit şi pentru neamul Rusin un prilej ca să-şi afle calea. Conducător duhovnicesc pe această cale le va fi pururea Apostolul lor, sfântul celui de-al douăzecilea veac, Schiarhimandritul Alexie, împreună cu sfinţii mărturisitori care s’au luptat şi au pătimit cu dânsul. Această canonizare, cu siguranţă, este doar începutul proslăvirii cetei sfinţilor Carpato-ruşi şi a rupt zidul de tăcere despre Carpato-Rusia.

Concluzie: Însemnătatea duhovnicească a Orthodoxiei Carpato-ruse

Pe o scară mai largă, se pune astăzi problema soartei obşteşti a Orthodoxiei Ruse din afara Rusiei. Astăzi, în întreaga lume se găsesc insule de Orthodoxie Rusă, vorbind chiar şi limbi diferite. Credincioase Predaniei şi calendarului dreptslăvitor, ele sânt ameninţate din toate părţile, aşa cum a fost şi Orthodoxia Carpato-rusă de-a lungul veacurilor. Ele sânt primejduite de catholicism şi islamism, uniatism şi modernism, fascism şi comunism, de tot felul de născociri ale omului, de toate „-ismele”. Cu toate acestea, aceste insule ale tradiţiei dreptslăvitoare Ruse dăinuiesc în cetăţile şi oraşele Europei de Apus, ale Americii de Nord şi de Sud, ale Australasiei şi ale Ţării Sfinte. Luptând cu cancerul duhovnicesc al revizionismului, ele dau mărturie de virtutea credincioşiei. Dacă Orthodoxia poate dăinui în afara Rusiei, aşa cum a făcut-o vreme de o mie de ani în Carpato-Rusia, atunci şi noi, toţi ceilalţi, ar trebui să ne îmbărbătăm de la pilda acestora şi să facem asemenea.

Sfinte Părinte Alexie şi toţi Mărturisitorii Carpato-Rusiei, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

Pr. Andrew Phillips
Traducere: Radu Hagiu

Note:

(1). Este vorba de ţinutul istoric al Maramureşului (rus. Maramoroş), pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, cu capitala la Sighetu Marmaţiei (rus. Maramoroş Sighet); acesta se regăseşte astăzi în conţinutul a cinci raioane din Ucraina şi nordul judeţului Maramureş. Conform unui recensământ, în 1910 44,6% din populaţie erau „Rusini” (Carpato-ruşi) şi 23,6% erau Români. (n.tr.)

(2). Alcătuită de Episcopul Nicon (Rkliţki) şi publicată la New York în 1958, pp. 281-285. (n.a.)

(3). Vezi lucrarea „Vasili Pronin”. Ea constă în materiale pregătite pentru eventuala canonizare a Părintelui Vasilie, adunate de Protoiereul Dimitri Sidor şi publicate de Lia şi Maria Beloviciovi, Bratislava, 1999.

4 Responses
  1. VladR :

    Date: July 30, 2008 @ 10:40 am

    Pr. Phillips omite, si asta mi se pare grav, sa spuna ca sunt destui romani in “Carpato-Rusia” lui. De altfel multi din cei pomeniti au nume romanesti. In Maramuresul de Nord romanii, mai ales in perioada interbelica, au cerut mereu Statului Roman sa faca demersuri pentru incorporarea acestei bucati de pamant de la Nord de Tisa in Romania.
    De altfel si dupa 1991 cand s-a facut un referendum in zona respectiva, peste 75% din populatie a solicitat autonomia, dar i-a fost refuzata.

  2. Razboi întru Cuvânt » Noutati 30 iulie :

    Date: July 30, 2008 @ 2:42 pm

    [...] Laurentiu Dumitru (articol de pr. Andrew Phillips tradus de Radu Hagiu): Patimirile ortodocsilor din Carpato-Rusia [...]

  3. ioan lemkonezul :

    Date: July 30, 2008 @ 6:35 pm

    Articol foarte tendentios. Populatia lemko ( sunt doua studii excelente ale acad romane din perioada interbelica, dar si studii poloneze, cehe , ocidentale), de cateva milioane de oameni, este o populatie valaha asimilata de slavi. Toate denumirile indeletinicirilor tradictionale sunt, de pilda, romanesti. Macar Wikipedia , fratilor romani sa o deschidem.. Vezi dialectele in Ucraina.

  4. bruder slavul :

    Date: July 30, 2008 @ 6:36 pm

Leave a Comment

Your comment

You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Please note: Comment moderation is enabled and may delay your comment. There is no need to resubmit your comment.