Scrisoare deschisa catre un astrolog

5:53 am Uncategorized

Pr. Vasile Sorescu

Pr. Dr. Vasile Sorescu

Scrisoare deschisă către un astrolog

Făcut ,,după chipul lui Dumnezeu’’, omului i s-a dat de la creaţie atât capacitatea de ,,a stăpâni“ lumea înconjurătoare, cât şi capacitatea de a cunoaşte. Datorită acestui ,,dat“ ontologic, el are menirea să urce neîncetat în cunoaşterea lui Dumnezeu, a lumii înconjurătoare şi în cunoaşterea de sine. Conştienţi de acest lucru, marii nevoitori creştini din veacurile trecute nu sau limitat niciodată la anumite înţelegeri şi cunoştinţe, ci puneau în fiecare zi noi începuturi. De aceea, nivelul cunoştinţelor acumulate până în prezent, indiferent de domeniul de activitate pe care ni l-am ales, trebuie socotit un început spre noi orizonturi de cunoaştere şi nu o staţie finală. Recurg la acest mijloc de comunicare-epistolar din două motive:
1. La întâlnirile anterioare, am observat la dumneavoastră o evidentă disponibilitate de a dialoga, disponibilitate ce poartă amprenta unei deschideri personale, mai rar întâlnită la ceilalţi oameni care se ocupă cu astrologia, precum şi o atitudine pozitivă la adresa rânduielilor Bisericii;
2. Ca preot ortodox, m-am simţit dator să mă folosesc de cele câteva ,,punţi’’ de legătură ce ne unesc, ca oameni şi creştini, pentru a vă invita să reflectaţi ceva mai mult asupra unor lucruri ce ne despart în mod ireconciliabil, indiferent de credinţa şi de preferinţa noastră.

Cerurile vestesc slava lui Dumnezeu
Totuşi şi astrele spun ceva. Ele vestesc cu ,,glas de tunet’’ măreţia, înţelepciunea¸ frumuseţea şi atotputernicia Creatorului. În acest sens, Psalmistul zice: ,,Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă“ (Ps. 18,1-2).

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru oamenii din toate timpurile şi locurile, la porţile cunoaşterii lui Dumnezeu a fost, este şi va fi creaţia văzută, care este prima şi cea mai bătătorită treaptă a cunoaşterii omeneşti. Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că această treaptă a cunoaşterii e tot atât de necesară ca şi Legea pozitivă dată de Dumnezeu prin Moise: Căci precum ,, Legea“ a fost ,,pedagog către Hristos“, tot aşa omul este condus prin ,,oglinzile“ lumii acesteia create spre cunoşterea Creatorului. Dumnezeu a pus înaintea noastră ,,făptura întreagă, ca astfel şi înţeleptul, şi scitul, şi cel neştiutor, şi barbarul, cunoscând prin privirea la frumuseţea celor văzute, să-şi ridice mintea la Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Romani III, P.G. 60, col. 411).

În Ziua Judecăţii, spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur, nimeni nu va putea zice: ,,eu nu Te-am ştiut“. Dar cum pot să cunoască toate neamurile pe Dumnezeu? Şi cine L-a arătat pe Dumnezeu lor? Ce prooroc a trimis, ce evanghelist, ce învăţător, din moment ce Scripturile nu erau încă? Răspunsul la aceste întrebări îl dă Sfântul Pavel: ,,cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare“ (Romani 1, 20). Toate acestea nu sunt oare evidente şi pentru cel orb şi de înţeles chiar şi pentru cei mai simpli dintre oameni, cum că toate au fost făcute şi ţinute de o providenţă dumnezeiască. Aşa spun şi trâmbiţează cerurile slava lui Dumnezeu numai prin intermediul vederilor lor (Idem, Către antiohieni, IX, 2-4 , P.G. 49, col. 105-108). De aici reiese că vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu în natură este un cadru al unei orânduiri creaţionale (Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, ediţia a II-a, Craiova, 1993, p. 40).

Potrivit acestei orânduiri, omul trebuie să înceapă să caute şi să cunoască pe Dumnezeu, plecând de la contemplarea Lui în natură. Fiind creaţia lui Dumnezeu, astrele ne pot ridica chiar până la înălţimea celor duhovniceşti, fără a exercita o influenţă negativă asupra noastră. De fapt, prin virtuţile şi păcatele noastre, influenţăm noi starea şi mersul astrelor pe cer. În acest sens, semnificativ este faptul că, în ultimul timp, fenomenele planetare justifică afirmaţia că pământul a devenit mai ,,violent“ ca în trecut. Cunoaşterea lui Dumnezeu în natură este, aşadar, o întâlnire personală cu un Dumnezeu personal şi nu un simplu exerciţiu intelectual. Dar universul văzut descoperă nu numai perfecţiunea lui Dumnezeu, ci şi măreţia omului.
Astfel, lumea văzută a fost făcută din dragoste pentru om (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, L XI, 1, P.G. 58, col. 590), pentru folosul omului (Idem, Omilii la Galateni, I, 4, P.G.61, col. 619), în slujba omului (Idem, Omilii la Efeseni, XII, 2, P.G.62, col.90) şi în cinstea omului (Idem, Omilii la Facere, XXVI, 3, P.G. 53, col. 233). ,,Pentru tine, omule , spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur, a întins Dumnezeu cerurile, a aprins soarele, a întemeiat pământul, a răspândit marea“ (Idem Omilii la Matei, XIII, 6, P.G.57 ,col. 216). Aşadar ,,cerul este pentru om, şi nu omul pentru cer“ (Idem, Omilii la Osea , IV , 2 , P.G. 56 , col. 122).

Datorită păcatului, însă, urmaşii lui Adam au căzut din demnitatea de ,,stăpâni“ ai universului şi, în loc să admire pe Creator din operele Sale, s-au întors spre iscodirea celor mai presus de ei. Căderea a fost determinată de faptul că s-au lăsat în voia raţionamentelor şi calculelor personale şi, în loc să folosească bine cunoştinţa dată de Dumnezeu, s-au afundat în întunericul idolatriei. Din cauza idolatriei, omenirea a rămas secole de-a rândul robită unor înţelegeri panteiste despre lume şi viaţă, fapt care a influenţat negativ lumea păgână a Vechiului şi Noului Testament. Abia creştinismul a eliberat mintea omului de determinismul acestor concepţii mecaniciste, atât de păgubitoare pentru omenire. Astăzi, o dată cu reînvierea păgânismului şi cu apariţia unor noi forme de idolatrie, mijlocite şi cultivate prin tehnica utilizată fără discernământ, pericolul autodistrugerii trupeşti şi sufleteşti este din ce în ce mai evident. Despre omul antic se spune că stătea de vorbă cu astrele, îndumnezeindu-le. Omul evului mediu creştin vorbea cu Hristos, în şi prin Biserică. Omul modern vorbea cu el însuşi idolatrizându-se. Iar omul postmodern stă de vorbă cu tehnica, propria sa creaţie, divinizând-o. În felul acesta, omenirea riscă să ajungă la o sinucidere colectivă. Într-o atare stare, omul, dispus să ia drept normativ orice lucru aparent supus unor legi fizice, se înclină uşor în faţa astrologiei. Cu atât mai mult în faţa celei asistate de calculator.

