pridvorul lui laurentiu dumitru

Roberto-Cristian Vişan

Îndoiala şi ignoranţa par să fie slăbiciunile lumii contemporane. Omul desacralizat, slăbit de păcat, pare neputincios în faţa atacurilor demonilor disimulate în forme mimetice de tot felul. Se spunea ca cea mai mare victorie a diavolului este aceea de a te convinge că nu există. Paradoxal, cu cât mai mulţi dintre oameni cred mai puţin în lumea spirituală , cu atât mai mult diavolul este pomenit de buzele contemporanilor noştri. Numele cu care este invocat diavolul diferă adesea. Iar împrejurările în care este ,, chemat ’’ sunt din cele mai diverse. În Sfânta Scriptură numele sau numirile atribuite sunt numeroase. Denumirea cea mai obişnuită data forţei malefice este cea de “diavol”.

Cuvântul “diavol” provine din limba greaca – diavolos – si însemna in practica veche acea aruncare de lance, care spinteca animalul vânat. O alta denumire data personificării răului este cea de “satan”, care in limbajul uzual al timpului ante-hristic însemna o renunţare tranşantă, fără echivoc, o lepădare radicala de un lucru. Noţiunea de “satan” se traduce prin duşmănie, contrar, opoziţie. termen întâlnit in Noul Testament (2 Cor. VI, 15) etimologic provine din limba ebraica si înseamnă nefolositor sau ceva rău.

Beliar era considerat căpetenia demonilor. In urma descoperirilor făcute la Qumran, intre scrierile de acolo s-au găsit câteva referiri la persoana lui Veliar, socotit “întunericul” in opoziţie cu Lumina, in baza unei influente gnostice. De asemenea apocrifa Testamentul celor doisprezece patriarhi vorbeşte despre “Duhul lui Beliar” si despre cele şapte nenorociri pe care el le aduce asupra oamenilor.

În cartea Leviticului (XVI, 8 ) întâlnim o alta denumire data diavolului, si anume, “Azazel”, căruia i se trimitea in pustie cate un ţap “pentru ispăşirea păcatelor” in ziua de Yom Kippur. Cartile apocrife îl considera un asupritor al oamenilor, care a fost insa legat de îngerul Rafael pana in ziua judecaţii.

Beelzebul – Belzebut” (Mat. X, 25; XII, 24; Mc. III, 22; Lc. XI, 15-19), era considerat Domnul sau zeul muştelor, zeitate protectoare a filistenilor, care avea chiar si un templu in cetatea Ekron (2 Regi I, 26).

Maleficul şi răutatea devin din nefericire stindarde ale multora dintre semenii noştri. De la creatorii unui anumit gen de muzică, la localurile de desfrâu până la incitarea la violenţă şi ură, război, crimă şi ucidere, toate acestea nu sunt decât unelte de manifestare a demonilor. Sfântul Apostol Ioan este chiar mai drastic în epistola sa sobornicească afirmând: Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului (I Ioan III, 8). Mulţi se amăgesc negând existenţa demonilor, alţii se amăgesc mai mult crezând că demonii pot fi înţeleşi, chemaţi în ajutor sau chiar supuşi. Învăţătura Sfântului apostol Pavel este însă destul de clară: Să nu ne lăsăm covârşiţi de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute (II Corinteni 2, 11). Cei ce vor să topească îndoiala şi să cearnă neîncrederea din inimile lor au la îndemână mierea Sfintei Scripturi care lămureşte deplin şi şterge orice urmă de întrebare. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament sunt pline de cuvintele dumnezeieşti care indică prezenţa demonilor în lume şi lupta acestora cu omul în dorinţa malefică de a-l deturna de pe calea mântuirii. Cercetând Scriptura, dar şi scrierile Sfinţilor Părinţi, vom găsi nenumărate versete care să certifice că existenţa demonilor nu e „basm” sau „poveste de adormit copii” ori „scorneală ignorantă”, ci adevăr. Aşadar privegheaţi şi vă rugaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi împotrivă, tari în credinţă.