pridvorul lui laurentiu dumitru

Propaganda ateistă şi anticlericală
Articol din volumul în curs de apariţie la Editura Cathisma
CÃŽND PIETRELE VORBESC – Biserica faţă în faţă cu propria imagine

Societatea modernă, cea anunÅ£ată de RevoluÅ£ia Franceză, debutează prin a se declara liberă de credinÅ£a în Dumnezeu. „Statul creÅŸtin” ÅŸi-a atras, pînă la urmă, replica „statului ateu”. Polemicile particulare dintre credincioÅŸi ÅŸi necredincioÅŸi sînt depăşite pentru a face loc unei adevărate politici antireligioase. Pentru prima dată un stat nu se mulÅ£umeÅŸte cu interzicerea religiei, oricare ar fi ea, printr-un decret sau lege, ci îşi pune problema anihilării totale a sentimentului religios. [1] ÃŽn acest proces sînt angrenaÅ£i scriitori, savanÅ£i ÅŸi artiÅŸti, despre care avem toate motivele să credem că au ajuns celebri tocmai pentru că au slujit interesului politic al epocii. ÃŽncepe epoca marilor propagande, epoca în care tiranii nu mai varsă sîngele în numele lui Dumnezeu, ci în numele poporului eliberat.

Totuşi, toată propaganda ateistă nu face decît să confirme că religiozitatea face parte din structura ontologică a omului. Oricît de inteligentă ar fi această propagandă, pentru că trebuie să recunoaştem că este inteligentă, ea nu reuşeşte decît să opună Religiei o Antireligie.

Studiind psihologia maselor, Gustave Le Bon ajunge la concluzia că societatea modernă exploateză ÅŸi readuce în atenÅ£ie mitul, în special cel al eroului ÅŸi al mîntuitorului. Jordano Bruno, Galileo Galilei, Jana D’arc, oare nu sînt mucenicii epocii noi? Iar Voltaire, Diderot, Anatol France, Karl Marx sau Lenin nu sînt oare noii „mari dascăli ai lumii”? Dar făuritorii noii „religii” merg pînă acolo încît expun „spre închinare” „moaÅŸtele” lui Lenin. Paradoxal, nu-i aÅŸa, ca cei care neagă existenÅ£a sufletului ÅŸi a vieÅ£ii veÅŸnice să „înveÅŸnicească” o grămadă de gunoi, care este trupul mort în viziunea materialistă.

Se cuvenea, dar, pentru noua „religie” ÅŸi inventarea unui „dumnezeu”, rol care i-a revenit, după cum se ÅŸtie, ÅžtiinÅ£ei.

S-a dovedit însă că înlocuirea lui „zis-a Domnul” cu „ştiinÅ£a a demonstrat” nu a înlocuit deloc credinÅ£a cu raÅ£iunea, ci doar o autoritate cu altă autoritate. Simpla invocare a ÅŸtiinÅ£ei nu a reuÅŸit să declanÅŸeze în creier o tresăltare a spiritului critic ÅŸi nici măcar a gîndirii logice. Oamenii au început să creadă docil tot ce se afirma în numele ÅŸtiinÅ£ei.

ExperienÅ£a ultimelor decenii, cînd milioane de oameni „moderni”, eliberaÅ£i de jugul religiei, au fost escrocaÅ£i de „savanÅ£i” care au demonstrat „ştiinÅ£ific” efectul magic al pastilelor de slăbit ÅŸi a altor tîmpenii de acest fel, ne demonstrează că ÅžtiinÅ£a a ajuns, graÅ£ie propagandei ateiste, un „dumnezeu” care nu poate fi supus îndoielii.

Poate că, după trei veacuri de modernitate, ne aflăm în plin „ev mediu” ateu? Explozia neopăgînismului, a ÅŸamanismului, a vrăjitoriei, în forma ei cea mai sălbatecă, [2] ridică o întrebare la care lumea modernă nu poate răspunde decît în cliÅŸeiele lui Jung sau Freud. Oare cîţi înÅ£eleg că doar o religie superioară poate face concurenţă tuturor acestor credinÅ£e ÅŸi superstiÅ£ii întunecate? Habotnicia cu care omul modern oferă credit tuturor religiilor surogat în numele „libertăţii de expresie” sau a „relativităţii adevărului” este cealaltă faţă a ateismului comunist lansat de RevoluÅ£ia Franceză.