Pot îngrădi astrele libertatea omului?
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, astrele nu pot îngrădi libertatea omului şi nu-i determină mersul şi comportamentul în această viaţă. Având posibilitatea alegerii, indiferent de situaţiile şi împrejurările concrete ale vieţii, omul este responsabil de tot ceea ce face şi va fi răsplătit pentru binele făcut, pe de o parte, iar pe de altă parte, va fi pedepsit pentru răul săvârşit. Moralitatea sau imoralitatea faptelor omeneşti se apreciază numai în raport cu voinţa lui Dumnezeu.

Astfel, faptă morală este aceea care consună cu voinţa lui Dumnezeu, pe când faptă imorală este aceea care contravine voinţei lui Dumnezeu. A pretinde că astrele determină comportamentul omului, contravine atât logicii discursive, cât şi celei mai simple înţelegeri. Fiind „stăpânul” creaţie văzute, cum poate fi influenţat omul de astre, pe care are menirea să le stăpânească, în măsura în care Însuşi Creatorul l-a făcut liber şi îi respectă întru totul libertatea? Mai mult, Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate. Atotputernicia Sa este nemărginită. Cu toate acestea, făcând pe om liber, libertatea fiind unul dintre elementele constitutive ale ,,chipului lui Dumnezeu“ din om, Dumnezeu îngăduie ca însăşi atotputernicia Sa să fie hotărnicită de libertatea omului. Şi cum ar putea astrele, care nu sunt fiinţe şi deci nu au conştiinţă de sine, să dicteze faptele şi evenimentele omeneşti? În legătură cu influenţa astrelor asupra oamenilor, Sfântul Ioan Damaschin face următoarele precizări: ,,elinii spun că prin răsăritul, apusul şi prin conjuncţia planetelor, a soarelui şi a lunii, se conduc destinele noastre. Cu aceasta se ocupă astrologia. Iar noi susţinem că ele sunt semne de ploaie, de secetă, de frig, de căldură, de umezeală, de uscăciune, de vânturi şi de alte asemenea, dar nici într-un caz semne ale faptelor noastre, căci noi am fost făcuţi liberi de Creator şi suntem stăpânii faptelor noastre.

Dacă facem toate din cauza mişcării stelelor, facem cu necesitate ceea ce facem, iar ceea ce se face cu necesitate nu este nici virtute, nici viciu. Iar dacă nu am dobândit nici virtute, nici viciu, atunci nu suntem vrednici nici de laude, nici de pedepse (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 58). Biserica neagă, aşadar, influenţele astrologice asupra vieţii oamenilor, neagă teoria predestinării, dar ţine totuşi seama de modul în care omul interacţionează cu mediul înconjurător. În acest sens, tot Sfântul Ioan Damaschin scrie: ,,Noi spunem că stelele nu sunt cauza celor care se întâmplă, nici a producerii celor care se fac, nici a distrugerii celor care pier, ci mai degrabă semne ale ploilor şi schimbării aerului… Calitatea aerului, însă, care rezultă din pricina soarelui, lunii şi stelelor, dă naştere într-un fel sau altul la diferite temperamente, stări sufleteşti şi dispoziţii. Dar stările sufleteşti fac parte din actele care sunt în puterea noastră, căci atunci când ele se schimbă sunt stăpânite şi conduse de raţiune“ (Ibidem, p.58).

Din cele afirmate de Sfântul Ioan Damaschin, reiese faptul că există totuşi o anumită influenţă pe care mediul înconjurător o exercită asupra psihicului uman. Astfel, pe unii oameni, ploaia îi face să se simtă mai rău, iar altora luna plină le aduce tulburări de somn ş.a.m.d. Dar aceasta nu este o problemă metafizică, ci un fapt obişnuit, aşa cum tot obişnuit este faptul că influenţa soarelui, în zillele de activitate solară intensă, poate genera dureri de cap şi ameţeli (Danion Vasile şi Părintele Ilarion Olaru, Dărâmarea idolilor, Apostazia New Age, Ed. Credinţa Noastră, Bucureşti, 2001, p. 171).

De la aceste influenţe ale mediului, până la a raporta faptele omului la diferite ,,hărţi“ ale variaţiei comportamentale, cum fac astrologii, este o distanţă ca de la cer la pământ. Raţiunea, bunul simţ şi experienţa de veacuri a omenirii, ne spun că omul este deasupra acestor influenţe şi este liber să aleagă între a face binele sau a face răul. Este o laşitate ca omul să dea vina pe ploaie, pe soare şi pe alte planete, în loc să-şi asume faptele săvârşite cu toată responsabilitatea. Faptul că unii astrologi susţin teoriile lor oarecum convinşi că se află ancoraţi în adevăr, precum şi faptul că cei care îi solicită cred acelaşi lucru, nu-i absolvă nici pe unii, nici pe alţii de grave erori.

Sfinţii Părinţi pun astfel de cazuri sub semnul înşelării. Pentru a evita înşelarea, ni se cere discernământul duhovnicesc, care este o lucrare a harului dumnezeiesc numai în oamenii care s-au curăţit de patimi, prin asceză severă şi prin rugăciune neîncetată. În acest sens, Sfântul Pavel ne îndeamnă ,,să deosebim duhurile, căci nu toate duhurile sunt de la Dumnezeu“. Potrivit literaturii ascetice, Părinţii pustiului aveau o mare capacitate în a deosebi duhurile. Practicarea astrologiei şi a oricărei forme de ,,ghicitorie“ atrage depărtarea de harul dumnezeiesc şi de adevăr. Iar cei care vor să apeleze la astfel de practici, în momentul în care iau o astfel de hotărâre, chiar la nivel de gând, pierd orice formă de discernământ duhovnicesc. Fără discernământ, omul se afundă în înşelare şi ia binele ca rău şi răul ca bine, adevărul ca minciună şi minciuna ca adevăr.

Cine (şi nu ce) este adevărul?
Una dintre coordonatele esenţiale ale vieţii pământeşti este căutarea, aflarea şi trăirea în adevăr. Fără adevăr, omul nu este om şi viaţa nu are sens. Dar nu toţi oamenii ajung să afle adevărul şi să-l mărturisească. Lucrul acesta se poate constata, în primul rând, din felul în care oamenii se raportează la adevăr.

