pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu

Săptămâna mondială a apocalipsei
-pamflet-

Ca orice în postmodernism, şi Apocalipsa este de mult un subiect răsuflat. Mulţi o cunosc în amănunt, o relativizează şi-o iau în băşcălie. Oare se vor ridica atunci şi scheletele cu care dorm sub pat studenţii de la Medicină? Oare se vor scula toţi morţii, cu certificatele de deces între falange? Aceste glume de vară ocupă, totuşi, imaginarul multora când vine vorba despre sfârşitul pământului pe care calcă. Şi cum scrisul mic strică ochii, ei nu citesc deloc avertizările scripturii cum că nu-i de glumă. Există un tip hazliu de memorie bleagă care nu-i lasă defel să ia în calcul şi o astfel de catastrofă.

Dar este Apocalipsa, într-adevăr, o catastrofă? Pentru talibanii Parusiei, fataliştii, fanaticii lui „Iată, Domnul vine!”, nu. Tenori lirici prin definiţie, aceşti tehnicieni ai catastrofei nu trăiesc decât pentru vocalize şi pentru gargare. Absoluţi ca un dicţionar, ajunge doar să îi iei puţin la puricat şi te clasează în grămada cu vârf a ignoranţilor, a oamenilor liniştiţi care dorm mereu cu capul pe buzele prăpastiei. Pentru ei, fiecare zi este înainte-prăznuirea Judecăţii de apoi, în faţa Apocalipsei lui Ioan stând nemişcaţi ca o cămaşă blocată-n gămălii. Pentru ei teologia este eshatologie şi atât. Ei nu gândesc, ci anticipează; nu ne-am mira, de altfel, să ne trezim cu decretarea unei ere post-apocalipsă. Ocupaţia lor recentă este citirea mistico-demascatoare a codurilor de bare. Propovăduiesc o adevărată revoluţie imobiliară: vindeţi-vă apartamentele şi ocupaţi crestele munţilor, a sosit vremea cea mai de pe urmă. Anticapitalişti declaraţi, ei văd în Occident o Sodomă pe care trebuie să o combată pe cât le stă-n putinţă.

Dar până-i vom vedea pe americani în genunchi şi la lumânare mai e mult. Între cele două cete tragi-comice stă confortabil cea a profitorilor. Profeţi caraghioşi care întreţin constant starea de bau-bau, vizionari care cunosc până şi canalizarea Ierusalimului ceresc, regizori care pedalează pragmatic pe catastrofe şi extincţii. Pe lângă aceştia, poeţii, care n-aveau cum să nu exploateze liric subiectul. Exemple: la Apocalipsă cercurile din trunchiuri se vor bloca, vârsta nu se va mai măsura în lemn. Sau: morţii tineri îşi pansează rănile, cei vechi îşi ung ciolanele ca să nu scârţâie. Sau, dacă vreţi: cu ocazia noului an, municipalitatea a oferit daruri de Crăciun şi creme de faţă anti-Apocalipsă. Poeţii se simt foarte bine în postura de cronicari ai sfârşitului lumii, ba chiar îl epuizează prin anticipare. Ei întârzie Apocalipsa nu din generozitate, ci din calcul.

Între timp, lumea îşi numără invers zilele. Data sfârşitului lumii face obiectul loteriilor, eshatonul devine un biban eternizat în saramură. Instinctiv, maselor le repugnă ideea de moarte, fugind în achiziţii şi-n consum. Moartea, adică sfârşitul timpului lor. Moartea, acel cal de dric cu pampon în frunte. Moartea veşnică, ideea care goleşte de oxigen creierele sofisticate şi fudule. Istoria refuză să creadă într-un posibil sfârşit al ei, lumea merge trufaş înainte, cu privighetoarea pe piept. Cineva ascuns în tuse ne bate clopotul la pian, sunetul lugubru al parastasului veşniciei noastre închipuite. Nu poţi juca la infinit lapte gros cu universul, nu poţi sări cu ironii peste marea scadenţă care se întrevede cât mai clar. Timpul, această forţă care ne împinge unghiile-n somn, acest buldozer care ne înghesuie-nspre vid, va dezlega din lanţ dihania verde a Apocalipsei. Care ne va sări tuturor la gât.

***

Octavian Dărmănescu
a scris
cartea
“Convertirea prin literatura”

Comanda online