pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu
Timpul bădăranilor
-pamflet-

Un doctorand sare o coadă lungă de studenţi şi îşi plăteşte îngâmfat taxa de studii. Are prioritate, bineînţeles. Un golan coboară din maşină şi ia la bătaie un bătrân răsărit pe trecerea de pietoni. Are prioritate, bineînţeles. O gravidă moţăie în picioare într-un autobuz arestat de nişte muncitori care se încăpăţânează să îi ofere locul. Au prioritate, bineînţeles. Ubicuă, bădărănia se întinde spontan în ţara în care se scuipă pe jos. Bunului simţ i s-au bătut definitiv cuiele în ladă, normalitatea a fost aruncată într-o maşină fără număr şi dusă nu ştim unde. De-abia ieşit din Evul Mediu, după nicio sută de ani de modernitate, valahul, bun la toate, s-a acomodat şi cu asfaltul. Ştie cum să treacă strada-n două rate, cu oprire pe linia continuă, ştie să depăşească şi pe dreapta, la nevoie. Unde sunt românii integrali din textele lui Vasile Băncilă? Care să fi fost miracolul permanenţei româneşti la nord de Dunăre?

Încet, dar sigur, România devine o oaie care se asfixiază în propria ei lână. Coborât din zodia flegmei, băştinaşul, cu pretenţii burgheze acum, îi înjură molcom pe compatrioţi, din lipsă de război. Iar ceilalţi îl înjură aşişderea, tot din lipsă de război. Toţi înjură aşezat sau cu precipitaţii, în acelaşi sens sau în direcţii diferite. Se înjură statul, se înjură legea. Se înjură dogma, se înjură morţii, în special ai mamei. Se înjură casa, masa, şeful, mersul autobuzelor, facturile, penele de curent şi semaforul. Se înjură apa că e udă, cerul că e sus, vântul că e tare, marea că e prea departe, în judeţul Constanţa. Totul e de înjurat, deci e-njurat în consecinţă.

Bădăranul anului curent e duplicitar. Printre străini se comportă semi-regulamentar, cvasi-disciplinat, însă când vine în ţara de origine se dă-n petic şi împarte tuturor sictirul de care s-a umplut. Bădărănia ontologică românească fusese analizată încă din 1916, de către C.D. Zeletin în „Ţara măgarilor”, carte pe care toţi naţionaliştii noştri, pururea penibili, ar trebui să o citească. Avem o genă de miserupism foarte rezistentă la mustrări şi la coerciţie. Scuipăm pe tot cu boltă fiindcă ne place cum cade, ne introducem preţioasele noastre picioare în tot fiindcă ne simţim bine. Divertisment, leapşă, bâză de întreţinere. Baba arde şi ţara se piaptănă.

Spargem seminţe în orice împrejurare, iar când apa ne ajunge la gât ne întrebăm de ce nu dă din mâini, pentru noi, primarul. Avem cel mai puternic drept la abandon din teoria generală a drepturilor. Avem cele mai multe fracturi de cot din istoria medicinii. Să fie o chestiune ereditară? Să se fi înjurat şi strămoşii noştri, pe vremea lor, în chirilică? Ce vor fi făcut doi valahi într-un accident rutier feudal, când două căruţe îşi vor fi izbit frontal caii? Să se fi luat la bătaie? Poate.

De tencuială, creştinismul românesc l-a făcut pe Drăghicescu, domnul nostru inchizitor, să ne incrimineze drept cel mai ateu popor european. De aceea statutul Bisericii Ortodoxe Române, prima instituţie în preferinţele românilor, absurd, nu?, este de-a dreptul confuz. Semnalmentele şi conformaţia preotului ortodox sunt de-a dreptul exotice în acest popor pasiv până la cinism.

Mesajul lui este un scandal, o contradicţie vizavi de obişnuinţa valahului de a dormi-n picioare. Preotul nu mai taie de mult timp certificate de comportare, nu mai este de mult timp un reper. El este, în băşcălia generală, ţinta măciucilor, ceafa palmelor şi fundul şuturilor. Oricine poate da în preot, nu-i e peste mână. Acest tip de bădărănie semeaţă a fost cultivat cu precădere în regimul comunist, este cultivat şi astăzi. Sursa? Probabil invidia că el este omul care ne conduce pe ultimul drum…

România interbelică a fost un vis frumos, de nesperat, înmormântat în curcubeu. Atunci am dat cel mai mare randament, atunci marii români s-au întâlnit, pentru o clipă, pentru a-şi da mâna şi pentru a intra definitiv în istorie. România interbelică a fost etalonul condiţiei noastre româneşti. De atunci destinul nostru s-a-ncurcat, s-a rasolit, a redevenit un borcan cu icre tăiate. Ne-am bădărănit la loc, drept resemnare, curajul s-a schimbat în tupeu, reproşul în invectivă. Politeţea a fost servită caldă la o nuntă de canibali proletari, guma de mestecat a fost lipită strategic pe nădragii dascălului. Am ajuns la tampoane, şina României se termină aici. De acum fiecare coboară liniştit şi cu bâta de rigoare. Destinaţia?
Piaţa Universităţii.

***

Octavian Dărmănescu
a scris
cartea
“Convertirea prin literatura”

Comanda online