pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu

Involuţionismul probabil
- pamflet -

Dacă omul nu a ieşit din animal, drumul invers ar putea fi scurt. Şi cum s-a demonstrat cu acte că darwinismul este o gogoriţă, atunci involuţionismul are toate şansele să treacă voios de la titlul de ipoteză la stadiul de certitudine. În demersul nostru probativ ne vom folosi şi de experienţa cotidiană. Ea e punctată constant de substantive nume de animale, care se depreciază prin practica injuriei. Şi cum în instituţiile credibile ale oamenilor se aud în fiecare zi apelative animaliere, încerci o invidie ascunsă faţă de bunicii noştri, care chiar învăţau că au urcat din maimuţă. Şi aceasta pentru că maimuţa are mers biped, râde şi e uşor dresabilă, superioritatea ei faţă de porc, câine, vacă sau bou fiind netă.

Când a scris „Rinocerii”, Eugen Ionescu presimţise că în faţa acestei piese balconul 1 al criticii nu avea cum să funcţioneze. Criticii, ei înşişi oameni, se gândeau la propriile momente când încetaseră a mai funcţiona ca atare. Rinocerizarea era, într-un fel, cruntul banchet de după marea defilare a egoismelor. Nici un om nu avea cum să se laude că a fost în fiecare zi om. Puternica predispoziţie către animalizare îl proiecta într-o luptă aproape continuă cu ograda dinăuntru. O ogradă având ca gard barierele trupului uman, sub pielea căruia forfoteau fără orar vicii şi instincte.

În privinţa asaltului cu care instinctul îl presează pe om, cine nu e gata, e luat cu lopata. Fiara din noi nu moare niciodată, iar atunci când doarme, tot pe noi ne visează. Azvârlit din rai, Adam nu pleca singur, toate animalele îl urmau, devenite instantaneu fiare. Odinioară stăpân peste ele, omul le plătea acum greul tribut al imitaţiei: leneş ca hipopotamul, încăpăţânat ca măgarul, desfrânat ca o hienă, mâncău ca un lup, mândru ca un leu şi viclean ca un erete.

Omul se scufunda încet şi iremediabil în talvegul urii pentru semeni. Sinele său nu mai era un pisc de taină, ci o peşteră de hoţi adunaţi la rotativa culinară. Animalizat în trepte, imperativul lui categoric nu mai era iubirea, ci urgenţa unei mese bune. De la bucuria simplităţii el trecea violent la goana după parfumuri interzise. În doar câteva generaţii, urmaşii lui Adam predau perfect lecţia de măiestrie a complexităţii. Cu cerul gurii de dat la trufandale şi cu arta de-abia în faşă pe arcurile lor subtil scrijelite, ei hoinăreau prin codri după animale rare. Epoca vânătorilor de-abia începuse, omul se umplea de sângele şi strigătul fiarei. Şiu cine ar putea spune că încă nu stăm pitiţi în tolba lui Nimrod, primul vânător? Cine nu ar dori ca în fapt de seară să răpună mistreţul cu colţi de argint, cel care-l răpusese pe prinţul nefericit din poemul lui Doinaş? Cine nu ar dori să fie dezlegat de iobăgia de a da mâncare în fiecare zi ogradei din el?

Ar fi multe de spus într-o eventuală istorie a delirului. Încă de la evacuarea raiului, animalele s-au ascuns în stăpânul lor. Iar stăpânul, chiar cu praf în ochi, exista. Zi de zi cobora în copita porcului, se simţea mai bine în noroi. Până la Noul Adam, Care avea să-l înveţe cum se desenează-n colb o mână de om. Mâna, adică faptele omului, omul, adică pălmaşul mântuirii sale. Hristos venea să ne desfunde fermele înţepenite din noi, cu animale supranumerare. Era marea domesticire a omului, readucerea lui la starea dintâi. Omenirea, cu biografia ei dalmaţiană, era spălată zdravăn şi pusă la uscat, Domnul trimiţând vântul cald al Duhului ca să nu prindă iar miros. De atunci avea să se vadă ce nu se mai văzuse până la Hristos. Îngrădina zoologică din noi, rămasă încă deschisă, leul se putea domesticii, ursul mânca numai miere, iar şacalul reînvăţase gustul pentru iarbă. La această şcoală de reabilitare prin iubire toate animalele din om luau aminte, unul lângă altul, fără duşmănie. Şi cum ieşeau în lume, redeveneau oameni.

Tragedia însă e constantă. Oamenilor le-au crescut din nou hainele din blană. Fani ascunşi ai despotismului, ei visează fără barcă la peripeţii de viking. Lupul lui Hobbes a ieşit din nou din văgăună şi vrea să-şi eternizeze trupul năpârlit. Cum să-l scoţi basma curată când el chiar pentru pradă a ieşit în lume? Oamenii lup, cei ce-şi ferecă viciile cu lacăte chinezeşti, uşor de spart. Oamenii-lup, navetiştii noştri diurni şi microbiştii noştri cei de toate nopţile. Oamenii-lup sau „a avea” ca instinct de conservare. Aparatul lor digestiv ca vehicul. Retina ca a treia mână a lor. Urechile desfiinţate cu ceară, ca să se audă mai bine. Timp al clopotelor bandajate, sezon permanent de vânătoare a caprei vecinului. În zadar ni s-a scris pe feţe mântuirea, ochii noştri-s vii de patimi. Mare mirare că nu ne-am trezit păianjeni, ca-n romanele absurde.

O plimbare subterană pe sun Arcul de triumf al omului ne-ar arăta pe ce se sprijină. Pe oase de animale şi sânge, mult sânge omenesc. Ceva ne spune că stejarul mâncat de carii al istoriei se va prăbuşi. La marginea milei, omul recent a fost luat în posesie de către câinele din el. „Sunt câinele meu preferat” ar părea să strige hedonist şi tâmp. În expansiune, parcul chinologic a ocupat oraşul. Un trist asediu în care meterezele cad una câte una. Cine să facă ceva? Intraţi în zodia câinelui, vom trăi însetaţi un timp al prăzi. Întoarcerea câinelui risipitor la vărsătura sa şi sufletul ca o Lessie năpădită de purici.

Drumul spre gibon e atât de scurt… Cu platfus dublu, postmodernul mai bine merge-n brânci. Iată-l înapoi, coborând în cimpanzeu. Un involuţionism probabil, care ne paşte la fiecare colţ.

***

Octavian Dărmănescu
a scris
cartea
“Convertirea prin literatura”

Comanda online