Astfel, măsura la care ajunsese omenirea Vechiului Testament, în ceea ce priveşte căutarea şi înţelegerea adevărului, se poate intui din felul cum a formulat Ponţiu Pilat întrebarea adresată lui Iisus Hristos în vinerea patimilor: Ce este adevărul? (Ioan 18, 38). De fapt şi lumea modernă şi postmodernă au rămas la aceeaşi măsură, căci nu se întreabă „cine”, ci tot „care” sau „ce” este adevărul. Pentru omul credincios din trecut şi din zilele noastre însă, adevărul este „cineva”, adică o persoană şi nu o idee sau „ceva” impersonal. Potrivit Revelaţiei dumnezeieşti, Adevărul este Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 16), zice Domnul. Fiul lui Dumnezeu este Adevărul integral, nu o parte din adevăr (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Metropolitan Sibiu, 1991, p. 208), precum şi viaţa integrală.

Doar prin propriile sale puteri sufleteşti, omul nu poate să caute şi să afle adevărul. Şi atunci el plăsmuieşte un adevăr „după chipul şi după asemănarea sa”, pe care-l crede a fi adevărul integral. Dar se înşeală. Cunoaşterea adevărată nu o poate da decât Dumnezeu. Întrucât Calea spre Dumnezeu-Tatăl este Fiul întrupat, numai Hristos poate da răspunsul la toate întrebările şi prin El se pot rezolva în mod fericit toate problemele vieţii. Faptul că Hristos S-a răstignit pentru noi descoperă iubirea şi disponibilitatea Lui de a ne ajuta ori de câte ori Îi cerem ajutorul.

A alege însă calea mântuirii şi a scăpa de cursele înşelătoare ale demonilor presupune credinţa că Hristos este Fiul lui Dumnezeu venit în lume pentru mântuirea oamenilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, acceptarea că drumul spre Împărăţia cerurilor implică purtarea crucii şi că pe acest drum, dacă nu crezi că învăţăturile Bisericii sunt adevărate, te afli în rătăcire (Danion Vasile, op. cit., p. 158). Sfântul Pavel scrie ucenicului său Timotei: „Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15).

Atitudinea Bisericii faţă de calculele şi previziunile astrologice este fermă şi fără echivoc. Biserica le condamnă în mod hotărât şi învaţă pe oameni să nu se lase prinşi în plasa înşelării demonice. În ceea ce priveşte cunoaşterea viitorului, Sfinţii Părinţi spun că numai Dumnezeu cunoaşte viitorul. Profeţilor li s-au descoperit de Dumnezeu unele evenimente viitoare, care s-au împlinit întocmai. Ceilalţi oameni, îngerii şi demonii nu cunosc viitorul şi nu ar trebui să se pronunţe asupra lui prin tot felul de calcule şi iscodiri. Aşa cum lumina nu are părtăşie cu întunericul, tot astfel nici adevărul nu face casă bună cu minciuna. Demonii şi oamenii rău intenţionaţi însă, ca să creeze cât mai multe confuzii, amestecă binele cu răul, adevărul cu minciuna. Acestora le răspunde Iisus Hristos prin cuvintele: „N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie”. Aşa cum se ştie, sabia taie şi desparte ceva de altceva. Raportându-se la aceste cuvinte, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „sabia” adusă de Adevărul întrupat desparte pentru totdeauna lumina de întuneric, binele de rău, adevărul de minciună.
Cu alte cuvinte, nu ne este îngăduit să le amestecăm pe cele bune cu cele rele, căci nu putem sluji la doi domni. Astrologii, dimpotrivă, amestecă rânduielile dumnezeieşti cu cele omeneşti, învăţătura Bisericii cu învăţătura acestei lumi, cele ale lui Dumnezeu cu cele ale demonilor. Ca să nu se ajungă la confuzii pierzătoare, Iisus Hristos poruncea demonilor să tacă chiar şi atunci când Îl mărturiseau că este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, chiar dacă astrologii îndeamnă pe oameni să meargă la Biserică, să se spovedească, să se roage, să facă milostenie, să cinstească Sfânta Cruce, pe sfinţi, icoanele etc, ei nu sunt în Adevăr, adică în Hristos şi Adevărul nu este în ei. La rândul lor, creştinii care cred în veridicitatea prezicerilor astrologice cu numele mai sunt creştini, pentru că e un lucru ruşinos şi condamnabil să nu vii la Biserică şi să nu ţii rânduielile creştineşti, din proprie iniţiativă, din convingere şi din dragoste pentru Cel înviat din morţi.

De asemenea, Sfinţii Părinţi subliniază faptul că cei care nu ţin dreptarul credinţei şi nu trăiesc în duhul Ortodoxiei, n-au folos sufletesc atunci când, din obişnuinţă sau din alte motive, recurg la unele manifestări religioase numai de formă. Acestora nu le este îngăduit să folosească rugăciuni, formule cultice şi elementele sfinţite în scopuri magice şi oculte, sau pentru a câştiga credibilitate în faţa unor oameni uşor de influenţat. Din nefericire, urmările negative ale acestor practici se răsfrâng atât asupra celor care fac uz de ele, cât şi asupra celor care îi cred pe aceşti „magicieni” ai zilelor noastre. Răul cel mai mare pe care îl cultivă astrologia este însă faptul că minimalizează şi chiar tinde să anuleze valoarea omului ca persoană responsabilă.

Omul – fiinţă personală, înzestrată cu libertate şi conştiinţă de sine
Sfântul Ioan Evanghelistul spune că „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el“ (I Ioan 4,16). Aceasta pentru că numai persoanele pot iubi şi pot fi iubite (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 221), iar ultimul izvor al iubirii treimice este Dumnezeu Tatăl.

Astfel, atât cele bune, cât şi cele rele au ca fundament şi susţinătoare ale lor, persoanele: binele, Treimea Persoanelor Dumnezeieşti, răul , pe diavolul, care s-a făcut, cu voia oamenilor, stăpânitorul acestei lumi (Idem, p. 217) Crearea lumii văzute şi nevăzute este sub semnul iubirii dumnezeieşti şi nu sub semnul necesităţii. Ca să fie şi alte persoane care să se bucure de comunicarea cu Sfânta Treime şi de comuniunea dintre ele, Dumnezeu a creat pe îngeri şi pe oameni. Între cele trei Persoane ale Sfintei Treimi şi persoanele create este o diferenţă de natură, care va dăinui în veşnicie. Cu alte cuvinte, chiar dacă mulţi oameni se mântuiesc, ei nu-şi vor schimba natura omenească, ci vor deveni „dumnezei“ după har, şi nu după fire sau natură. Din iubire pentru oameni şi în virtutea atotştiinţei Sale, când Dumnezeu a hotărât crearea oamenilor, cunoscând căderea lor, a hotărât să Se întrupeze la „plinirea vremii“ şi să sufere crucea pentru a-i mântui.

Preţul fericirii celor care se mântuiesc, adică al celor care ascultă întocmai de Dumnezeu şi de poruncile Lui, este, aşadar, suferinţa până la moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Fără suferinţa înfricoşată a Crucii, noi n-am fi cunoscut niciodată taina iubirii dumnezeieşti. Asumându-şi firea omenească, afară de păcat, în ipostasul Său dumnezeiesc, Iisus Hristos este o singură Persoană, dar are două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească. Prin firea Sa dumnezeiască El este deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar prin firea Sa omenească este deofiinţă cu oamenii. De aceea, dacă oamenii vor, pot realiza cu Hristos, datorită firii omeneşti comune, o unitate ca între mlădiţă şi viţă. Dar dacă noi refuzăm iubirea lui Hristos, alegem nefericirea (Ibidem, p. 220).

