pridvorul lui laurentiu dumitru

Andrei Pleşu

Călugăria nu e o cale pentru toţi, şi nici măcar una pentru mulţi. Traiectoria ei are o strălucire supralumească: e calea „regală”, excepţia exemplară, „orizontul” spre care tinzi asimptotic. Ea e expresia normei, într-o lume în care norma e minoritară. A face opţiunea monahală în chip frivol sau după criterii de conjunctură e o formă de iresponsabilitate. La fel de gravă este alegerea „vieţii îngereşti” în numele unui zel trufaş sau al unui pietism euforic. E ceea ce se cheamă viciul „angelismului”, al palorii fanatice care confundă asceza cu o idilă privată sau, mai rău, cu o carieră. Nu trebuie uitat că oamenii şi îngerii sunt totuşi „regnuri” diferite şi că analogiile, intersecţiile, dialogul nu presupun indistincţie şi confuzie a planurilor. Pe de altă parte, nu e nevoie să fii călugăr pentru a obţine „isanghelia”. Patericul pomeneşte, în cel puţin două rânduri, de împlinirea discretă a virtuţilor cereşti în afara comunităţii monahale: un medic de la oraş, de pildă, sau un cioban egiptean de la ţară (Euharist). Căile desăvârşirii sunt deci multiple, şi la fel de diverse pe cât de diversă este mulţimea aspiranţilor.

Ca şi îngerul, monahul se istoveşte, senin, într-o dublă slujire: a lui Dumnezeu şi a oamenilor. În comunitatea din care face parte – ţinut sau neam –, el e păstor, călăuză, protector, preia, cu alte cuvinte, atributele îngerului păzitor. Monahul ajunge, în cele din urmă, să urce şi să coboare, asemenea îngerilor, scara lui Iacob (Ioan 1, 51), ca un atlet al intermedierii, ca o punte între lumi. El se învredniceşte, mai ales, să stea, ca îngerii, „lipit de Domnul”, în perfectă intimitate cu Duhul Său (I Corinteni 6, 17).

Călugărul ajunge să fie, prin strădania sa supraomenească, „o realizare anticipată a Bisericii eshatologice”, un concetăţean timpuriu al îngerilor din ceruri, dar drumul său e presărat cu sinistre obstacole şi cu posibilitatea unor derapaje fatale. Primejdia cea mai întunecată este orgoliul. O sminteală pe măsura dificultăţii uriaşe a sarcinii asumate. De la „imitaţia” îngerilor până la a te crede înger nu este decât un pas. La rând vine lipsa discernământului. A apuca o cale de asemenea anvergură, fără a-ţi cântări limitele (ale tale şi ale contextului), calificările, cu un cuvânt „vocaţia”, şi fără a te asigura de supravegherea unui duhovnic experimentat, e o nebunie, ale cărei consecinţe duc în direcţia opusă celei vizate.

O tradiţie care îşi are în Platon expresia clasică pune în relaţie sufletul omenesc cu imaginea păsării şi interpretează tot ceea ce e tendinţa antigravitaţională, impuls al desprinderii, al înălţării, al orientării spre valori diafane, drept apropiere a „vieţii aeriene” duse de păsări. „Viaţa aeriană” – citim în Bachelard – e viaţa reală; dimpotrivă, viaţa terestră e o viaţă imaginară, o viaţă fugitivă şi îndepărtată. Ca şi îngerii, călugării şi păsările sunt „firi înaripate”, care caută o strămutare statornică în „limpezimea văzduhului minţii”. Nepătimirea şi cugetarea sunt „aripi”. „Îndrăznirea către Dumnezeu”, saltul analogic, e aripa. „Sufletul ce se veseleşte în dragostea lui Dumnezeu în ceasul dezlegării se înalţă atunci cu îngerii păcii deasupra oştilor întunecate. Căci dragostea duhovnicească parcă îl întraripează…”. Ca şi îngerii, călugării şi păsările populează spaţiul dintre cer şi pământ, sunt purtători de semen şi bune-vestiri, cântă şi planează liber în nelimitarea văzduhului. Aerul e la fel de gol ca şi deşertul, observase cândva Ruysbroeck, proclamând o data mai mult înrudirea dintre călugări şi păsări, dintre asceza în pustii şi irumperea verticală a zborului. Păsările sunt polul opus al şerpilor, al firilor târâtoare, insidioase, malefice. Legate organic de metabolismul luminii solare (drept care vestesc, cântând, răsăritul), învelite, adeseori, într-un penaj somptuos, ca al curcubeului, păsările, ca şi îngerii, ca şi călugării, se numără printre splendorile liturghisitoare ale creaţiei. Cu migraţia lor, ele ritmează ciclurile vremii, orientate spre primăvară, adică spre reînnoire şi reînviere. Călugării sunt şi ei „fii ai învierii” (Luca 20,36). Şi ei se îmbracă în lumină.

