pridvorul lui laurentiu dumitru

Laurenţiu Dumitru

Cred că nu e creştin care să nu poată spune câte ceva despre acest mare praznic. Venind dinspre Betania, Mântuitorul Iisus Hristos intră pentru ultima oară în Ierusalimul pătimirii sale. Deşi intră smerit în cetate, călare pe un asin, Hristos Domnul este întâmpinat cu ramuri fragede (stâlpări) de finic de cetăţenii entuziaşti ai Cetăţii Sfinte, care la vederea Lui aclamă şi se veselesc. Copiii curaţi la inimă aşterneau înaintea Lui haine şi ramuri de finic, alţii le purtau în mâini şi strigau, mergând înaintea Lui: „Osana, Fiului lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!”.

Exista la acea vreme obiceiul ca învingătorii în războaie să fie cinstiţi şi însoţiţi în procesiuni triumfale cu rămurele de copac. Cei care L-au întâmpinat pe Domnul aveau un motiv straşnic să-L aclame ca pe un învingător. Hristos tocmai biruise moartea în urmă cu o zi, în Sâmbăta pe care acum o numim a lui Lazăr. Cu toţii aflaseră că Hristos înviase după patru zile pe prietenul său, Lazăr cel din Betania. O veste ca aceasta nu putea să nu se transmită instantaneu în toată Iudeea. Bucuria şi entuziasmul erau justificate de sfărâmarea morţii.

Presupunem că nu toţi veniseră din dragoste de Domnul. Cu siguranţă că în mulţimea care-L întâmpina pe Hristos erau şi mulţi curioşi, mulţi gură-cască, căci Evanghelia consemnează că ei „nu au venit numai pentru Iisus, ci ca să-l vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi”.

Lazăr era o persoană cunoscută, un fel de VIP local cum am spune astăzi, şi cu siguranţă mulţi participaseră la înmormântarea sa. A-l vedea din nou pe Lazăr, întors din morţi, nu era puţin lucru…

„Osana!… Osana!”. „Ce frumos, ce minunat, ce bucurie are să fi simţit Hristos în acele clipe!” ne gândim noi astăzi, la două milenii depărtare de acest eveniment. Nu ştim însă cât se bucura… Din puţina bucurie a acestei zile credem că s-a adăpat pentru zilele grele ale pătimirii… Ce va fi fost în sufletul său, nu putem şti; sigur însă nu avea motiv de prăznuire cu cei adunaţi acolo. Înviase pe Lazăr pentru că-L iubea, dar socotesc că a vrut totodată să pregătească Ierusalimul! Acum toţi ştiau că se învie din morţi, că nu-i un basm de adormit copiii.

El, Hristos – Dumnezeu-Omul, ştia bine ce va pătimi din următoarea zi. Ştia că va fi vândut, prins şi închis. Ştia că va fi batjocorit, scuipat, pălmuit, hulit în fel şi chip. Ştia că Apostolii, speriaţi şi şovăielnici, se vor împrăştia ca potârnichile care încotro; ştia că va rămâne singur, singur cu Tatăl. Ştia că cei ce acum Îl aclamau se vor ascunde sau poate unii chiar vor striga împreună cu fruntaşii Sinedriului – „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Mintea îi era deja la Golgota care avea să ne fie nouă kilometrul 0 al mântuirii.

Printre Apostoli se afla şi vânzătorul, printre cei ce aclamau se aflau şi potrivnicii Lui. Între „Osana…Osana” şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L” sunt doar patru zile… O, fire omenească păcătoasă şi nestatornică! Cum să te încrezi în oameni?!

E Duminica Floriilor, o zi a florilor şi e vremea să ne întrebăm şi noi cu ce fel de flori îl întâmpinăm pe Domnul. Care-s faptele noastre? Ne-am învrednicit şi noi să postim după putere? Ne-am pus în minte şi-n inimă gândul bun de a ne mărturisi păcatele? Suntem şi noi Apostoli bucuroşi sau vicleană Iudă? Cântăm „Osana” şi mai apoi „Răstigneşte-L”? Azi îl cinstim, iar mâine-l scuipăm şi-l batjocorim?

Cum adică batjocorim pe Domnul Hristos? Noi nu facem asta!!! Suntem oameni cumsecade… Poate nu strigăm „Răstigneşte-L”, dar faptele ne vădesc că aceasta facem. Suntem duplicitari şi avem o autosuficienţă care ne sufocă. Ni se pare că suntem creştini, dar faptele spun altceva decât vorbele.

Fie ca frunzele de finic de astăzi care ne stau în mâini să nu se transforme subit în bice pentru Unicul Nevinovat. El nu vrea să-i strigăm „Osana… Osana”, dacă faptele noastre spun „Răstigneşte-L”, că spune Scriptura: „Nu cel ce zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care M-a trimis”.
Noi ce suntem: apostoli sau trădători?

Hristos intră azi smerit în Ierusalimul inimii noastre. Vrea să rămână acolo să-şi afle locaş şi odihnă pentru ca inima noastră pururea să aibă bucurie. Dar tot Ierusalimul inimii noastre îl alungă şi-L împinge spre Golgota, Îl ucide vărsând nu sânge de prooroc, ci sânge dumnezeiesc.

Un prieten, inspiratul poet creştin Tiberiu Frim, se întreba într-o poezie: „…De ţi-aş fi văzut eu tălpile binecuvântând pământul umblându-L, poate eu cel dintâi Ţi-aş fi dorit răstignirea. Doamne, iartă-mi mie, n-aş fi ştiut ce fac”.