ÃŽn continuare aÅŸ vrea să mă opresc asupra tezelor de bază pe care propagandiÅŸtii ateismului ÅŸtiinÅ£ific le-au înaintat împotriva religiei ÅŸi să discut felul în care au făcut-o. Pentru aceasta mă voi folosi de schema urmată de „Cartea de căpătîi a ateistului” – Nastol’naya kniga ateista, care mi se pare a fi expresia supremă a propagandei ateiste de pînă acum. Totodată, am studiat, cu această ocazie ÅŸi unele afiÅŸe anticlericale din perioada stalinistă. ÃŽn sfîrÅŸit, pentru a nu părea doar un martor răutăcios al ateismului, trebuie să spun că autorul acestor rînduri a crescut în casa unui propagandist al ateismului ÅŸtiinÅ£ific ÅŸcolit la Universitatea de Filozofie din Leningrad.

Să începem cu teza potrivit căreia religiozitatea nu este proprie şi nici necesară omului, ci a apărut ca urmare a ignoranţei şi a spaimei primilor oameni în faţa fenomenelor naturii.

“Temeiul teologiei stă în absenÅ£a raÅ£iunii ÅŸi în sfînta spaimă a strămoÅŸilor noÅŸtri în faÅ£a tabloului Universului”, afirmă Anatol France. Ceva mai poetic, aceeaÅŸi idee este exprimată de Schopenhauer: “Toate religiile sînt asemenea licuricilor: pentru a străluci, au nevoie de întuneric”. Jordano Bruno e de părere că “dacă nu ar fi existat credinÅ£a, nu ar fi existat nici ignoranÅ£ii”, iar Stendhal crede că “toate religiile se bazează pe frica multora ÅŸi îndemînarea cîtorva”. “ToÅ£i oamenii – afirmă Voltaire –, se nasc pe lume cu nas ÅŸi cinci degete la mînă, dar nici unul din ei nu vine pe lume cu conceptul de Dumnezeu”. ÃŽn sfîrÅŸit: “credinÅ£a ÅŸi cunoaÅŸterea sînt două talere ale balanÅ£ei – cu cît mai sus este una, cu atît mai jos este cealaltă”, spune acelaÅŸi Schopenhauer.

Să afirmi că oamenii au ajuns să creadă în Dumnezeu deoarece se temeau de fulgere ÅŸi de tigri, este la fel de stupid cum ai spune că, de cînd s-a „demonstrat” că Dumnezeu nu există, oamenii nu se mai tem de întuneric ÅŸi de animalele sălbatice. Iar dacă ignoranÅ£a duce negreÅŸit la credinÅ£a în Dumnezeu, apoi mi se pare că, luînd în calcul nivelul tot mai scăzut al culturii generaÅ£iilor ce vin, exprimat prin succesul filmelor ÅŸi a muzicii mai mult decît proaste, ar trebui să asistăm la o întoarcere în masă la credinÅ£a în Dumnezeu, ceea ce nicidecum nu se întîmplă. De vreme ce există savanÅ£i credincioÅŸi, cum ar fi doctorul Paulescu, [3] descoperitorul de fapt al insulinei, sau chirurgul episcop Voino IasineÅ£ki, [4] părintele chirurgiei septice (ÅŸi Laureat al Premiului Stalin, ironia soartei!), iar pe de altă parte există destui necredincioÅŸi ignoranÅ£i în multe privinÅ£e, trebuie să admitem că ipoteza potrivit căreia neÅŸtiinÅ£a duce în mod fatal la credinÅ£a în Dumnezeu nu se verifică.

Propaganda ateistă este de la bun început tendenţioasă şi, oricît de ştiinţifică ar încerca să pară, totuşi nu respectă normele necesare unui discurs ştiinţific. Amestecul de subiectivitate este mare, mai ales în ceea ce priveşte comentarea Bibliei. Un pastor anonim din Evul Mediu sau Mark Twain pot deveni autorităţi indiscutabile în materie de bibleistică. Pentru propagandiştii ateismului, Biblia nu are cadru istoric şi nici cultural, ci pare a fi o Carte de oaspeţi în care şi-au notat impresiile o seamă de pelerini întîmplători. Toate comentariile aduse Bibliei degajă un diletantism arogant şi se fac întotdeauna pornind de la pasaje rupte din context, ceea ce pune într-o lumină nedemnă pe orice comentator.

