pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu
Picatura românească
-pamflet-

Gellu Naum oficial, cu cravată, în faţa unui pahar cu apă plată: „Cui să-i vorbim când fiecare se mângâie pe furiş?”. Ultimul mohican al suprarealismului n-a cerut prea mult de la români, ba chiar a profitat stilistic de pe urma absurdului din ţara lor. În schimb, de cinci sute de ani Ţepeş-Vodă îşi ţine respiraţia. Istoria pe poante a urmaşilor urmaşilor lui avea să-i provoace postmortem o nelinişte în stare pură. La trecutu-ţi mare, mare viitor! Norocul istoric ne-a pupat mereu printre gratii, orice şansă am ratat-o glorios, ca la un meci de şah rapid. Campion al zădărniciei şi filozof incognito, baciul moldovean şi-a cântat prohodul şi s-a-ngropat singur, ca vina comunismului la Berevoieşti.

Ziua în care a-ncetat să ne mai pese a aparţinut lunii iunie 1990. Până-n ’89 strigam organizat „Ura!”. Azi interjecţia s-a transformat în substantiv comun. Comun de la comunism, dascălul care a negat mereu că unu ori unu-ar face tot unu. Scrijelim la statuia viitorului cu briceagul de la unghieră, mânia noastră proletară a rotat voiajorii păcii până la stadiul de cioară. Am pariat pe binoclu, dar ni l-au spart lămpaşii la Universitate. Maeştri ai cimentului rapid, ei au plecat de la Bucureşti cu siguranţa că şi-au salvat ţara. Duceau, însă, în buzunare, şansele noastre, pe care aveau să le arunce în întunericul minei din Lupeni.

Doi elevi cărau fără convingere harta României Mari. Protocronismul din timpul epocii de aur a plimbat stupii patriotismului până i-a ameţit. Arborele genealogic al marilor români s-a carbonizat, elita interbelică a prins locuri de veci după noroc şi după opţiune: unii-n Père-Lachaise, alţii la grămadă, cu număr şi ţăruş, pe maidanele Sighetului. Tatuajul cu lupul lui Burebista s-a scurs pe braţele căpşunarilor care ne-au cărat soarele-n Iberia. Tradiţia e un airbag care a uitat să mai sară, speranţa la noi e o paraşută care se deschide totdeauna la trei metri. Ne vrem eterni ca pila lui Vasilescu Carpen, dar uităm că macaraua ne-a rămas fără greutăţi, ne mirăm de reumatism, dar uităm că avem în coaste schije din ultimul război.

Un miner citind o carte despre mineriade. Volumul cuprinde mult din poezia filmelor cu karate şi din nostalgia primului mers pe bicicletă întrerupt de o bordură. Maestrul Drăghicescu pierde glorios tramvaiul şi se jură că-i iubeşte pe români. Eminescu stă pe capră, profitorii în trăsură. Ovidiu îşi plânge sandalele frumos lucrate în Latium, topite în ţigările aprinse din nisipul de la Tomis. Ne vom normaliza doar atunci când vom usca Dâmboviţa cu un tir de şerveţele. Strachina absolută cu fasole a Moromeţilor ne urmăreşte şi-n autobuz, Buzdugan nimereşte prost într-un lift ticsit cu victimele sale.

O dată cu 2007 opţiunea României de a se produce public a devenit obligaţie. Vom curta ideea europeană ca ruşii, odinioară, teoria normandistă. Însă botul imens care ne paşte ne dă ceva din disperarea aspră a fanfarei căreia vântul i-a zburat ştimele prin colb. Va trebui să arătăm lumii ce-am făcut în două mii de ani de şeptică pe perechi. Discrepanţa comică dintre ceea ce suntem şi ceea ce puteam fi ne trimite la tragismul reclamelor pentru medicamente. În România normalitatea descurajează prin absenţă, o mireasă furată pentru totdeauna din mijlocul nunţii. Buletinul de ştiri la noi este unul ştiinţifico-fantastic: cine şi-a făcut temele, trebuie pedepsit. Încă de la început am călcat în ruj şi l-am întins pe tot preşul istoriei. Portretul mereu în câş al valahului l-a proiectat involuntar într-un soi de cătănie veselă. Aici e pământul lui, dar parcă nu aici i-e locul.

