pridvorul lui laurentiu dumitru

Drd. Stelian Gomboş

În răstimpul consumat de la aderarea oficială a României la U.E putem spune în extenso că B.O.R este activă în procesul de integrare a României, ţinând cont de faptul că 86.6 % din populaţia României este creştin-ortodoxă, iar o bună parte a demnitarilor români sunt creştini-ortodocşi. Calitatea de cetăţean român şi de creştin-ortodox nu sunt indentice dar nici separate total, ele converg prin faptul că sunt reale în acelaşi timp şi spaţiu pe teritoriul României, unde suntem cetăţeni români şi membri, angajaţi sau nu, prin botez, ai Bisericii luptătoare a Domnului Iisus Hristos. Omul prin natura fiinţei lui este o fiinţă comunitară, şi totodată în proiectul comunitar – federal al Uniunii Europene, privit mai adânc, se pot vedea şi raţiuni teologice. B.O.R. nu poate fi distantă faţă de acest fapt, deoarece ea este veriga de legătură dintre Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia trecătoare a lumii acesteia. Biserica noastră este chemată să încerce şi să cerceteze valorile şi orientările vremurilor în care trăim, chiar şi integrarea României în U.E. cu criterile sfinte ale spritualităţii noastre creştin-ortodoxe: hristice şi patristice, şi să-i îndrumne în permanenţă pe fiii ei să pună în centrul existenţei lor dimensiunea transcendentă şi nemuritoare a vieţii cu Hristos, şi apoi dimensiunea orizontală sau materială a vieţii.

U.E. are un curs interesant al devenirii sale; a pornit în perioada imediată celui de al diolea război mondial când în minţile şi-n sufletele europenilor erau proaspete ororile războiului şi a ajuns la structura, organizarea şi provocările de astăzi:
- În anul 1951 la Paris la18 aprilie Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Belgia şi Olanda au semnat un tratat instituind Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului(CECO).

Prin acest tratat au fost instituite următoarele instituţii : Înalta Autoritate, Consiliu de Miniştri, Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie. – La 25 martie 1957 s-au semnat două tratate instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) care prevedeau: – armonizarea politicilor şi stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor, relaţilor comerciale externe şi a energiei nucleare civile.
-La 8 aprilie 1965 s-a semnat la Bruxelles tratatul care instituia un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene. – În 1973 au aderat la CEE: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie.
- În martie 1979 a fost introdus Sistemul Monetar European , unitatea monetară fiind ecu.
- Între 9 septembrie 1985 şi 17 februarie 1986 s-a desfăşurat Conferinţa Interguvernamentală care a emis Actul Unic European, ce prevedea un spaţiu fără frontiere interne, care asigura libera circulaţie mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor .
- Au mai aderat la CEE Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986.
- La 19 mai iunie 1990 s-a semnat acordul Schengen, ce a intrat în vigoare la în 1995, şi care a creat un spaţiu european juridic unic şi libera circulaţie a persoanelor.
- La 7 februarie 1992 la Maastrichtt s-a semnat un nou tratat care prevedea: promovarea progresului economic, social echilibrat şi durabil prin stabilirea unei uniuni economice monetare cu monedă unică; punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comune cu definirea în timp a unei politici de apărare comună; întărirea rolului Parlamentului european; extinderea votului cu majoritate calificată în consiliu; structura Comisiei Europene şi modul ei de funcţionare; modificarea conceptului de comunitate europeană în cel de uniune europeană; extinderea de la domeniul economic la cel monetar şi politic – La 2 octombrie 1997 la Amsterdam s-a adoptat un nou tratat care a adus o serie de modificări tratatelor anterioare consolidând: drepturile fundamentale ale cetăţenilor, cooperarea în domenuil securităţii şi justiţiei, politicii externe şi de securitate, prin alegerea unui înalt reprezentant pentru politică externă şi de securitate, protecţia socială, egalitatea de şanse şi lupta împotriva excluderii.
- În 1995 au mai aderat la U.E.: Austria, Filanda şi Suedia. – În anul 2001 în luna februarie s-a semnat tratatul de la Nisa care este conceput pe trei coordonate principale şi anume: componenţa şi modul de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de decizie în cadrul U.E. şi consolidarea întreinstituţii.
- La 1 mai 2004 au mai aderat la U.E. următoarele ţări: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
- În 2004 o comisie aflată sub conducerea fostului preşedinte francez Valery Giscard d-Estaing a elaborat Tratatul de instituire a unei constituţii pentru Europa.
- Instituţiile U.E. sunt: Parlamentul European, Consiliul U.E., Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. U.E. se conturează ca un stat federal care are ca obiective generale: promovarea progresului economic şi social, afirmarea identităţii U.E pe scena internaţională, cetăţenia europeană, extinderea ariei de libertate, securitate şi justiţie şi păstrarea legislaţiei comunitare existente. România a semnat acordul de asociere la U.E. în anul 2003, iar în anul 2005 tratatul de aderare, iar la 1 ianuarie 2007 a devenit membru cu drepturi depline, împreună cu Bulgaria ridicând la 27 numărul statelor membre ale U.E.

