pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu
Merge mintea la băiatu!
-pamflet-

Hărăziţi de pronie destinului de muzicanţi, fabricanţii de manele şi-au făcut un panteon al lor, de ghips-carton, în care se premiază. Regele manelelor din toate lumile posibile va prezida astăzi o şedinţă extraordinară de ridicare a manelei la stadiu de artă. Îi dăm cuvântul: „Deci, bine aţi venit!”. Aplauze destrăbălate. Un guiţat scurt şi în eter se aud cuvinte preţioase: „Şi pân’ la urmă de ce nu? Avem de toate! Avem manele de dragoste, avem şi d’alea de drum lung.

Avem manele de caftit duşmanii, avem şi d’alea deocheate! Avem manele de Crăciun, şi d’alea de Paşti, avem de toate! Deci, mă repet încă o dată: avem!”. Sala răspunde cu un ropot de aplauze mai puternic decât jetul balenei albastre. O perdea se ridică şi, pe sunet turcesc de clarinet îşi face apariţia purtătorul de cuvânt al gintei maneliste, zis şi Abureală.

„Doi, zece, doi, zece, ce, ce. Onorată asistenţă, ne aflăm într-un moment unic în istoria muzicii noastre. Onorată asistenţă, daţi-mi voie! Astăzi este o zi mare atât pentru naţia română, cât şi pentru fiecare dintre noi! Astăzi vom decreta maneaua ca ideal în muzică şi pe manelist ca român total. Nu, onorată asistenţă, nu mi-am propus să fac aici apologia unei stări de fapt. Nu, nu aici şi nu acum, cu toate că ştim că tot norodul românesc ne ascultă. Îmi voi lua însă dreptul de a sonda împreună câteva dintre motivele pentru care suntem astăzi în acest sanctuar al muzicii totale. Sub rezerva excepţiilor, iată situaţia generală: avem manele de iubire, manele de revanşă, manele parentale, manele de exil, manele rutiere, manele extra-conjugale, manele ambientale. Într-un cuvânt, avem maneaua multilateral dezvoltată.

Onorată asistenţă, am intrat în Europa, întrebarea este cum ieşim din ea. Cultura capitalistă a fost mereu un factor de destabilizare a tineretului manelist, momit chiar la şcoală cu nume obscure ca Bach, Mozart sau Ravel. Permiteţi-mi să îmi exprim profunda îngrijorare vizavi de acest fenomen periculos. Trebuie să ne întărim rândurile în faţa acestui tip de expansionism muzical plictisitor de altfel, fad şi de toată pomina. Alternative avem din belşug, numai să le promovăm cum trebuie.

Să luăm, de pildă, maneaua de dragoste. Manelele de amor sunt ghidate bilateral: în primul rând damelor de companie şi în al doilea rând amantei sau nevestei. Distractiv, îmi permit să cred. Nu şi pentru moralişti, care s-au grăbit să arate cu degetul acest gen de manele ca relativizând instituţia familiei. Cea mai sfruntată minciună! Milioane de familii ascultă pe sofa discurile noastre, ne fredonează şi ne lipesc posterele pe perete! Chefurile între neamuri se dau pe muzica noastră, cantautorii noştri sunt chemaţi la toate nunţile lor mari!

Să luăm apoi maneaua karatistă. Avem toate motivele să credem că fără instituţia preţioasă a „duşmanului”, maneaua şi-ar fi pierdut cea mai mare parte din popularitate. Românul gândeşte maniheist, pe sistema bine-rău, alb-negru, el-duşmani. Acatistele lui îl blestemă pe duşman, îl anihilează şi-l zdrobeşte, măcar pe hârtie. Maneaua este, în această zonă, o ocazie melodică de revanşă. Şi aici nu se lucrează cu mănuşi. Duşmanii sunt priviţi de sus şi striviţi ca nişte gândaci de bucătărie. Pedeapsa aplicată se revarsă, retroactiv, şi pe stirpea din care au ieşit. Acest tip de manea, violentă cum spun unii, are un rol social de primă mână. Câte conflicte nu s-au aplanat prin refulare!

S-a vorbit mult despre maneaua megalomană. Se face caz de piesele în care compozitorul se crede buricul pământului. Onorată asistenţă, daţi-mi voie să nuanţez lucrurile. Nu este oare, o evidenţă faptul că noi, ca artişti, ne-am născut cu stea în frunte? Şi, după câte ştiu, evidenţele nu se demonstrează. Critica aceasta nu porneşte decât dintr-o invidie deghizată, o invidie care îi macină constant pe toţi aceia care nu au banii, faima şi talentul nostru”.
Sala aplaudă furtunos, un taraf improvizat începe să urle dintr-o orgă electronică. Oratorul cere linişte. „Onorată asistenţă, lirica manelistă este fragilă ca un şerveţel! Un detractor a-ndrăznit să scrie deunăzi că, citez, maneaua face parte din regularitatea bădărăniei româneşti, şi chiar o întreţine. Mărturisesc că aceste cuvinte m-au jignit profund, pe mine, un apărător acerb al dorinţelor publicului larg. Veriga lipsă din capul lui pătrat de ziarist cu mofturi este cea a evidenţei. Noi gândim cu şi pentru mase, în folosul lor şi-al nostru. Poporul cere, deci trebuie servit. Onorată asistenţă, cu riscul de a filozofa, voi enunţa un adevăr de o evidenţă care nu are nevoie de proptele: maneaua este viaţa!”. Urlete, vacarm de nedescris, templul muzicii adevărate tresare din temelii.

Regele manelelor din toate lumile posibile întinde după microfon. Un guiţat scurt şi cuvintele măriei-sale, măsurate-n aur pur, se revarsă cu îngăduinţă în urechile muritorilor: „Deci, aţi auzit? Merge mintea la băiatu’, la fel ca la pentium patru!”.

***

Octavian Dărmănescu
a scris
cartea
“Convertirea prin literatura”

Comanda online