Există în cultura română, constant, dar cu intermitenţe, un conflict îngheţat de tipul Capşa versus Copou, terminat, ca-ntr-un hazard dirijat, la jumătatea distanţei, pe Milcovul din timpul lui Cuza, înţepenit în papură şi-n stuf. Corabia abandonată din fundul grădinii Oteteleşanu este refugiul permanent al intelighenţiei noastre frustrate de micimea ţării în care-a nimerit. Rabatabil ca o armonică, intelectualul român, dublu-rafinat şi cu mofturi de enciclopedism, a practicat un soi de gândire contabilă, pe sistemul intrări-ieşiri. Curtat de medici pentru boala lui misterioasă, ştie pe de rost discursurile profesorului Boia, dar nu le asimilează deloc. Flexibil ca floreta, cântă orice stăpânire cu ochii-nchişi, ca-n corul orbilor de pe Lipscani. Când se ţipă după ajutor, se face că are mâinile ocupate, când e tras la răspundere, grămăticul nostru îşi îndeasă pe cap scufia de dormit. Tăbăcit până mai ieri cu autocritica, astăzi e rezistent la critici ca tergalul la scame.

Avem toate motivele să credem că românul nu s-a născut poet, ci pamfletar. Balcanismul ne e mândrie, blestem şi peşte pe televizor. Oferind o etică în dispersie apoasă, intelectualul român invită cultura europeană la un chef cu tacâmuri de plastic. La privirea condescendent-caritabilă a vesticilor noi ne uităm chiorâş. Lor trecutul le sfârâie ca o mentosană sub limbă, au ce povesti despre cum au cucerit lumea. Bucuria de a pune steagul albastru la intrarea primăriei seamănă cu aceea a fetiţelor de a purta pantofi cu toc. Un şuvoi mesianic de tip Matrix picură din stelele galbene ale cârpei în gura primarului aflat în campanie electorală. Va folosi ideea europeană tot în folosul personal, nu e prost să creadă în aşa ceva. De altfel, nu mai crede în nimic pentru că se simte trădat: comunismul i-a lăsat pesticidul în ogor şi s-a dus.

De un singur lucru se bucură: în sfârşit, românul va fi civilizat cu cotorul de amenzi. De-abia acum două secole românii descoperă Europa. Dureroasă, pipăirea aceasta era atât revelaţie, cât şi separaţie încăpăţânată. Kiselev le poruncea veliţilor noştri să-şi radă bărbile lor bizantine, ai noştri le plângeau stând turceşte în redingotele comandate la Paris. De cealaltă pantă a Carpaţilor corifeii Şcolii Ardelene supralicitau porumbelul alb al purismului, lăudându-l că face mai multe pene decât are – atâtea încât, greu, nu se mai putea ridica. Nu era obligatoriu ca Dunărea să se verse-n Marea Neagră, însă geografia produce istoria. Acest ombilic fluvial ne leagă obligatoriu şi oarecum acvatic de tot ce este european. Cultura română e o cucoană cu vene albastre care merge la piaţă în Obor şi se-ntreabă. Se-ntreabă cum de l-a ratat pe turistul francez din tinereţe care se ţinea de ea ca un nebun. Se poate recupera prin vulcanizare trecutul interbelic ? De ce nu putem concura în condiţii de paritate la stima universală? De ce un metru liniar de tricolor costă doar doi ron?

Până la „democraţia populară” totul era firesc. Lung cât valul lui Traian, calmul olimpian al spărgătorului de seminţe rămânea o virtute. Necazul era măsurat altfel. În amforele grecilor din Tomis geţii păstrau porcul în propria untură, repartizat barbar, pentru zile negre. Nu prea ortoman, vrânceanul îşi număra liniştit oile şi-şi făcea socoteli simple: dă-i cezarului ce-i al cezarului şi la anu’ or făta mai mulţi. Hamalii valahi încărcau corabia turcului în portul Brăilii şi nu îi dădeau drumul până ce n-o înţepau pe dedesubt cu câteva burghie. Calm, ironie şi ţepele lui Vodă. O linişte adunată de mii de ani. Aceasta nu numai la pălmaşi, ci şi la nasurile de sfere înalte. Burghezii de secol nouăsprezece mânuiau condeiul la fel de bine ca umbrela învârtită pe stradă sau ca pistolul sărutat la duel. Cu toate acestea, ei se considerau o generaţie liniştită, ieşită din polcă şi cadril. Paşadia, crai de curte veche, făcea un inestimabil elogiu literar al ţuicii, lichid în care, spune numitul, acest popor şi-ar fi îngropat toate angoasele. Dar viaţa bate scrisul. Prin anii ’70 Tovarăşul îl contrazice pe Engels, care scrisese despre români că n-au vocaţie istorică. Atunci începea paranoia în care fiecare dintre noi am avut un rol. Şi, ca de obicei, radarul presei ne-a fotografiat la minut, dar cu spatele şi cu mâna-n fund.

Ţeapă glorioasă, cinste cui te-a-nfipt!

***

Octavian Dărmănescu
a scris
cartea
“Convertirea prin literatura”

Comanda online