pridvorul lui laurentiu dumitru

Laurenţiu Dumitru

***
Sunt un teolog cu oarece preocupări legate de viaţa tinerilor; însă dacă aş fi fost preot, ar fi fost biserica goală, mi s-a spus. N-am întrebat de ce… Mi s-a mai spus că dacă nu zâmbesc, nu mai sunt eu, iarăşi n-am întrebat de ce… Sunt fericit, pentru că iubesc. Nu mă întreb de ce… E o minune să iubeşti. Şi un dar de Sus.

Sunt doar un suflet, atât. Îmi plac slujbele Bisericii, blogurile ortodoxe şi conferinţele lui Rafail Noica, dar şi corcoduşii înfloriţi, pinguinii imperiali, pisicile când dorm, fisticul, coca cola şi filmele mari vizionate pe DVD portabil, în pat. Îmi place Baştovoi, dar şi Bono sau Al Pacino. Mi-e dor de Muntele Athos, dar şi de Sibiu, Salzburg ori Vienna. Ascult pe Vassilikos, dar şi pe Harry Tavitian.

Fac pe teologul, sunt plin de mine şi ţin să am ultimul cuvânt. Mă bucur când sunt lăudat sincer, deşi uneori laudele mă obosesc… În adânc simt că nu le merit, uneori o şi spun. Sufăr când sunt criticat, deşi ştiu să nu o arăt. Mi-e drag să-i ascult pe tineri şi să mă pun în papucii lor. Am învăţat să am răbdare cu cei frământaţi care vor să-mi vorbească, căci şi Hristos a avut şi are infinită răbdare cu mine. Oricum asta nu mă face drept, în cazul meu – numele mi-a luat-o mult înaintea vieţii! Vai mie! Am învăţat să fiu sincer şi să pretind, la rându-mi, sinceritate.

Nu-mi place să trimit forwarduri cu pps-uri, nu-mi plac „sfinţii” catolici, preoţii cu bmw, oamenii care nu ştiu de glumă. Nu-mi plac manelele. Nici Tarkovski. Mă disperă taximetriştii care nu ştiu matematică. Mă deranjează să-mi schimbe cineva brusc programul unei zile. Nu-mi place să fac ordine în teancul de foi de pe birou, să fiu răstălmăcit sau prost înţeles. Nu pot să mănânc fără sare. Dacă-mi pică netul când downloadez ceva interesant, nici cu „Doamne, Iisuse” nu-mi trece. Sau poate doar aşa îmi trece…

Singurătatea nu mă sperie, dar mă doare. Mi-aş dori să mai am copii, să stau mai mult de poveşti cu băiatul meu, să am mai mult timp liber, să nu mă mai risipesc, să fac din toamnă o revistă ortodoxă pentru liceeni, să mut munţii din loc… Aş vrea să hălăduiesc prin ţară ca să-mi întâlnesc prietenii, aş vrea să văd Sighişoara la ceas de sărbătoare, să văd toamna Copoul Iaşilor, să mănânc o Pizza Hut în Constanţa şi un gulaş la Masa Românului în Sibiu… Aş vrea să fac mai multe cadouri şi să nu mai uit să-mi felicit prietenii la zi onomastică (Iertare, Domnule Ciomâzgă!). Aş vrea, aş vrea… ca mama să ştie că o iubesc, chiar dacă nu reuşesc să-i arăt întotdeauna.

***
De ce ne e oare aşa străin Hristosul de pe Golgota? Oare pentru că, în general, omul când vine la credinţă descoperă deja pe Hristosul cel Viu, pe Biruitorul morţii? O, ce bucurie are sufletul când află pe Cel Necunoscut, pe Cel Viu, care ne scoate din moartea noastră! Nu mai întrebăm nimic despre El, îl ştim pentru că îl simţim, îl avem pe Sfânta masă, în Potir. Dar inima de ce nu are pace întotdeauna sau de ce când o are, o pierde aşa lesne? Oare pentru că în chip deplin ne împărtăşim cu El abia la cina din seara zilei celei neînserate, în Rai? Desigur, cei care ajungem… Eu unul nu voi fi acolo! Voi fi la acest Praznic numai dacă se fac şi dincolo minuni, numai dacă se va împlini şi cu mine cuvântul „la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). Ce nădejde să am, căci „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor” (Matei 7, 21)?! …O singură licărire de nădejde am însă, şi acesta e la tine, cel ce citeşti acum! Tu, de Sus, să strigi către El, să-I spui că mă ştii, să-i spui, te rog, că ţi-am vorbit cândva despre El şi că îmi era tare drag să fac asta. Postarea aceasta o voi şterge cândva (căci pe lumină multe vorbe sună patetic probabil), dar tu îţi vei aminti de rugămintea mea atunci, pentru că atunci ne amintim toate. Îţi vei aminti şi vei spune: „Doamne, ai milă de el, cândva mi-a vorbit despre Tine!”. Şi El, poate că se va milostivi şi de mine!

***
Mi-am amintit de sufletul meu gol şi flămând! Mi-am amintit de frământările, de neputinţele şi scăderile mele, de cei ce mă judecă fără să mă cunoască, de cei care cer de la mine mai mult decât sunt ori pot fi, mi-am amintit de faptul că încă nu-i am pe toţi ca fraţi… „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion” (Psalmi 136, 1).

***
Vă rog, NU mai râdeţi de generaţia emo. Ei nu sunt “idioţii de emo” şi nu trebuie să le-o arătăm noi… Toţi suntem emo, toată lumea e în agonie şi în umbra morţii. Fiecare clipă în care suntem despărţiţi de Hristos, e o “clipă emo”. Ne-am tuns bretoanele şi ne-am îmbrăcat în culori, dar deznădejdiile şi frustrările ne vădesc adevăratul chip. Daţi jos machiajul şi priviţi-vă în oglindă!… Trăim ca şi cum Hristos n-ar fi venit! Mai grav pentru noi – suntem “emo cu Hristos”, pe când cei ce sunt fără de Hristos, chiar n-au nicio altă şansă. Ei măcar au înţeles că nu e nicio bucurie în lumea asta, pe când noi cei ce ştim de Cel ce a tot repetat: “Bucuraţi-vă!”, ne punem cenuşă în cap, ne smolim feţele să părem interiorizaţi. Dacă noi nu avem bucurie, de unde să o aibă generaţia emo? Aşa cum oarecând s-a spus că moştenirea se va lua de la fii şi se va da la neamuri, tot astfel şi bucuria se va lua de la cei ce nu o preţuiesc şi se va da celor care n-au găsit de cuviinţă să se bucure cu bucuriile trecătoare. Un “emo-kid” ajuns la Hristos va propovădui întreaga viaţă bucuria, aşa cum un pantomim întors la Hristos umple acum sălile de conferinţă… Dincolo de orice definiţie sau trend, adevărul e că în afara vieţii în Hristos, cu toţii suntem emo!

O Zi binecuvântată!