pridvorul lui laurentiu dumitru

Cristian Roberto Vişan

BANII! Este uimitor cât de multe reacţii diferite poate produce un singur cuvânt. Mulţi sunt obsedaţi de bani, petrecându-şi majoritatea timpului gândindu-se cum să obţină mai mulţi. Alţii se tem privindu-i ca pe o sursă a tot ceea ce este rău în lume. Banii provoacă cele mai intense conflicte, atât în familie cât şi în lume. Pentru unii banii sunt singura sursă reală de fericire, pentru alţii sunt piedică în dobândirea mântuirii. Modul de interpretare a rolului acestora în viaţa cotidiană depinde foarte mult de credinţa fiecăruia.

Pentru un fals credincios singurul rol al banilor este acela de a aduce plăcere şi relaxare. Pentru un creştin adevărat banii pot fi cheia care deschide împărăţia cerurilor. În acest sens Sfântul Clement al Alexandriei afirma: “Cel ce priveşte averile ca pe nişte daruri de la Dumnezeu şi ştie că le posedă de dragul altora este binecuvântat de Dumnezeu”. Pentru prima dată cuvântul bani apare în Sfânta Scriptură la Geneză la capitolul XVII. Termenul care exprimă înţelesul de monedă de schimb se regăseşte de şaizeci şi opt de ori în cuprinsul Sfintei Scripturi. Sensul sau folosul avuţiei a fost ilustrat exemplar în literatura patristică de către Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia sa “Care bogat se va mântui”, în care ilustrează în chip strălucit că bogăţia nu poate fi condamnată iar sărăcia nu poate fi trecută în rândul virtuţilor. Îmbogăţirea duhovnicească depinde însă de modul în care sunt utilizaţi banii în viaţa noastră efemeră, în această scurtă călătorie între leagăn şi mormânt.

În acest sens versetul 9 de la capitolul V din Ecclesiastic vine ca o sentinţă tragică pentru cei care au înlocuit iubirea de Dumnezeu sau dragostea de semeni cu iubirea banilor: “Şi cine iubeşte banii nu se va sătura de bani, iar cel ce iubeşte bogăţia nu va avea parte de rodul ei”. Trebuie menţionat că o astfel de sentinţă nu are ca ţintă pe cel ce înmulţeşte averea sa sporind milostenia şi grija pentru aproapele ci pe acela care a făcut din zgârcenie virtute şi din iubire de bani idolatrie. Pentru unii ca aceştia, încătuşaţi în propriul egocentrism, avertismentul este şi mai radical: “Precum a ieşit din pântecele maicii sale, gol se va duce, aşa cum a venit, şi pentru munca lui el nu va primi nimic, ca să poată lua în mâna lui”. Cu toate acestea utilitarismul şi consumismul par să devină religiile lumii contemporane. Goana dupa un televizor mai mare, o maşină mai luxoasă sau o casă de vis goneşte din unii creştini orice elan duhovnicesc. Îşi amintesc de Biserică poate numai atunci când se răstesc la preotul care le solicită ajutorul pentru vreo acţiune caritabilă sau întreţinerea bisericii. Degajaţi de orice problemă îşi încordează toate forţele pentru a înmulţi banii şi averea.

Pentru bani unii oamenii suferă şi nedormire, şi călătorii îndelungate, şi primejdii necurmate, şi ură, şi zavistii, şi în fine toate relele, iar când e vorba de Dumnezeu, nu suferă vreo vorbă sau mustrare îndreptăţită. Efectele idolatriei materialiste a determinat Biserica să treacă iubirea de bani în rândul păcatelor capitale. Iubirea de bani îi face pe oameni să preţuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos şi înfăţişează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia şi îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu” (Nichita Stithatul). Când prioritatea principală a omului devine acumularea de bunuri fără a experia comuniunea şi milostenia iubirea de arginţi “umple pădurea de tâlhari, casa de hoţi, pieţele de fraude, tribunalele de jurăminte false, ochii săracilor de lacrimi, închisorile de criminali şi infernul de osândiţi”.

Scrierile patristice indică şi terapia prin care cel ispitit să dea bogăţiile Împărăţiei pe averile efemere ale acestei lumi, poate să revină pe cărarea milosteniei şi a adevăratei comori. Îndemnul este acela ca dobândirea banilor să nu devină un scop unic al acestei vieţi, măsura bogăţiei să se dezvăluie în intensitatea cu care faci milostenie, să fii mulţumitor cu ce ai, să fii conştient că nimic nu ne aparţine ci totul este dăruit. Sfântul Siluan Athonitul lămureşte această problemă în mod strălucit: “Să nu-ţi lipeşti inima de nimic, să nu te întristezi de lipsa nici unui lucru”.