pridvorul lui laurentiu dumitru

Roberto -Cristian Vişan

Lumea de astăzi intens secularizată, prizonieră în capcanele propriei ignoranţe, materialistă, în goana după iluzia trecătoarelor bunuri, pare destinată unui iminent sfârşit. Lipsa de echilibru între acumularea de bunuri şi milostenie îl închide pe “vânătorul de averi”, ermetic, ca într-o monadă fără uşi şi fără ferestre dezlipindu-l de orice împărtăşire cu semenii săi.

Când prioritatea principală a omului devine acumularea de bunuri fără a experia comuniunea şi milostenia iubirea de arginţi “umple pădurea de tâlhari, casa de hoţi, pieţele de fraude, tribunalele de jurăminte false, ochii săracilor de lacrimi, închisorile de criminali şi infernul de osândiţi”. Mulţi dintre creştinii vremurilor noastre îşi justifică lipsa de milostenie prin propriile neputinţe materiale. Cei mai mulţi gândesc că milostenia este numai apanajul celor bogaţi, fiind inaccesibilă celorlalţi. Ajutorarea semenilor nu este însă numai datoria celor bogaţi, ci este calea de a fi solidari cu ceilalţi mai ales în momentele de restrişte. În Sfânta Scriptură observăm că întrajutorarea este mult cinstită de creştini. Astfel în Faptele Apostolilor, cap. XI , versetele 28-29 găsim scris: “Şi sculându-se unul dintre ei, cu numele Agav, a arătat prin Duhul, că va fi în toată lumea foamete mare, care a şi fost în zilele lui Claudiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraţilor care locuiau în Iudeea”. Vedem dar, în chip lămurit că milostenia poate fi făcută de oricine, după putere.

De asemenea în Epistola a II-a către Corinteni cap VIII, versetul 4, Sfântul Apostol Pavel laudă capacitatea creştinilor din Macedonia de a fi solidari cu cei din Ierusalim îndemnându-i pe corinteni atunci şi pe noi asemenea astăzi, să facem la fel ca ei: “Că în multa lor încercare de necaz, prisosul bucuriei lor şi sărăcia lor cea adâncă au sporit în bogăţia dărniciei lor. Căci mărturisesc că de voia lor au dat, după putere şi peste putere. Cu multă rugăminte cerând har de a lua şi ei parte la ajutorarea creştinilor”. Iată argumente suficiente pentru colectele misionare ale Bisericii la care este chemat fiecare, să contribuie după putere, la acţiunile filantropice ale Bisericii.

Voluntariatul este înţeles ca o activitate săvârşită fără constrângere, fără a aştepta răsplată materială cu scopul ajutorării semenilor. Voluntariatul aşa cum e înţeles astăzi, în special în lumea occidentală. pare decupat mai degrabă din părţi disparate, ce alcătuiesc împreună un peisaj dezolant al lumii zdruncinate de materialism. În Sfânta Evanghelie după Luca, cap. VI, versetul 35, Mântuitorul Iisus Hristos dă o definiţie imuabilă al adevăratului voluntariat: “Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”. Deşi cuvintele acestea sunt grele de purtat, mulţi s-au încumetat să facă din ele stindardul vieţii. Mulţi au şi biruit.

Tinerii creştini contemporani pari încântaţi să fie cooptaţi în acţiuni de voluntariat. Din nefericire, cei mai mulţi, se retrag rapid atunci când vine vorba în implicare activă în implementarea unor proiecte concrete. Justificările aduse, asemănătoare cu ale celor chemaţi la cină în Evanghelie, par să întărească ideea că dragostea lor de aproapele fie este una pur declarativă, fie este lipsită de “început bun”. Solicitările de participare la viaţa Bisericii, culturală, socială şi caritativă se izbesc de zidul indiferenţei. Răsplata aşteptată, urmând duhul lumii acesteia nu va fi niciodată îndestulătoare, căci slujind aproapelui nu de la el să aşteptăm plată ci după cuvântul apostolului: “Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni. Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni III, 23-24).