pridvorul lui laurentiu dumitru

Prof. Cornel Dragoş

Creştinii – urmaşii esenienilor?
„Bătălia pentru suluri”

Anul 1947. Tribul beduin al Tamirilor şi-a aşezat tabăra pe malul de nord-est al Mării Moarte pentru a-şi umple cu apă proaspătă din izvorul Ain Feşha burdufurile. În timp ce se odihneau, unul dintre băieţi a scos la iveală dintr-o peşteră alungită câteva vase de lut pecetluite. În interior emanau un miros de descompunere fâşii lungi cusute din bucăţi de piele de berbec. Descoperire incredibilă: datorită curiozităţii micului beduin, lumea teologică şi cea ştiinţifică au intrat în posesia unor texte deosebit de preţioase ale Vechiului Testament. Prin ce împrejurări au ajuns în peşterile de lângă Marea Moartă textele sacre? După cercetările arheologice sistematice, specialiştii au identificat ruinele unei mânăstiri aparţinând grupării evreieşti a esenienilor. O revelaţie a produs sulul care conţine regulile rituale, credinţele, principiile organizatorice şi doctrina eseniană. În jurul acestor probleme se duce o polemică îndârjită până astăzi, denumită „bătălia pentru suluri”. Zeci de articole şi studii de mare popularitate s-au concentrat asupra „vademecum-ului” ordinului esenian. De ce acest interes brusc? Analizând textele sulurilor, o serie de orientalişti au constatat cu uimire că organizarea ierarhică, credinţele religioase, învăţătura şi ritualurile esenienilor amintesc din multe puncte de vedere de primele comunităţi creştine. Există identitate între gruparea iudaică şi prima comunitate a mărturisitorilor lui Hristos?

Similitudini
Până la descoperirile de la Qumran (cca. 12 km sud de actualul Ierihon) secta religioasă a esenienilor nu era cunoscută decât sumar din informaţiile transmise de Filon din Alexandria, Iosif Flaviu, Pliniu cel Bătrân, Hipolit al Romei şi Eusebiu de Cezareea. Preţioasele suluri qumranite au adus lămuriri substanţiale despre organizarea esenienilor şi mai ales despre implicarea lor în viaţa politică şi religioasă a timpului.
Deşi pe marginea etimologiei termenului „esenian” s-au formulat mai multe ipoteze, este evident că adepţii erau oameni dedicaţi slujirii lui Dumnezeu. Chiar ei îşi dădeau felurite nume: „fiii luminii”, „membrii obştii”, „fiii lui Ţadoc”, „obştea celor săraci”, „convertiţii din pustiu”, „văzătorii”. Se pare că secta s-ar fi născut din nemulţumirea unor credincioşi intransigenţi, profund dezamăgiţi de partidele fariseilor şi saducheilor puşi mereu pe ceartă din interese pur personale, de cele mai multe ori străine de Legea mozaică.

Esenienii erau organizaţi pe principiul comunităţii de avere, trăiau în sărăcie, se ocupau în permanenţă cu studiul cărţilor sfinte, mai ales în zilele de sabat, învăţau înfrânarea, viaţa simplă şi modestia. Tot câştigul muncii era încredinţat intendentului care procura toate cele necesare obştii. Programul zilnic începea şi se termina cu rugăciunea. Acordau o foarte mare importanţă îmbăierii trupului, care le aducea starea de curăţie. Acceptarea noilor membri în comunitate se făcea numai după trecerea unui an de noviciat, în care candidatul era supus la multiple încercări. Erau împărţiţi pe clase, conform cu vechimea admiterii în sânul comunităţii. Doctrina despre Dumnezeu, lume şi om, caracterizată de o fermă credinţă, nu putea fi alta decât cea a Legii vechi. Se deosebeau de confraţii lor iudei prin aceea că nu aduceau sacrificiile rânduite de Lege, ci se mulţumeau să trimită doar ofrande la templul din Ierusalim. Unele comunităţi respectau preceptul celibatului, însă existau şi centre în care adepţii puteau să-şi întemeieze familii proprii.