Relaţia dintre B.O.R şi Statul Român putem spune că este una tipic ortodoxă, post bizantină în care Statul şi Biserica nu sunt concepute ca instituţii concurente, puterea statului este cea din afară, în vreme ce autoritatea bisericească este una cu rezonanţă interioară [1], spirituală. Statul Român prin Legea nr. 489 privind Libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor, consideră cultele din Romania instituţii de interes public, iar Biserica noastră Creştin-Ortodoxă este ajutată să-şi împlinească rostul ei misionar asigurându-i-se: salarizarea parţială, garantarea educaţiei religioase în şcoli, sprijin financiar pentru construirea şi restaurarea bisericilor, sprijin pentru activitatea de asistenţă socială. Statul acordă un ajutor Bisericii reglementat prin legi organice. Această viziune în care Biserica este partener al Statului şi este ajutată să-şi împlinească rostul ei misionar, spiritual, transcendent, de purificare şi îndumnezeire a omului în Iisus Hristos, are la bază adevărul unicităţii Creatorului lumii în care Biserica şi Statul sunt chemate să-şi îndeplinească menirea şi nici una dintre ele nu este ,,liberă de supravegherea stăpânului ceresc, motiv pentru care colaborarea lor este oarecum imaginea ,,reflexului unităţii treimice” [2] iar pe de altă parte nu este de neglijat caracterul naţional al Bisericii noastre.

În U.E. se întâlnesc trei modele de relaţie între stat şi biserică: separaţie radicală sau modelul francez, modelul identificării totale sau modelul englez şi modelul cooperării distincte ori modelul german. Modelul francez este modelul separaţiei totale dintre Stat şi Biserică şi se întâlneşte în: Franţa, Olanda şi formal în Irlanda. Modelul acesta este moştenirea revoluţiei franceze ca reacţie printre altele la viziunea apuseană a sumei dintre puterea spirituală şi politică a instituţiei papale. Aceasta înseamnă concret: ,,absenţa sprijinului financiar al statului pentru biserică, statutul social nesigur al clericilor obligaţi la activităţi colaterale pentru a supravieţui material, regimul privat al studiului teologic şi admiterea limitată a religiei în şcolile publice.” [3].

Modelul englez se evidenţiază prin faptul că conducătorii statului sunt şi conducători ai Bisericii. În Anglia regina este şi conducătoarea comunităţii anglicane din întreaga lume, iar Parlamentul legiferează legile bisericeşti votate de sinodul general, episcopii sunt numiţi de regină la propunerea primului-ministru şi sunt membri de drept în camera superioară a Parlamentului. Modelul german postulează în egală măsură separarea şi cooperarea şi funcţionează ca un sistem de legături şi obligaţii reciproce menit să asigure locul Bisericii în societate şi sprijinul Bisericii faţă de politica socială a Statului. Acest model se întâlneşte în Germania, Spania, Italia, Belgia, Luxemburg, Austria şi Portugalia. Statul susţine predarea Religiei în şcolile publice în funcţie de configuraţia confesională şi susţine financiar toate activităţile sociale, misionare şi filantropice ale bisericiilor recunoscute oficial.