Numai Hristos ne poate da viaţa veşnică şi ne poate scoate din monotonia mărginită, pentru că El este Persoana veşnică, devenită şi Persoană umană, accesibilă nouă. Fără Hristos nu putem face nimic care să ne scape de moarte (Ibidem, p. 219.) şi de cursele demonilor. Comuniunea omului cu Iisus Hristos îşi are începutul în bunăvoinţa Lui de a Se face cunoscut, pe de o parte, iar pe de altă parte, în voinţa omului de a primi revelaţia şi de a crede în Dumnezeu Mântuitorul, care este tot o lucrare a harului dumnezeiesc. Măsura cea mai înaltă a unirii cu Hristos este experienţa lumii necreate, ce se traduce în viaţă prin faptele bune sau faptele credinţei. Altfel, „credinţa fără de fapte moartă este“ (Iacov 2 , 20 ). Celor care zic că au credinţă, dar nu ascultă de Biserică şi n-au fapte, tot Sfântul Iacov le spune: ,,Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură“ (Iacov 2, 18-19). Sub aspect ortodox, raţiunea omului de a fi şi aflarea sensului acestei existenţe sunt strâns legate de taina persoanei. După învăţătura Bisericii, care nu contravine cu nimic logicii omeneşti, cel care cunoaşte în mod desăvârşit firea omenească, sub toate aspectele, dar şi trebuinţele personale ale oamenilor, potrivit timpului şi locului în care trăiesc, este numai Creatorul.

Îngerii şi oamenii cunosc pe Dumnezeu şi se cunosc pe ei înşişi cât li se descoperă şi cât pot înţelege şi cuprinde cu mintea lor. În ceea ce priveşte antropologia ortodoxă, potrivit Revelaţiei dumnezeieşti, fundamentale sunt următoarele învăţături: • Omul este făcut ,,după chipul lui Dumnezeu“; • Restaurarea omului s-a făcut în Iisus Hristos; • Biserica este spaţiul sacramental în care se realizează mântuirea omului ca persoană. Aceste învăţături sunt strâns legate de realitatea persoanei. Sfinţii Părinţi identifică persoana cu „chipul lui Dumnezeu din om“. Iar între elementele constitutive ale „chipului lui Dumnezeu“ din om, deci ale persoanei umane, sunt: conştiinţa de sine şi libertatea de voinţă. De aceea, orice formă de determinism, fie el fizic, psihic sau astral, este un atac la adresa persoanei. Conştiinţa omenească este „adâncul“ din om în care stau faţă în faţă, fără a se confunda, creatul cu necreatul, omul cu Dumnezeu.

Fiecare om creşte în conştiinţa de sine o dată cu creşterea în cunoaşterea de sine, iar aceasta creşte o dată cu creşterea în cunoaşterea lui Dumnezeu, a semenilor şi a lucrurilor. Dândui- se conştiinţa o dată cu sufletul, omul devine partener de dialog conştient cu Dumnezeu şi cu semenii: Dumnezeu îi vorbeşte, omul trebuie să răspundă (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, Bucureşti, 1978, p. 392). Dar acest dialog se realizează numai când oamenii trăiesc în dreptate şi virtute. Păcatul distruge ordinea interioară firească. Acolo unde este răul nu este posibilă înţelegerea, căci nedreptatea atrage după sine izolarea şi despărţirea de Dumnezeu şi de oameni, dezmembrarea şi rutina (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Efeseni , IX, 3, P.G. 62, col.73). Datorită faptului că nu se supune linguşelilor şi minciunilor, conştiinţa este ca un judecător care totdeauna este treaz (Idem, Puţul, T rad. de Kir. Grigorie dascălul, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 695), dându-ne linişte când facem binele şi mustrându-ne când facem lucruri neconforme cu voinţa lui Dumnezeu.

Având conştiinţa trează, sfinţii şi adevăraţii creştini au văzut în necazurile pe care le-au avut în viaţă nu atât o pedeapsă pentru păcate, cât mai degrabă un mijloc providenţial de a se lămuri şi a înainta pe calea împlinirii faptelor bune (Idem, p. 703). Dar niciodată n-au raportat realizările şi eşecurile lor la influenţa benefică sau malefică a astrelor. Având conştiinţă de sine şi fiind unică şi irepetabilă în veşnicie, persoana exclude, de asemenea, şi posibilitatea reîncarnării. O persoană nu se poate uita pe sine. Omul moare trupeşte, dar sufletul său îşi păstrează conştiinţa de sine şi în ziua învierii va învia cu trupul pe care l-a avut în această viaţă. Pretenţia unora că au avut experienţa unor vieţi anterioare este sub semnul înşelării demonice. Oamenii din toate timpurile şi locurile, cu puţine excepţii, nu au avut şi nu au pretenţia experienţei unor evenimente din vieţile anterioare. Iar cei care fac caz de acestea, nu pot fi normativi. Pentru creştini, adevărul Învierii lui Hristos şi al învierii tuturor oamenilor la sfârşitul lumii este un articol de credinţă, pe care se fundamentează însăşi religia creştină. Cine crede în reîncarnare, nu crede în înviere. Toate faptele, cuvintele şi gândurile omeneşti sunt sub semnul libertăţii de voinţă. Trupul poate fi înlănţuit, dar libertatea nu. Ea dă valoarea sau non-valoarea faptelor omului. Dumnezeu a făcut pe om liber ca să se deprindă cu virtutea şi în felul acesta să realizeze asemănarea cu El. Prin păcat însă, omul a căzut din libertatea voinţei în robia păcatului, depărtându-se tot mai mult de Creator. Atâta timp cât cunoaşterea şi libertatea au fost în rosturile lor fireşti, rânduite şi voite de Dumnezeu, primii oameni au stat în rai şi au avut o stare sufletească pe măsura locului unde se aflau. În momentul în care, printr-o hotărâre liber consimţită, Adam şi Eva au experimentat neascultarea, au pierdut şi raiul şi starea sufletească fericită (Idem, Omilii la facere, XVII , 4, P.G. 53, col. 138). Acestea îşi aveau izvorul, aşadar, în comuniunea cu Dumnezeu şi cu celelalte fiinţe raţionale şi nu în poziţionarea şi influenţa astrelor. În virtutea atotştiinţei Sale, Dumnezeu, Care i-a dat omului puterile cognitive şi darul libertăţii, cunoaşte tainele noastre şi gândurile din adâncul sufletului nostru şi ne îndeamnă, ne sfătuieşte şi înăbuşă multe din pornirile noastre spre rău, fără să ne constrângă. El ne dă ajutorul Său în toate împrejurările vieţii, dar totdeauna face ca voinţa noastră să săvârşească totul (Idem, XIX , 1, col. 158). Iar când cineva voieşte să-şi rânduiască viaţa după voia lui Dumnezeu, se bucură de un ajutor atât de mare din partea Lui, încât se împlineşte tot ceea ce voieşte. Libertatea de voinţă este temelia întregii măreţii a persoanei umane. Dumnezeu o respectă întru totul, cu toate că în ea a fost implicată şi voinţa căderii. Ultimul fundament al libertăţii umane este iubirea lui Dumnezeu, care nu vrea să constrângă pe om. De fapt, acolo unde este constrângere, nu poate fi iubire.