Pasărea e expresia sublimată a animalităţii. Dar ascetul are de-a face, în efortul lui de a imita îngerii, cu sălbăticia unei animalităţi de sens contrar: animalitatea pedestră, târâtoare, grea.

Părinţii vorbesc frecvent despre menajeria interioară, despre lutul aluvionar, cu forme monstruoase, pe care trebuie să-l domesticească şi să-l modeleze, în adâncurile omului căzut e un aglomerat abis zoologic: şerpi, vulpi, dragoni, câini, porci, muşte bâzâitoare şi broaşte care orăcăie, măgari, viermi, lupi, hiene ş.a.m.d. Toate laolaltă alcătuiesc, în combinaţii terifiante, o bogată morfologie a demonicului. Asceza este temeritatea de a înfrunta acest infern, iar locul optim al luptei e singurătatea. Singurătatea are, în tradiţia monahală, două dimensiuni posibile: una orizontala (deşertul sau „pustia”), şi una verticală (muntele). Bătălia se dă, cu alte cuvinte, fie în amplitudinea unui spaţiu vid, dezolat, înconjurat de un orizont fără repere, fie în exaltarea culmii inaccesibile, a unei riscante suspensii, la egală distanţă de pământ şi de cer.

Chilia eremitului e un deşert comprimat, iar mănăstirea cenobitică e o parabolă a muntelui. Aş adăuga că, în spaţiul balcanic, un mediu privilegiat al sihăstriei este pădurea. Îmi amintesc o vorbă a părintelui Cleopa, care trăise ani lungi în deplină singurătate, ascuns printre dealurile împădurite ale Neamţului: „Domnii mei” – spunea el celor dispuşi să-l asculte – „când eşti la oraş, diavolul vine sub felurite chipuri de împrumut: prieteni, cărţi, femei etc. Când eşti în pădure, vine personal!”.

În singurătate, o consistenţă aparte capătă, odată cu figura duşmanului, figura îngerului, aliatul cel mai însemnat al monahului, în „războiul nevăzut” care îi stă dinainte. Monahul trăieşte în pustie ca un înger, alături de îngeri. Isaac Sirul vorbeşte despre „pustnicii care au prefăcut pustia în cetate şi au făcut-o locuinţă a îngerilor”.

Iată şi mărturia lui Ioan Scărarul: „Anahoretul se deosebeşte de monahul ce duce o viaţă în comun (…); acestuia îi ajută îngerul, pe când celui de-al doilea îi ajuta deseori celălalt (adică cel ce trăieşte împreună cu el în obşte). Puterilor inteligibile (îngerilor) le place a sălăşlui în sufletul isihastului şi a sluji împreună cu el Domnului. (…) Cel ce trăieşte singuratic are nevoie de o putere îngerească…”.

E nevoie de o putere îngerească şi ca să înfrunţi puterile răului. În deşert, pustnicii îndeplinesc, ca şi îngerii, un dublu oficiu: sunt preoţi şi războinici. Extrema contemplativitate se combină cu extrema acţiune. Avem de-a face cu o veritabilă „cavalerie spirituală”, cu o oştire subtilă, care ia cu asalt „Graalul”, rezistând forţelor uzurpatoare. Deşertul e teatrul de desfăşurare al unui război sfânt. Un război aspru, purtat într-o mare tăcere, în a cărei solemnitate e greu să deosebeşti oamenii de îngeri.

Vă asigur că oamenii cei mai interesanţi pe care i-am întâlnit între călugări i-am întâlnit, şi că onoarea lor răscumpără din plin nemernicia rebuturilor.

(din lucrarea „Viaţa monahală – în texte alese”)