Totodată Statul strânge impozitul bisericesc ce denotă avantaje şi dezavantaje: pe deoparte biserica poate avea o minimă stabilitate financiară, dar pe de altă parte din cauza acestui impozit impus mulţi creştini rup legătura cu Biserica. În Grecia ca stat ortodox şi membru al U.E. relaţia dintre stat şi biserică este cuprinsă de unii teoreticeni la modelul englez dar cu precizarea că Biserica Greacă este o Biserică Naţională autonomă care se conduce sinodal, în timp ce episcopii sunt doar recunoscuţi de stat, iar creştinismul ortodox grec este legiferat constituţional şi din acest motiv prozelitismul sectar intră sub influenţa codului penal.

B.O.R. şi-a manifestat sprijinul faţă de Statul român în problema integrării europene chiar şi-n scris, semnând alături de celelalte culte din România la data de 16.05.2000 la Snagov un document oficial în care se spune: ,,Ne exprimăm sprijinul nostru activ pentru acest proces, întrucât am fost întotdeauna europeni, facem în mod firesc eforturi în acest scop, fiind convinşi că această integrare serveşte atât intereselor credincioşilor noştri, cât şi întregii societăţi româneşti,, şi că ,,cultele au vocaţia sfântă de a contribui la reconcilierea şi apropierea dintre persoane şi popoare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor”. [4]

Jean Monet unul din inţiatorii construcţiei europene spunea despre procesul de unificare început în anii 1950 ,, noi nu formăm o coaliţie de state, noi unim popoarele” [5]. De-a lungul timpului acest deziderat s-a împlinit, însă având fundament principal dimensiunea economică şi socială a vieţii. Părintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu atrăgea atenţia că ,,economia, politica, cultura şi dreptul sunt dimensiuni unanim recunoscute de Europa în curs de devenire, nu astfel se întâmplă cu dimensiunea specific religioasă” [6]. În textul constituţiei U.E. care este în curs de ratificare se prevede la obiective: promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale precum şi solidaritatea între statele membre şi respectarea bogăţiei diversităţii culturale şi lingvistice şi vegherea la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european [7]. Cum se poate vedea, nici o referire la patrimoniul şi moştenirea spirituală europeană.

Europa s-a dezvoltat extraordinar pe orizontală, dar a pierdut din vedere dezvoltarea pe verticală, spirituală. Într-un articol Andrei Pleşu spunea: ,,Europa de la ,,centru” nu ştie despre ţările pe care le include decât atât cât are nevoie pentru a le alinia. Nu-şi caută propriul trecut în trecutul lor şi nu se interesează de unitatea spirituală existentă latent [creştină] între membri şi candidaţi pe baza unor experienţe religioase şi culturale comune. Privirea în profunzime nu caută decât eşecuri şi vinovăţii [cruzimea şi naţionalismele balcanice], iar privirea în sus nu caută decât metafore de efect. Europa ,,instituţională” este o Europă care, până una alta preferă să ignore fundamentele ei originare [creştine]” [8]. Această situaţie îşi are cauza în secularizarea sau desacralizarea vieţii de-a lungul timpului în Apusul creştin [în parte] datorită greşelilor unor membri ai Bisericii Romano-Catolice şi mai nou din cauza fenomenului globalizării.

