pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu
Dare de seamă
-pamflet-

Este o prejudecată ideea că, în contabilitatea literară, pamfletul ar ţine de segmentul mic şi rău. Pamfletul este poezie – de aici şi cumetria străvezie dintre pamflet şi epigramă –, fiind inestetic ca o doză de pamflete să depăşească o sută de pagini. Pamfletul se vinde la sticluţe mici, căci este esenţă, chesea, măduvă extrasă din şira realităţii. Pamfletul este o ţintă în mişcare, o pasăre de înaltă altitudine, acel fa becar prea rar gustat de sopranele comune. Pamfletul se scrie spălat pe mâini şi cu creioane foarte ascuţite. De ce? Pentru că pamfletul trebuie să fie discret. Discreţia pamfletului este obligatorie, el fiind un pugilist de rasă convertit la şorţ şi mănuşi de bucătărie.

Tehnologia pamfletului presupune un obligatoriu efort calofil. Dacă pamfletul nu este literar reuşit, el cade în diatribă, în neputinţă, în tapaj. Pamfletarul este un alergător specializat în distanţe scurte. Este o plăcere să scrii pamflete în limba română. Aceasta îţi permite acea „lirică ghiduşă”, cum ar spune DJ Sleek, împingându-te într-un imens teren de şarjare, din orice poziţie şi aproape cu orice cuvânt. Totodată, arta pamfletului este dans pe sârmă, cal răscrăcărat de teama alunecuşului, mers pe picioroange. Rolul pamfletului nu este de a distruge, ci de a repara. El este pus să resalinizeze minţile coclite, să vindece de platfus şi de glaucom „boborul”, să desfiinţeze soclurile ilegale şi să le coboare pe cele cocoţate în exces. Pamfletul nu este o stare de graţie, ci una de luciditate extinsă. Pamfletarul consultă realitatea, o înregistrează, apoi o tratează cu ironie, şi la nevoie, cu sarcasm bine administrat.

Pamfletul este sediul ironiei organizate. Ironia, îndeletnicire antică, profesionalizată de stoici, îşi are culmea ei: ironia socratică. Ironia socratică este spaima oricărui pamfletar, proba de foc a sincerităţii lui şi dovada unei elementare igiene prin autocritică. Traversând culegerile consacrate de pamflete, am putea depista un întreg tablou cu ironii de tot felul, după vervă, după stil. Ironiile sunt dame răsfăţate, care se ţin cu cheltuială, nu oricum. Numai în odăile pamfletului se simte ironia cel mai bine. În pamflet este la ea acasă. Ironia trage uşor buza superioară în teritoriul obrazului, amplificând de sens faţa cea adevărată şi despuind încet masca noastră cea de toate zilele. Ironia are marele avantaj al lucidităţii. Ea îl aruncă pe individ de la balconul slavei omeneşti înapoi, pe asfalt, adică cu picioarele pe pământ.

Perfecţiunea pamfletului ţine de a nu cădea în morală. Public, pamfletul păcătuieşte mai mereu prin împreunarea cu morala de tip jurnalistic. Chestiunea este importantă şi arde la mai multe capete: a incrimina nu înseamnă, oare, a face morală? Sau poate că greşeala este a penelor care se supralicitează, a pamfletarilor care se pretind modele şi bat toaca etică până la rumeguş. Iată neputinţa genului! Pamfletul este scris mai mereu de către un lup moralist. Şi cum este aproape imposibil să nu se işte o legătură între cel care dă palma şi cel ce o primeşte, pamfletul are statut de circulară, expeditorul fiind în acelaşi timp şi adresant: arăţi cu degetul, dar te arăţi pe tine însuţi.

Este capitalul preţios al pamfletului, acela de a obloji bilateral. Pamfletul are o mânie sanitară trecută prin tifon. El este o pastilă obligatorie, un necesar borcan cu lipitori. Mierea uşor inflamabilă a pamfletului îi dă ceva din eficacitatea teribilului foc grecesc cu care bizantinii piperau marea de sub burţile navelor duşmane. Pamfletul trebuie să aibă iminenţa unui bombardier care, şi remorcat, şi golit de bombe, încă mai sperie. O cultură fără instituţia pamfletului ar fi ca un computer care se deschide fără program anti-virus chemării fierbinţi a internetului. Într-adevăr, recunoaştem că pamfletul împrumută mult din flegmatica celui care scrie mestecând gumă. Dar pamfletul este cauterul unei societăţi, vraciul ei!

Prezentul mănunchi de pamflete a fost scris din prea-plinul unui sictir neaoş românesc vizavi de lucrurile înconjurătoare. Pentru mulţi nu este nicio calamitate furtul propriei căciuli pe care valahii îl exersează zi de zi. Pentru autor, pamfletul rămâne un fel de clismă cu sifon ca răspuns la o digerare defectuoasă a realităţii. El trăieşte dureros conştiinţa precarităţii armelor lui în faţa paranoiei generale la care ia şi el, indirect, parte. De aceea, reverbativ, nu se sfiieşte să le împrumute de peste tot, de la colecţia de nano-satâre din manualul de chirurgie, până la catapultele antice ale retoricii. Pamfletele lui păcătuiesc din plin moralizând, şi nici discrete nu sunt mereu. Sperând că prin această mărturisire a uşurat vizibil munca preţioasă a criticilor, autorul vă taie bilet şi vă invită la noua rapsodie română, aceeaşi, de fapt, dar cu alţi instrumentişti.

***

Octavian Dărmănescu
a scris
cartea
“Convertirea prin literatura”

Comanda online