Iată o mostră de „exegeză biblică” în manieră ateistă în care acuzele nu sînt argumentate, ci trebuie acceptate de la sine:

ÃŽncă nu a existat nici un băieÅ£el ÅŸi nici o fetiţă protestantă a căror minte să nu fie întinată de Biblie. Nici un copil protestant nu rămîne curat după ce face cunoÅŸtinţă cu Biblia. Iar împiedicarea acestei întîlniri este imposibilă… ÃŽn toate familiile protestante din lume Biblia îşi împlineÅŸte lucrarea neagră a răspîndirii păcatului ÅŸi a gîndurilor păcătoase ÅŸi murdare în rîndul copiilor. Ea săvîrÅŸeÅŸte această lucrare murdară mai mult decît celelalte cărÅ£i murdare ale lumii creÅŸtine, luate împreună, ba chiar de o mie de ori mai mult! [5]

Propaganda foloseşte doar cazurile nefericite din lumea credinţei. De exemplu, foloseşte argumentele anticlericale ale protestanţilor, dar, puţin mai încolo, îi desfiinţează pe protestanţi cu citate din Mark Twain sau Nietszche. Înfierează aberaţiile unor eretici, dar nu spun că Biserica însăşi a condamnat acele exagerări şi erori de gîndire. Cu alte cuvinte, tipul de religiozitate al unui Augustin sau Grigore de Nissa este pus pe aceeaşi tavă cu religiozitatea şamanilor. După ce citeşti cărţile de propagandă ateistă, rămîi cu impresia că, în două mii de ani de creştinism, nu a existat nici un om deştept, iar dacă s-a şi întîmplat să fie vreunul, acela neapărat a sfîrşit prin a deveni necredincios.

Aşadar, propagandiştii nu-şi propun o cercetare a Bibliei, ci doar desfiinţarea ei în stilul desfiinţării unui adversar politic. Clerul şi adepţii lor sînt văzuţi ca o clasă politică a cărei platformă electorală este Evanghelia. De aceea toate reproşurile ateilor au în ele usturimea şi aroganţa unor canditaţi aflaţi în plină campanie electorală.

Pentru Nietzsche religia devine singurul factor de stagnare al progresului omenirii, deÅŸi în toată Biblia nu se găseÅŸte nici o replică negativă la adresa progresului de orice fel. Citate precum „fericiÅ£i cei ce plîng” sau „dacă te loveÅŸte cineva peste un obraz, întoarce-l ÅŸi pe celălalt” sînt interpretate ca o încurajare a asupririi poporului de către tirani. PreoÅ£ii sînt singurii vinovaÅ£i de instaurarea unui regim politic bazat pe inechitate socială, de aceea, singura cale de a deveni liberi ÅŸi egali este desfiinÅ£area preoÅ£iei, cu Dumnezeu cu tot. AÅŸa se face că ateismul militant, făgăduind eliberarea eternă a speciei umane, ajunge să robească milioane de oameni, omorîndu-i de cele mai multe ori, în numele libertăţii.

Prin urmare, polemica intelectuală, bazată pe raţionamente şi logică, se transformă în propagandă politică, bazată pe slogane şi lozinci, care ţintesc mai mult frustrările şi nemulţumirile maselor, decît intelectul lor. De aceea este de neapărată trebuinţă să spunem că ateismul militant nu a avut scopul să combată religiozitatea, ci să desfiinţeze o categorie umană: creştinii, asupra căror a fost pornit un adevărat genocid în Franţa, în Rusia, în România şi oriunde au ajuns ateii la putere.

Propaganda ateistă a folosit întotdeauna energia maselor, adică a ÅŸtiut să ia „trenul din mers”. AÅŸa se face că, la început, propagandiÅŸtii critică robia credincioÅŸilor pe cîmpurile mănăstirilor, iar în vremea colectivizării credincioÅŸii sînt reprezentaÅ£i ca unii care nu muncesc, ci doar se roagă. Care dintre acestea două sînt adevărate: au devenit credincioÅŸii leneÅŸi, odată cu colectivizarea, sau odinioară, cînd munceau din zori ÅŸi pînă-n noapte, nu se rugau?