În Occidentul creştin s-au cunoscut în sânul creştinismului două tendinţe deviante de la adevărul evanghelic al Împărăţiei Domnului Iisus Hristos: prima a provenit de la autorităţile statelor care au dorit să aibă stăpânire asupra Bisricii şi asupra conştiinţei oamenilor dorind să facă din Biserică un instrument pentru îndeplinirea scopurilor politice, a doua a provenit chiar din sânul Bisericii prin intermediul episcopilor ei care au dorit să se bucure de slava şi de privilegiile pe care le aveau conducătorii vremii şi care au pus deasupra cârjei păstoreşti a dragostei şi luării crucii jertfei de sine, sabia cu care să-şi impună puterea şi să dobândească privilegii proprii autorităţilor de stat [9]. Pe acest fundal s-au manifestat două ,,instituţii nefericite”- cruciadele şi inchiziţia. Această situaţie tragică în care conducătorii statului uzurpă autoritatea bisericească şi spirituală a episcopilor şi a păstorilor de suflete ai bisericii, ce exploatează şi asupresc turma cuvântătoare, transformându-se în suverani a făcut să scadă devotamentul maselor faţă de credinţă şi acest fapt a dus la fenomenul secularizării societăţilor occidentale şi la concepţia despre aşa-zisa ,,moarte a lui Dumnezeu”. Mai există o cale greşită pe care s-a mers în Occident – cea a teoloogiei şi anume a soteorologiei care s-a depărtat de teologia patristică a Bisericii primelor patru veacurii creştine, pentru care creştinul ideal, omul ideal era sfântul. După domnia lui Carol cel Mare în Apus metoda autentică a teologhisirii în Biserică şi anume cea a: purificării, iluminării şi îndumnezeirii, s-a diminuat, pierzându-se şi sensul adevărat al relaţiei Dumnezeu-om-lume, ajungându-se la raţionalizarea adevărurilor de credinţă la o dominaţie a cugetării umane în spaţiul necreatului, ajungându-se la o teologie scolastică fără suflul şi duhul unirii cu Dumnezeu. Aşa s-a ajuns la concepţia harului sau graţiei create care nu izvorăşte din Fiinţa lui Dumnezeu, şi la o îndumnezeire juridică, la înlocuirea omului duhovnicesc, purificat, cu omul infailibil – în persoana papei. Din anul 754 Biserica s-a transformat dintr-un ,,spital duhovnicesc într-un stat lumesc” [10] episcopul Romei devenind principe, fiind ales nu ca un co-episcop de ceilalţi episcopi, ci de cardinali, de ceilalţi principi ai Statului Vatican. Din cauza acestei realităţi deviante s-a ajuns la o slăbire a sentimentului religios şi a credinţei, la ,,eliberarea omului de Dumnezeu” în perioada renaşterii, reformei şi iluminismului, modernismului şi post modernismului şi la filosofia morţii lui Dumnezeu, lansată de Nietzsche. Pierzând dimensiunea adevărată a sacralităţii, a legăturii de har cu Dumnezeu, a curăţirii de păcate omul european a ajuns să fie un om cu inima nevindecată, care caută fericirea în imanentul vieţii căzând în individualism, în consumism şi în exploatarea creaţiei. De aici rezultând şi fenomenul globalizării sau mondializării care ,,înainte de toate este un fenomen macroeconomic, industrial şi financiar, tehnologic şi militar, în care mulţi văd un triumf al capitalismului la scară mondială” [11] adică „o transformare de ordin politic, economic şi social prin desfiinţarea difernţelor culturale şi naţionale” [12].

Prin această analiză a scăderilor lumii creştine din Apus nu dorim să cădem în păcatul judecăţii aproapelui, ci dorim să înţelegem nişte realităţii pentru a ne putea păstra fiinţa spirituală şi naţională a neamului nostru în situaţia de Stat – membru al U.E. pentru că se poate vedea pericolul dureros şi tragic al rătăcirilor şi al apostazierii din actuala formă subtilă de iconoclasm promovată în virtutea drepturilor omului. Nu se pot pune la îndoială beneficiile economice ale integrării însă este cert că U.E. „nu este Europa de aur la care unii estici mai visează încă .Lista provocărilor la care trebuie să facă faţă U.E. este lungă: criza economică profundă cu care se confruntă majoritatea statelor europene, greu de echilibrat cu aparenta stabilitate a monedei unice europene, fiscalitatea excesivă ce încurajează frauda financiară, costurile de producţie foarte ridicate, fuga capitalului de pe continent spre Asia şi reducerea prin aceasta a locurilor de muncă în Europa, reformele dureroase ale sistemelor de asigurări şi ale mecanismelor sociale de solidaritate, creşterea perdanţilor în cursa globalizării, lipsa motivaţiei politice… Conflictele provocate de non-integrarea grupurilor etnice şi religioase alogene; lipsa unităţii europene în chestiunile centrale ale politicii externe au condus pe eurobirocraţii la concluzia necesităţii lărgirii bazei identitare a proiectului politic” [13] numit U.E. Probabil şi din acest motiv în Tratatul Constituţiei U.E. în articolul I-52 se face referire la statutul bisericilor şi organizaţilor neconfesionale, legiferându-se faptul că U.E. nu aduce atingere statutului de care beneficiază Bisericile pe temeiul dreptului intern. Această referire este însă mult prea puţin faţă de ce ar putea însemna valorificarea moştenirii creştine a Europei Vestice şi Estice, iar în altă ordine de idei pare ceva normal din moment ce U.E. afirmă cu tărie libertatea cetăţenilor ei. De aceea prezenţa Bisericii noastre în Europa trebuie să fie o continuă aducere aminte a identităţii şi unităţii Bisericii Primare în spaţiul european atât estic cât şi vestic, element ce poate fi un fundament autentic al unităţii U.E.