De aici urmează că voinţa fiecăruia de a întoarce sau nu iubirea lui Dumnezeu este cauza diferenţierii oamenilor în buni şi răi. Sufletele nu se deosebesc între ele după natură, căci toate sunt suflete, ci numai buna voie arată deosebirea dintre ele. Chiar şi când lucrează în noi, Dumnezeu nu ne privează de propria noastră libertate. Există totuşi o formă de determinism, destul de des întâlnită în această viaţă. Este determinismul generat de păcat. Păcatul îngrădeşte libertatea omului, încât cel ce săvârşeşte păcatul devine rob al păcatului. Iisus Hristos a zis iudeilor: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8, 44).

Susţinând că astrele influenţează comportamentul oamenilor, atât cei ce fac previziunile, cât şi cei care cred în ele, sunt de fapt în păcatul neascultării faţă de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a interzis cu desăvârşire acest lucru. Şi, întrucât nu există neutralitate morală şi religioasă, cei care nu ascultă şi nu împlinesc voia lui Dumnezeu, în mod cert, ascultă şi împlinesc voia diavolului, aşa cum sa întâmplat şi cu Adam în rai, când a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Mulţi dintre oamenii zilelor noastre cred că omenirea perioadei moderne şi post-moderne a ajuns la o treaptă de cunoaştere şi înţelegere superioară faţă de omenirea veacurilor trecute. În realitate însă, chiar dacă oamenii au făcut multe înlesniri şi au rafinat confortul, sub aspect duhovnicesc au regresat aproape sub toate aspectele. În acest context, cuvintele Sfântului Pavel: „deosebiţi duhurile, căci nu toate duhurile sunt de la Dumnezeu“ sunt mai actuale ca oricând.

Astrologia în trecut şi astăzi
În cele mai multe dicţionare, astrologia este definită ca fiind ştiinţa ce se ocupă de studierea influenţelor astrelor asupra vieţii omeneşti şi asupra destinului universului (Danion Vasile, Dărâmarea idolilor, p. 141). În decursul timpului s-au conturat trei tipuri de astrologie: 1. În primul, care este şi cel mai vechi, planetele sunt considerate zeităţi. 2. În al doilea planetele sunt considerate obiecte ale căror emanaţii impersonale influenţează viaţa oamenilor. 3. În al treilea – astrologia simbolică – planetele se află într-o corespondenţă magică cu oamenii pe carei influenţează prin rezonanţă (Idem, p. 142).

După cum se vede, de orice tip ar fi, astrologia este una dintre căile prin care credinţele păgâne intră şi influenţează societatea contemporană. De fapt, astrologii încearcă să demonstreze valabilitatea propriilor calcule, cu ajutorul statisticilor, eficienţei în ,,ghicire’’ . De aici reiese faptul că astrologia nu este deloc o ştiinţă, ci doar o artă magică, prin care, sub pretextul unui pretins caracter ştiinţific, atrage oamenii în cursa ocultismului (Idem, p.143). Ea corespunde întru totul intenţiilor mişcării New Age de a aşeza, în locul Dumnezeului Celui viu, Care ocroteşte şi conduce creaţia, o lege impersonală ce ar guverna lumea: legea ciclicităţii timpului. În felul acesta, în numele unei false libertăţi, se urmăreşte distrugerea tradiţiilor de orice fel şi idolatrizarea libertăţii de a fugi de Dumnezeu. Iniţierea în tainele astrologiei este asemanătoare iniţierii în orice formă de vrăjitorie. Esenţială este dobândirea unei receptivităţi care să facă posibilă explicarea configuraţiilor astrale. Iar explicarea acestor configuraţii se face printr-un limbaj atât de ,,sofisticat“ , încât oamenii nu pricep nimic.

Legat de interpretările astrologice, se vehiculează ideea că mai sunt unele elemente cum ar fi centrii de forţă sau circuitul energiei cosmice, despre care nu aflăm nimic în cărţile Bisericii, pentru că Biserica s-a ocupat numai de dogme (Idem, Despre reîncarnarea şi invazia extraterestră, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p.28). De aceea, doctrinarii Noii Ere s-au grăbit să alcătuiască o bogată literatură new-age-istă, pe care au pus-o la dispoziţia celor ce doresc să lectureze astfel de cărţi. Din nefericire, cei fascinaţi de subiectele „interesante“ pe care le găsesc acolo nu-şi dau seama că preţul pe care îl plătesc este tocmai îndepărtarea de adevărul pe care pretind că îl caută. La rândul ei, Biserica nu s-a arătat interesată de astfel de subiecte, nu pentru că s-a ocupat numai de dogme, ci pentru că nu aduc nici un folos duhovnicesc. Şi deoarece Sfinţii Părinţi nu le-au abordat, înseamnă că acelea sunt sub semnul rătăcirii şi înşelării demonice. De exemplu, mari mistici creştini, care erau şi văzători cu duhul, ar fi putut scrie tratate întregi despre ,,aura energetică“, dar n-au scris. Dimpotrivă, toţi recomandă ca orice fel de vedenie să fie respinsă. Nevoitorii creştini cunoşteau precis care descoperire este de la Dumnezeu şi care este de la diavolul.

Datorită credinţei adevărate şi sfinţeniei vieţii, ei aveau de la Dumnezeu discernământul duhovnicesc, adică darul deosebirii duhurilor. Astfel, pe cât de sofisticat sunt prezentate în cărţile neopăgâne criterille de deosebire a vedeniilor între „pozitivă“ şi „negativă“ pe atât de simplu şi clar este exprimată această idee în literatura ascetică (Idem, p.29). De aici reiese că toţi autorii cărţilor newage- iste s-au aflat în înşelare. De altfel, chiar unii astrologi recunosc că sunt ghidaţi de diferite spirite în activitatea lor, spirite fără de care nu ar putea să descifreze viitorul. Pentru creştini, aceste spirite sunt demonii. Toţi astrologii „de calitate“ sunt mediumi, cu toate că nu conştientizează că ideile care le vin în minte în chip spontan sunt inspirate de o altă entitate spirituală.