Mai sînt ÅŸi alte paradoxuri vrednice de mirare. De exemplu, Biblia este declarată o carte „pentru proÅŸti”, dar, la nevoie, cum ar fi o campanie de distrugere a icoanelor ÅŸi a simbolurilor religioase, propagandiÅŸtii îşi aduc aminte de interdicÅ£ia vetero-testamentară: „să nu-Å£i faci chip cioplit”. Deci, se transformă în apologeÅ£ii purităţii credinÅ£ei. Sau, pe de o parte, iau în derîdere ascetismul monahilor, elogiind plăcerile vieÅ£ii, iar pe de alta, critică preoÅ£ii bogaÅ£i ÅŸi petrecăreÅ£i. Oare nu pentru aceÅŸtia au fost spuse cuvintele: „V-am cîntat de veselie ÅŸi n-aÅ£i jucat, v-am cîntat de jale ÅŸi nu aÅ£i plîns”? [6]

Nu vin să apăr deloc slăbiciunile ÅŸi căderile adunării creÅŸtine, în special cele ale clerului, ÅŸtiind că ÅŸi lenea, ÅŸi incultura, ÅŸi apucăturile tiranice nu au fost deloc străine oamenilor Bisericii, ci am Å£inut doar să subliniez faptul că ateismul „ştiinÅ£ific” nu este chiar atît de ÅŸtiinÅ£ific cum vrea să pară. Avem de a face cu o simplă unealtă politică în mîna unei noi orînduiri mondiale care, se pare, a descoperit cea mai sigură cale de robire a maselor: uciderea lui Dumnezeu.

Nu trebuie să credem că propaganda ateistă a luat sfîrşit. La nivel mondial, ea se desfăşoară cu o frenezie mai aprigă decît odinioară. Posturi de televiziune precum Discovery şi National Geographic lansează periodic filme care ţintesc desfiinţarea creştinismului într-o manieră care, deşi pare mai elegantă, totuşi nu este foarte diferită de cea a propagandismului sovietic.

Despre aşa-zisa Evanghelie a lui Iuda, ca să luăm doar una din găselniţele posturilor de televiziune citate, se spune că a fost găsită în Pustiul Egiptean şi că, cel mai probabil, a aparţinut unui monah din obştile care erau numeroase în acea zonă în secolele IV-V. Înafară de faptul că, potrivit statutului pahomian, ajuns pînă la noi, monahii erau datori să înveţe Noul Testament pe derost, deci ştiau prea bine ce este Evanghelia şi nu o puteau confunda cu un apocrif gen Evanghelia după Iuda, trebuie să ne punem mari semne de întrebare asupra existenţei documentului însuşi la care se referă National Geographic. Este jenant ca un documentar cu pretenţii ştiinţifice să afirme că manuscrisul original, după ce a fost găsit, s-a pierdut, dar s-a păstrat o traducere a sa în limba engleză. Aşadar, am prins un peşte mare, atîta doar că l-am scăpat, dar o să vă povestim cum era peştele, ca să mîncaţi pe săturate.

Ţinînd cont că trăim şi activăm într-o societate zidită pe lozinci, oamenii Bisericii trebuie să-şi dezvolte o strategie pe măsură, ca nu cumva, dorind să apere interesele credincioşilor, să declanşeze mecanismul, atît de bine întocmit, al clişeelor şi prejudecăţilor ateiste. Biserica încă nu s-a eliberat de imaginea pe care i-a făurit-o propaganda ateistă, de aceea, orice predicator trebuie să aibă în vedere şi această realitate, atunci cînd predică.