În acest context se mai poate afirma şi faptul arhicunoscut că nu s-a dorit precizarea în textul constituţional european a aportului creştinismului la formarea civilizaţiei europene, dar asemeni modelului american privitor la relaţia stat-culte în U.E. a pus un semn de egalitate între biserici [culte], asociaţii religioase, organizaţii filosofice şi neconfesionale ceea este de asemeni regretabil, ştiut fiind faptul că-n câteva state ale U.E. s-a legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex. Din aceste motive U.E. se prezintă pentru Biserica noastră ca un spaţiu al mărturisirii, cuvântului şi modului de viaţă creştin – ortodox şi este de luat în seamă misionarismul eparhiilor B.O.R. din diaspora, a celor două mitropolii ortodoxe româneşti din Germania şi Franţa. În virtutea sobornicităţii, a catolicităţi, a universalităţii creştinismul-ortodox român B.O.R are o datorie sfântă şi ontologică să se implice în edificarea şi împlinirea binelui şi a civilizaţiei creştine în lume în general şi în U.E. în special. Prin aderarea ţării noastre şi a Bulgariei la U.E., prezenţa creştinismului ortodox în peisajul confesional, cultural şi social al Europei unificate este imposibil de ignorat, şi vom fi chemaţi să participăm la un dialog deloc simplu. Odată cu integrarea ţării noastre practic B.O.R. va trebui să se afle într-o permanentă misiune creştină pentru a-şi proteja credincioşii de pericolul apostazierii, al depărtării de credinţă şi de Dumnezeu; să nu uităm că în urmă cu doi ani vestitul concurs Eurovision a fost câştigat de o trupă rock ai cărei membrii erau deghizaţi în diavoli şi care au interpretat o piesă blasfemiatoare la adresa lui Dumnezeu.

Formarea unei civilizaţii depinde de sensul pe care îl dă un popor vieţii şi atitudini faţă de ea. Creştinul-ortodox trebuie să se raporteze continuu la Dumnezeu, la poruncile şi la harul Său, la Maica Domnului, la slujbele Bisericii, la sfinţi, la sfintele icoane, la sfintele moaşte şi la sfânta cruce – care sunt elemente distinctive ale conştiinţei sale şi trebuie să aibă ca ţel al vieţii curăţirea de păcate, mântuirea sufletului, fericirea veşnică, îndumnezeirea. Modelul creştinului este sfântul, iar civilizaţia creştin-ortodoxă este superioară prin faptul că oferă omului posibilitatea depăşirii lumii materiale, a imanentului, a dimensiunii biologice şi economice a vieţii prin unirea cu Dumnezeu pe calea credinţei, a mistcii ortodoxe. Se pune întrebarea dacă Biserica noastră este suficent de pregătită pentru misiune creştină şi care este spaţiul misionarismului creştin-ortodox? Misionarismul creştin ortodox ,,este ieşirea din pasivitate” [14] la nivel de comunitate sau parohie. Exemplul viu de trăire ortodoxă, un om virtuos poate mişca minţile şi inimile oamenilor spre credinţă, iar acela trebuie să fie preotul prin care Dumnezeu poate mişca viaţa oamenilor spre idealul creştin în parohie în primul rând, şi apoi în lume în general.

Orice înnoire misionară începe cu preotul care trebuie să-şi înţeleagă vocaţia misiunii sale, să creadă cu adevărat în necesitatea sfinţeniei vieţii, în deşertăciunea şi perisabilitatea vieţii orientate spre cele materiale.

Viaţa misionară la nivelul parohiei trebuie să fie vie şi să fie centrată pe Iisus Hristos, pe împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pe cultul Bisericii, pe sfintele taine, pe rugăciunea personală.