Dintre cei care percep clar influenţa unor astfel de entităţi, foarte puţini îşi dau seama că au de a face cu diavolul (Idem, Dărâmarea idolilor, p.146). Majoritatea sunt convinşi că astfel de fiinţe sunt „benefice“, chiar „îngeri de lumină“, se deschid fără reţinere influenţelor „superioare“. Un fost astrolog făcea următoarea observaţie: „Dacă privim sincer la astrologie, începem să vedem că adepţii acestui sistem – fără să o ştie – bat la uşa prin care se stabileşte comunicarea cu fiinţe spirituale cunoscătoare, totuşi înşelătoare. În cele din urmă, acea uşă se deschide şi această deschidere produce o schimbare înfricoşătoare în viaţa adeptului. El sau ea se maturizează în dexteritate într-un mod inimaginabil, ca un medium al spiritelor“ (John Ankerberg, John Welban, Realitatea despre astrologie, Ed. Agape, Făgăraş, 1997, p.49). La rândul său, astrologul „Sefarial“ scrie în cartea sa „Un manual de ocultism“ că „arta astrologică este considerată a fi cheia ştiinţelor oculte“ (Ibidem, p. 18). Acelaşi lucru reiese şi din mărturia unui fost astrolog: „Fără contactul cu fiinţele spirituale, nu ar exista nici o dezvăluire astrologică“ (Ibidem, p. 49). Cei mai mulţi dintre astrologi susţin că Biblia este plină de referinţe astrologice. Dintre acestea, cea mai evidentă ar fi cea despre steaua care a apărut pe cer la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.

După învăţătura Bisericii, steaua Magilor are o altă semnificaţie. Ea marchează sfârşitul închinării păgâne şi chemarea tuturor neamurilor la credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos. „Că printr-însa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie Soarelui dreptăţii“, se spune în troparul Naşterii Domnului. Unii dintre Sfinţii Părinţi, între care şi Sfântul Ioan Gură de Aur, învaţă că steaua de la Naşterea Domnului nu a fost o stea obişnuită, ci a fost un înger, care s-a arătat în chipul unei stele.

Prin apariţia ei s-a împlinit, de asemenea, una dintre profeţiile Vechiului Testament în legătură cu venirea „Răscumpărătorului“, profeţie făcută de Valaam din Peor. De altfel, viaţa, faptele şi moartea lui Valaam nu confirmă, ci infirmă necesitatea practicării astrologiei. După o veche tradiţie, Valaam a fost la început profet al Dumnezeului Celui viu. El a trăit în părţile Eufratului. Cu timpul, datorită iubiri de argint, Valaam a pierdut darul proorociei şi din profet a devenit un vestit vrăjitor, ocupându-se îndeosebi cu astrologia. Când poporul iudeu, condus de Moise, a ajuns în şesurile Moabului, Balac, Fiul lui Sefor şi rege al Moabiţilor, a trimis soli la Valaam să-l roage să vină ca să blesteme pe fiii lui Israel. În cazul lui Valaam, semnificativ este faptul că atunci când el a întrebat pe Dumnezeu ce să facă, să blesteme sau nu pe iudei, răspunsul i-a venit printr-un înger şi nu prin intermediul astrelor.

Cu alte cuvinte, încă nu ajunsese la nebunia şi înşelarea de a „dialoga“ cu astrele, chiar dacă le zeifica. La porunca îngerului, Valaam binecuvântează poporul iudeu şi profeţeşte astfel despre întruparea Mântuitorului Iisus Hristos: „Îl văd, dar acum încă nu este; Îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi… Din Iacov se va scula Cel ce va stăpâni cu putere multă şi va pierde pe cei ce vor rămâne în cetate“ (Numerii 24, 17-19). De această profeţie au ştiut atât evreii, fiind inserată de Moise în cartea Numerii, cât şi caldeii, adică cei de neam cu Valaam. Şi aşa cum Dumnezeu a vorbit iudeilor despre întruparea Cuvântului sau Logosului dumnezeiesc prin profeţii Vechiului Testament, tot aşa a vorbit şi caldeilor prin mersul astrelor pe cer, adică prin apariţia „stelei“ cu doi ani înainte de Naşterea Domnului.

Când a apărut steaua pe cer, care, de fapt, a fost o fiinţă raţională, un înger, în chipul stelei, cei trei Magi de la Răsărit au înţeles că acum s-a împlinit profeţia strămoşului lor Valaam şi au venit la Betleem, la Împăratul Cel de curând născut în iesle de I S-au închinat, aducându-I daruri ca unui Împărat, Profet şi Arhiereu. În ceea ce priveşte pe Valaam, istoria vieţii lui nu s-a încheiat cu momentul binecuvântării iudeilor. Prins în cursele vrăjitoriei şi robit de avariţie, el şi-a sfârşit rău viaţa. Pentru că nu a blestemat pe fiii lui Israel, regele Balac nu i-a mai dat darurile promise. Ca să nu le piardă, Valaam a venit pe ascuns la rege şi l-a învăţat ce să facă pentru a pierde poporul condus de Moise. La sfatul lui, regele Balac a organizat serbări fastuoase, ivitând şi pe iudei.

Văzând modul strălucit în care petreceau moabiţii, evreii au uitat de poruncile lui Dumnezeu, au căzut în idolatrie şi s-au răzvrătit împotriva lui Moise. Ca să oprească apostazia, la porunca lui Dumnezeu, Moise „a spânzurat de copaci toate căpeteniile poporului care se lipiseră cu inima de Baal-Peor“ (Numerii 25, 4) şi a pornit război împotriva moabiţilor. Aceştia au fost înfrânţi, iar printre cei ucişi în luptă au fost şi Balac, regele Moabului, împreună cu vrăjitorul Valaam. Cele întâmplate odinioară în şesurile Moabului sunt o dovadă clară a faptului că toate preocupările şi manifestările ce îmbracă haina pestriţă a paranormalului, dacă nu sunt în acord cu voinţa lui Dumnezeu, au ca staţie finală apostazia, adică lepădarea de Dumnezeu şi idolatrizarea omului sau a unei alte creaturi.
De aceea, Biserica a condamnat în repetate rânduri astfel de practici, între care se numără şi astrologia.

Argumente scripturistice şi patristice împotriva astrologiei

În Sfânta Scriptură
Una dintre cele mai vechi forme de astrologie a fost zeificarea şi închinarea la stele. La baza acestei forme de idolatrie era credinţa unor oameni că vieţile lor sunt influenţate direct de stele. După cum se vede, deosebirile dintre practicile astrologice de azi şi practicile astrologice din trecut ţin numai de partea formală, problema de fond fiind aceeaşi. Ca să-l oprească de nebunia închinării la stele, Dumnezeu a poruncit categoric poporului ales să evite orice formă de astrologie. În acest sens, la Deuteronom se spune: „Privind la cer şi văzând soarele, luna şi stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit să te închini lor, nici să le slujeşti“ (Deut. 4, 9). Iar „de se va afla la tine, în vreuna din cetăţile tale pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeul tău, călcând legământul lui şi se va închina acelora, sau soarelui, sau lunii, sau la toată oştirea cerească (…) să scoţi pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porţile tale şi să-i ucizi cu pietre“ (Deut. 17, 3-5).