De exemplu, argumentul ortodoxismului milenar al poporului român, sună pentru mulţi ca o chemare la supunere oarbă faţă de regimul politic. Iar impunerea studierii religiei în şcoli poate fi înţeleasă ca o ameninţare la rigoarea sistemului de învăţămînt în general. Biserica încă nu a învăţat să poarte o polemică avînd în vedere întregul mecanism al manipulării şi dezinformării care se face prin mijloacele de informare în masă. Trebuie să ţinem seama de şablonizarea gîndirii omului modern care, datorită ritmului alert de viaţă, nu mai poate urmări raţionamentele logice, ci reţine doar sloganele. Biserica, mai întîi trebuie să-şi elimine din vocabular expresiile şi cuvintele care riscă să declanşeze clişee gen: ortodoxie = Ev Mediu = refuzul progresului tehnic şi intelectual = docilitate faţă de regimurile politice = ostilitate faţă de modernitate.

În sfîrşit, fiecare predicator, pornind de la cele zise pînă acum, cercetînd el însuşi mecanismele de manipulare şi de spălare a creierului practicate în epoca noastră atît de liberă, poate să-şi cultive o atitudine adecvată şi un discurs pe măsură. Altminteri, propaganda ateistă, cercetînd discursul tradiţional al preoţimii, care, trebuie să recunoaştem, nu este deloc imprevizibil, a reuşit să golească de sens, dacă nu chiar să umple de sensuri contrare, mai toate expresiile cheie din predicile bisericeşti. Prin urmare, predicatorilor de azi le revine misiunea de a reîmprospăta limba predicii, nu în sensul de a o umple de neologisme, ci acela de a o scoate de sub imperiul şabloanelor, conservînd, în acelaşi timp, bogăţia filozofică şi morală a Ortodoxiei.

NOTE:

1 Politica RevoluÅ£iei Franceze a dus pînă acolo că, în ÅžedinÅ£a Camerei DeputaÅ£ilor a FranÅ£ei din 28 octombrie 1904 deputatul Guyot Villeneuve a dat citirii „fiÅŸele de denunÅ£are” asupra a 25.000 de ofiÅ£eri francezi întocmite de Francmasonerie în complicitate cu Guvernul. Scopul acestui „vast serviciu de spionare asupra tuturor funcÅ£ionarilor”, cum îl numeÅŸte J. Bidegain, nu a fost altul decît identificarea ÅŸi excluderea din sitem a tuturor funcÅ£ionarilor creÅŸtini. (Vezi Dr. Nicolae Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria).

2 De exemplu, în SUA, grupările oculte şi chiar satanice declarate sînt îngăduite ca forme normale de religiozitate.

3 Nicolae Constantin Paulescu (1869-1931), om de ÅŸtiinţă român, medic ÅŸi fiziolog. A descoperit hormonul antidiabetic elaborat de pancreas, numit mai tîrziu Insulină. A studiat medicina la Paris, obÅ£inînd în 1897 titlul de Doctor în Medicină, iar în 1899 titlul de Doctor în ÅžtiinÅ£e. ÃŽn 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la cîine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. ÃŽn 1921 Paulescu publică descoperirea principiului activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeÅŸte pancreina în “Comptes rendues des séances de la Société de Biologie et de ses filiales”, 1921, vol. LXXXV. no. 27, Paris, Ed. Masson et Comp., ÅŸi în revista de specialitate din Belgia, “Archives Internationales de Physiologie”, vol. XVII. DeÅŸi aceste publicaÅ£ii au precedat cu 8-10 luni enunÅ£area de către Fr. Grant Banting ÅŸi Ch.Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei (noua denumire dată principiului activ din pancreas), Premiul Nobel pentru fiziologie ÅŸi medicină din anul 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni. ÃŽn 1993 Academia Română i-a acordat doctorului Paulescu titlu de membru de onoare postmortem. Savantul Nicolae Paulescu a fost creÅŸtin declarat.

4 Valentin Felixovici Voino-Iasineţki (1877-1961), renumit chirurg sovietic, autorul celebrului Tratat de chirurgie septică (apărut pentru prima dată în 1934), devenit carte de căpătîi pentru generaţii de chirurgi, pînă astăzi, operă pentru care, în mod paradoxal, a fost răsplătit cu Premiul Stalin. Primind călugăria în taină, cu numele Luca, a fost apoi hirotonit episcop. A fost condamnat în lagărele comuniste. Ca slujitor al Bisericii, a continuat să practice chirurgia, fiind rechemat din lagăr în perioada celui de al doilea Război Mondial. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfînt.

5 Citat atribuit lui Mark Twain.

6 Evanghelia după Matei 11, 17.