A face din parohieni un popor de sfinţi nu stă în puterea preotului, dar străduinţa de a-i apropia de învăţăturile Sfintei Evanghelii se poate şi este datoria sfântă a preotului: „Un amvon care tace din delăsarea preotului este în criză, o cuminecătură care nu este împărtăşită din prea multe scrupule este o criză. Un creştin care nu iubeşte pe semenul său ca pe sine, un preot care ocoleşte problemele esenţiale ale parohiei, un monah care stă pe drum şi nu se roagă permanent, toţi aceştia agravează criza misionară actuală.”[15]. În măsura în care se va recreştina spaţiul parohial şi se va edifica parohia ca spaţiu sacru al eliberării de rău şi de păcate, se va afirma şi ortodoxia noastră profundă şi de efect în afară, în cadrul U.E. şi se va depăşi situaţia europeanului de astăzi.

Ortodoxia sau creştinismul „în duh şi adevăr” înseamnă viaţă sfântă şi ea trebuie trăită de toţi membrii Bisericii credincioşi sau clerici , iar pentru trebuinţele misionare ale Bisericii se pot înfiinţa la nivel parochial, asociaţii de interes comunitar-parohial care să poată atrage fonduri europene. Integrarea ţării noastre în familia europeană instituţionalizată este un fapt ce s-a petrecut, motiv pentru care trebuie judecate cu atenţie toate aspectele: integrarea este pe de o parte o mare provocare din punct de vedere duhovnicesc, iar pe dse altă parte Biserica noastră poate contribui la reaşezarea U.E. pe un nou fundament şi anume cel spiritual prin păstrarea identităţii spirituale creştin-ortodoxe şi culturale a poporului roman, şi prin dezvoltarea comuniunii cu celelalte popoare,europene.

Note Bibliografice

1. Radu Preda, Biserica în Stat, Editura Scripta 1999, p. 118
2. idem op.cit. , p.120
3. idem op.cit. , p.104
4. www.patriarhia.ro / Publicatii / BOREUROPA / snagov. html [ Patriarhia Ortodoxă Română]
5. http: // 80.96220.95 / Publicatii / tratat %20 costitutional_decembrie%20 2004.pdf
6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Biserica în Misiune, Biserica ortodoxă Română şi Integrarea Europeană, Editura IBMBOR, Buc. 2005 p.764
7. http: // 80.96220.95 / Publicatii / tratat %20 costitutional_decembrie%20 2004.pdf
8. www. infoeuropa.ro / ieweb /imgupload / Andrei _ Plesu _ verticala _europeana _ 00001.pdf
9. Sanctitatea Sa Bartolomeu I Patriarhul Ecumenic, Relaţiile dintre stat şi Biserică astăzi, Renaşterea nr.4-2004, p.4
10. Gheorghios D. Metalinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu 2004, p.165
11. Biserica în era globalizării-Facultatea de Teologie a Universităţii ,, 1 decembrie1918,, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea , Alba-Iulia2003, Pr. Prof. Dr. Bruno Cescon, Globalizarea-perspective spirituale şi teologice,p.71
12. Idem op.cit. Pr. lect. dr. Mihai Himcinschi, Creştinism şi mondializare, p.531
13. Radu Preda, Ortodoxia în Europa de mâine, Renaşterea nr.11-2004, p.3
14. Gheorge D. Mugur, Probleme actuale în Biserică şi stat , Misionarism, Editura Tippografia Cărţilor, Buc.1935, p.192
15. Pr. prof.dr.Ion Bria, Ortodoxia în Europa, Editura Trinitas, Iaşi 1995, p.70

Bibliografie

-Biserica în era globalizării, Facultatea de Teologie a Universităţii ,, 1 decembrie1918,, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea , Alba-Iulia2003
-Biserica în Misiune, Editura IBMBOR, Buc.2005
-Biserica în Stat, Radu Preda , Editura Scripta
-Ortodoxia în Europa, Pr. prof.dr.Ion Bria, Editura Trinitas, Iaşi 1995
-Probleme actuale în Biserică şi stat , Editura Tippografia Cărţilor, Buc.1935
-Parohia-Hristos în mijlocul nostru, Gheorghios D. Metalinos, Editura Deisis, Sibiu 2004
-Renaşterea, periodicul Arhiepiscopie Vadului, Feleacului şi Clujului