În zilele noastre, într-adevăr, puţini sunt oamenii care cinstesc astrele ca pe nişte zeităţi, dar numărul celor care „ghicesc în stele“, al celor care practică astrologia, este foarte mare. Potrivit Sfintei Scripturi, osânda lor este aceeaşi cu cea a vrăjitorilor, căci oricât ar părea de „nevinovată“ şi de „ştiinţifică“, astrologia, ca toate metodele de ghicire a viitorului, este tot o formă de vrăjitorie (Danion Vasile, Apostazia New-Age, p. 149). În Vechiul Testament, pedeapsa pentru vrăjitorie era moartea. Iar Sfântul Pavel spune că „vrăjitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“. Din nefericire, practicarea astrologiei atrage pedeapsa lui Dumnezeu şi asupra comunităţilor care aprobă astfel de practici.

Proorocul Iermia atrăgea atenţia poporului că închinarea la stele aduce mânia lui Dumnezeu peste aşezările idolatre. El prevesteşte astfel dărâmarea Ierusalimului: „Casele Ierusalimului şi casele regilor lui Iuda vor fi necurate ca Tofetul pentru că pe acoperişul tuturor caselor se aduce tămâie întregii oştiri cereşti şi se săvârşesc turnări în cinstea dumnezeilor străini… Iată voi aduce asupra cetăţii acesteia şi asupra celorlalte cetăţi toate nenorocirile pe care le-am rostit împotriva ei, pentru că şi-a învârtoşat inima şi nu ascultă cuvintele Mele“ (Ieremia 19,13-15). Cugetele celor care se ocupă cu vrăjitoria vor fi dărâmate aşa cum a fost dărâmat Ierusalimul de caldei.

Atunci a fost curăţit templul Domnului de toate cele ce erau folosite la închinarea idolească. ,,regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi celor ce stăteau de strajă la prag să scoată din templul Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte şi pentru toată oastea cerului şi să le ardă afară din Ierusalim“ (IV Regi 23, 4). Potrivit cuvântului inspirat de Dumnezeu al Sfintei Scripturi, şi istoria popoarelor este o dovadă incontestabilă în acest sens, starea de bine sau starea de suferinţă din viaţa oamenilor şi a popoarelor a fost şi este condiţionată de împlinirea voii lui Dumnezeu, concretizată în porunci şi nu de influenţa astrelor.

Despre bunătăţile făgăduite celor ce vor păzi poruncile şi despre relele ce vor veni asupra călcătorilor acestora, Dumnezeu zice astfel: „Dacă tu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău şi vei împlini cu băgare de seamă toate poruncile Lui, atunci Domnul Dumnezeul tău te va pune mai presus de toate popoarele pământului… atunci vor veni asupra ta toate binecuvântările acestea şi se vor împlini asupra ta: Binecuvântat să fii în cetate şi binecuvântat să fii în ţarină; Binecuvăntat să fie rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul dobitoacelor tale… Domnul îţi va deschide comoara Sa cea bună, cerul, ca să dea ploaie pământului tău la vreme şi ca să binecuvinteze toate lucrurile mâinilor tale… Domnul Dumnezeul tău te va pune cap, iar nu coadă, şi vei fi mai sus, iar jos nu vei fi, dacă te vei supune poruncilor Domnului Dumnezeului tău, care ţi le spun eu astăzi şi să le ţi şi să le împlineşti. Iar dacă nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău şi nu te vei sili să împlineşti toate poruncile şi hotărârile Lui pe care ţi le poruncesc astăzi, să vină asupra ta toate blestemele acestea şi să te ajungă: Blestemat să fii tu în cetate şi blestemat să fii tu în ţarină; Blestemate să fie grânarele tale şi cămările tale…

Să trimită Dumnezeu asupra ta blestem, tulburare şi necaz în tot lucrul mâinilor tale pe care te vei apuca să îl faci până vei fi stârpit şi până vei pieri curând, pentru faptele tale rele şi pentru că M-ai părăsit…“ (Deut. 28, 1-22). Tot prin gura lui Moise, Dumnezeu spune poporului: „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi“ (Deut. 30, 19 ). Şi numai din aceste versete se poate înţelege faptul că ceea ce a determinat în mod fundamental mersul oamenilor şi popoarelor în istorie a fost alegerea lor şi nu influenţa impersonală a astrelor. Cine a ales ascultarea de Dumnezeu, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o identifică cu „cunoştinţa binelui“, de viaţă are parte, iar cine şi-a ales neascultarea, adică „cunoştinţa răului“, nu va scăpa de moarte.

În Sfânta Tradiţie
„Ghicitul în stele“ a fost combătut vehement şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, precum şi în canoanele Sinoadelor ecumenice şi sinoadelor locale. În acest sens, apologetul de limbă latină Tertulian scrie: „Între diferitele îndeletniciri ale oamenilor nu se poate să nu observăm unele arte sau profesii care înlesnesc închinarea la idoli.

De astrologi nici nu se face să mai vorbim, întrucât însă unul dintre ei a cutezat să se justifice de faptul că continuă să practice această profesie am de gând să spun câteva cuvinte în legătură cu aceasta. Nu voi spune că a aşeza nume de dumnezei falşi în cer, a le atribui un fel de atotputernicie şi a-i abate pe oameni de la înălţarea rugăciunilor către Dumnezeu, insuflându-le credinţa că destinul lor este invariabil predeterminat de astre, nu voi spune că toate acestea ar fi totuna cu venerarea unor dumnezei falşi. Eu afirm însă că astrologia, în acest caz, se asemuieşte îngerilor căzuţi care s-au îndepărtat de la Dumnezeu pentru a înşela neamul omenesc. Dacă magia este pasibilă de pedeapsă, iar astrologia reprezintă o varietate a ei, atunci împreună cu genul este condamnată şi specia. Astfel, din timpul apariţiei Evangheliei, tot felul de sofişti (adică de „înţelepţi“ închipuiţi), astrologi, vrăjitori, magi şi ghicitori trebuie să fie obligatoriu pedepsiţi (Tertulian, Scrieri, apud Danion Vasile, op. cit., p. 150-151).
Referindu-se la o formă de astrologie foarte apropiată de cea practicată astăzi şi nu la vechea închinare la stele, Sfântul Simeon al Tesalonicului scrie împotriva celor care susţineau că cercetarea astrologică nu este ceva rău: „A vorbi despre noroc, despre explicarea naşterilor, după zodii sau stele şi pentru citirile de stele, e lucru nebunesc şi fără de Dumnezeu“ însă bunătăţile şi răutăţile noastre se mişcă după a noastră singură voinţă (Sfântul Simeon al Tesalonicului, Scrieri, apud Ibidem, p. 152).