Interesant este şi faptul că practicau obiceiul unei cine comune cu elemente euharistice asemănătoare Cinei celei de Taină, după cum rezultă din Regula Ordinului (IV, 3-5) şi Regula Disciplinei (II, 17-20).
O analogie interesantă se referă la mesianismul propovăduit în Documentul Damascian şi în Comentariul la Avacum. Ea aminteşte de un „Învăţător al dreptăţii”, martir ucis de mâna unui „preot nemernic”, denumit „Omul minciunii”. Ea poate sugera că „Învăţătorul Dreptăţii”, precedat de un prooroc, a fost prototipul lui Hristos, prezentat de Evanghelii. Esenienii credeau în venirea a doi Mesia: „Mesia Aaron” şi „Mesia Preot”. Deosebire sau analogie cu Înaintemergătorul care deschide drumul lui Iisus Mesia?

Organizarea sectei de la Qumran era asemănătoare vechiului Israel din perioada deplasării acestuia spre Canaan. Obştea era condusă de doi şefi, unul „Preotul celor numeroşi”, celălalt „Superintendentul tuturor taberelor”. Exista şi un fel de „Consiliu al comunităţii”, alcătuit din 12 membri plus trei preoţi. „Ei reprezentau cele 12 triburi ale lui Israel, dimpreună cu cele trei familii sacerdotale descendente din Levi: Goşen, Kehat şi Merari” (Pr. Conf. dr. Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, pag. 241). Unii biblişti găsesc corespondenţe între sfatul celor 12 bătrâni şi grupul celor 12 Apostoli, precum şi între cei trei preoţi şi „cei trei stâlpi ai Bisericii”, Petru, Ioan şi Iacob. Deşi nu există un acord între cercetători în „Bătălia pentru suluri”, englezul E. Wilson ori francezul Dupont-Sommer încearcă să dovedească prin documente că Hristos şi Apostolii nu au propovăduit o nouă religie, ci au reprezentat doar una dintre nenumăratele comunităţi eseniene, în care învăţătura ordinului a fost ridicată la un nivel etic superior. În ton similar, Renan se va exprima lapidar: „Creştinismul este esenismul care a avut succes”. Aşa să fie?

Şi totuşi esenţiale diferenţe…
Chiar dacă unii orientalişti consideră ordinul esenian, alcătuit în mare parte din fariseii conservatorişti retraşi în deşert spre a respecta Legea lui Moise, ca fiind unul şi acelaşi cu prima comunitate de creştini, numeroase deosebiri demonstrează contrariul. Prezentăm câteva: deşi secta qumranită, apărută în secolul al II-lea î.Hr., era denumită divers, numele său adevărat nu este clar definit. În schimb, cu toate trăsăturile comune, gruparea primilor creştini întemeiată la începutul primului secol avea un nume precis pe care nu şi l-a schimbat sau voalat într-un fel sau altul. Dacă despre originea mişcării eseniene datele nu sunt certe, comunitatea creştină a apărut la sărbătoarea Cincizecimii în Ierusalim (cf. Fapte cap. 2). Membrii sectei de la Qumran respectau doar Legea lui Moise, pe când Biserica primară accepta în totalitate Vechiul Testament, revelat de Dumnezeu şi prevestitor al venirii lui Hristos.

Pentru intrarea în comunitatea creştinilor era suficientă mărturisirea credinţei în Iisus, iar acceptarea de noi esenieni implica o perioadă de noviciat de 1-3 ani. Creştinii se împărtăşeau de Botez imediat ce mărturiseau credinţa în Domnul, devenind membrii ai Bisericii. Esenienii care nu deveniseră membrii activi ai grupării erau opriţi de la practica băilor rituale. Pentru ei, autoritatea supremă o deţinea Marele Preot, pe când la urmaşii lui Hristos, autoritatea aparţinea Apostolilor întruniţi în sinod (Fapte 15), şi nu unuia dintre ucenici. Adepţii sectei eseniene îl adorau pe Dumnezeul revelat lui Israel, pe când creştinii Îl cinstesc pe Acelaşi Dumnezeu împreună cu Iisus Hristos, Fiul Său întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria.
Credem că, alături de comunitatea religioasă de tip monastic a terapeuţilor de la Mariotis, gruparea eseniană de la Qumran a reprezentat o fortăreaţă spirituală cu un deziderat katartic, lipsită însă de teologia Întrupării Cuvântului, deşi El era în imediata lor apropiere. Ele pot fi considerate tipuri ale monahismului creştin, cu structura voturilor evanghelice, lipsindu-le mesianismul realizat ca fapt istoric şi transcendent. În sferele liturgice iudaice, rămân punctul maxim de apropiere de asceza creştină.