La rândul său, apologetul român Ioan Gh. Savin scrie: „Sunt şi la noi mulţi, foarte mulţi adepţi ai unor astfel de practici: de la femeia din periferia de oraş sau de la sate, care-şi caută în cafea sau umblă cu datul în cărţi şi până la simandicoasele fete care cred că au temeiuri ştiinţifice de a-şi cerceta destinul după prescripţiile ştiinţelor ascunse! Dintre aceştia, mulţi se cred şi se prenumeră între fiii Bisericii. Şi încă dintre fiii cei buni. Cu aceeaşi pioşenie cu care îşi aprind candela în faţa icoanei Mântuitorului sau cu care îşi duc sărindarul la cutare biserică cu sfinţi făcători de minuni, îşi poartă paşii şi spre prezicătorul care le va citi din stele şi din liniile mâinii sau ale scrisului viitorului. Un astfel de creştinism este mai aproape de magie dacât de Hristos. Acest amestec între magie şi religie, între Dumnezeu şi Lucifer, între Simon Magul şi Hristos, între puterea demonică şi bunătatea divină nu înseamnă decât negarea creştinismului. E apostazie directă“ (Ioan Gh Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 45).

De asemenea şi în vechile Pravile bisericeşti a fost combătută concepţia potrivit căreia viaţa omului ar fi influenţată de stele. Întrucât „viaţa omului nu are nici un soroc pus, nici este vreunui om vremea scrisă mai înainte, sau socoteala impusă ca atâţia ani să trăiască“, nu poate fi vorba de predestinaţie, iar „hotarul şi sorocul vieţii omului este porunca lui Dumnezeu, care nimeni nu poate să o priceapă“ (Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Valea Plopului, Prahova, 1999, p. 516).

Concluzii
1. Am scris aceste rânduri dintr-un sentiment de responsabilitate, atât de normal în relaţia dintre duhovnic şi creştinul care se spovedeşte, pe de o parte, iar pe de altă parte, din cel a datoriei preoţeşti de a arunca „mreaja“ cuvântului scris. Dacă veţi ţine seama de cele scrise şi veţi realiza pericolul spiritual în care vă aflaţi, veţi putea reveni oricând la scaunul spovedaniei, dacă nu, mă puneţi în imposibilitatea canonică de a vă mai spovedi.

2. În cazul în care veţi susţine că practicarea astrologiei nu vă împiedică să fiţi şi un bun creştin şi că sunteţi departe de intenţia de a zeifica astrele, fac următoarea precizare: Cine caută să slujească la doi domni şi amestecă adevărul cu minciuna, deja a făcut alegerea. Cu alte cuvinte, a ales un mod de viaţă fără Hristos şi trăieşte în înşelare demonică. „Hristosul pe care îl cinsteşte e doar un idol plăsmuit de propria ta minte, pe care-l crede a fi Hristosul cel adevărat. Pentru adevăraţii creştini, Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este Calea, Adevărul şi Viaţa, Căruia I se supun cu credinţă şi dragoste şi-I împlinesc, întru totul, voia exprimată în învăţătura şi rânduielile Bisericii“.

3. Când s-a vorbit de cele trei tipuri de astrologie, s-a scos în evidenţă faptul că între ele sunt, într-adevăr, deosebiri evidente. Aceste deosebiri se raportează numai la aspectele lor exterioare, dar ceea ce au comun şi le uneşte este credinţa mărturisită că astrele au capacitatea de a influenţa mersul istoriei şi destinele omeneşti. Atfel, atât cei din vechime care zeificau astrele sau cei care luau în calcul emanaţiile lor impersonale, cât şi cei ce vorbesc de o interacţiune magică între astre şi oameni, cărora li se anulează libertatea de viaţă, sunt convinşi că astrele au determinat, determină şi vor determina viaţa omului pe pământ. De aceea, între practica astrologiei din zilele noastre şi cea din trecut, în realitate nu este o deosebire esenţială.

4. Slujbele bisericeşti nu sunt acte magice. Ele au ca ultim suport voinţa lui Dumnezeu şi efectele lor sunt condiţionate de credinţa şi starea morală a săvârşitorilor şi primitorilor. Ca să fie evitate confuziile, Biserica nu îngăduie să se facă slujbe religioase la recomandarea astrologilor, spiritiştilor, vrăjitorilor etc.

5. Numit şi „macro-cosmos“, omul a fost rânduit de Creator să fie „stăpânul lumii văzute“, cu care se înrudeşte prin trupul său material. Din cauza păcatului însă, lumea a trecut sub stăpânirea amăgitorului, dar este eliberată din stricăciune o dată cu înnoirea şi înduhovnicirea firii omeneşti, prin Întruparea, Moartea, Învierea şi Înălţarea cu trupul la cer a Mântuitorului Iisus Hristos.

Datorită faptului că omul poartă în trupul său raţiunile celor văzute şi este chemat să contribuie la transfigurarea lumii materiale, nu astrele influenţează viaţa omului, ci starea lui morală se răsfrânge pozitiv sau negativ asupra universului material.

© Pr. Dr. Vasile Sorescu

2 Responses
  1. Scrisoare deschisă către un astrolog « BISERICA „SECRETĂ“ :

    Date: February 28, 2008 @ 10:53 am

    […] de Pr. Dr. Vasile Sorescu, din Blogul lui Laurenţiu Dumitru […]

  2. Florina Marin :

    Date: May 26, 2008 @ 9:24 pm

    Fiecare om are si poate ajunge la propriile sale intelegeri, si preotii deasemeni sunt oameni. Fiecare se poate inalta sau cobora dupa cum credinta sa il indeamna… Oare Iisus Hristos a intors vreodata spatele uneia din “oile” sale?
    Poti condamna pe cineva care inalta cuvantul lui Dumnezeu si indeamna la Pace, Iubire si Lumina de la Dumnezeu? Religia care condamna si slujitorii lui Dumnezeu care ii condamna pe semenii lor, servesc , oare, cu adevarat evolutiei spirituale a oamenilor vremurilor noastre? Mersul istoriei ne-a invatat ca trebuie sa stim sa deosebim graul de neghina… sa nu fim habotnici si obscurantisti. Iar pentru cei care pur si simplu nu vor sa depaseasca aceste praguri ale cunoasterii, ne rugam la Dumnezeu sa-i ierte pentru greselile lor, facute cu voie sau fara de voie…
    Aceasta este intelegerea mea fata de cele afirmate de Preasfiintia sa, preotul Dr. Vasile Sorescu.

    R: Am activat comment-ul, dar chiar v-ati gandit ca as face reclama materialelor Dvs. pe blog, cand noi, crestinii, socotim astrologia o practica necompatibila cu viata crestina?… Pacat ca n-ati inteles materialul parintelui (*titlulara “PreaSfintit” se foloseste pt treapta arhiereasca). E foarte lamuritor si argumentat, cu intelesurile traditiei bimilenare a Bisericii, cu citate din Parintii pe care noi ii iubim si cinstim. Daca Dvs. numiti Sfintii Bisericii cei din veac – habotnici si obscurantisti – n-aveti decat.
    Veti da ochii cu ei candva. Chiar va rog sa recititi, sa va rugati si sa cantariti efectele alegerilor Dvs… LD.

Leave a Comment

Your comment

You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Please note: Comment moderation is enabled and may delay your comment. There is no need to resubmit your comment.