pridvorul lui laurentiu dumitru

Pr. Napoleon Nicolae Dabu

Tăcere, răbdare şi smerenie

„Ca un Miel nevinovat spre junghiere s-a adus
şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde aşa nu şi-a deschis gura Sa.
Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, iar neamul Lui cine-l va spune”
Isaia 53, 7-8

„Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima
şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”Matei 11, 29

Începutul fiecărui post este un moment de referinţă pentru cei care mai păstrează, încă, dorinţa pentru desăvârşire în, cu şi prin Hristos. Pentru aceştia, ca de altfel pentru toţi „cei chemaţi”, aspectul trupesc al înfrânării cere o dublare în sens duhovnicesc, o cenzură a pulsiunilor interioare pătimaşe care, nezăgăzuite, pot anula efortul unui post de bucate.
Discutând recent cu un enoriaş despre modul în care creştinul zilelor noastre poate îmbina „postul de bucate cu cel de păcate”, acesta, apelând la înţelepciunea bimilenară a românului-creştin, mi-a spus: „postul nu-ţi foloseşte la nimic dacă nu ai o gură de peşte şi o inimă de bou”. Deosebit de sugestive aceste analogii ce evocă trei dintre cele mai importante virtuţi, după credinţă, nădejde şi dragoste, pe care fiecare dintre cei care vor să intre pe „poarta cea strâmtă”, au datoria morală să le dobândească: tăcerea, smerenia şi răbdarea.

Prin creaţie Dumnezeu ne-a dat acest mare dar al vorbirii, pentru a putea transpune într-un limbaj articulat senzaţii, percepţii, simţăminte interioare, etc. Pentru unii a vorbi ar putea fi o comunicare permanentă cu Dumnezeu, prin comuniune cu aproapele (rugăciunea); pentru alţii un instrument al propriei profesii (oratoria), iar pentru foarte mulţi un mod de a scăpa de plictiseală (vorbirea în deşert).

Vorbirea sau grăirea în deşert este o ofensă adusă Creatorului, în sensul utilizării acestui mare dar în scopuri contrare menirii pentru care a fost dat. Am putea spune că vorbirea deşartă este un act de transmitere a unei informaţii fără un conţinut relevant (flecăreala). De aceea ea poate uşor degenera în minciună, bârfă, clevetire… surori mai mici ale acestui mare păcat. Conştient de implicaţiile majore nefaste pe care le are grăirea în deşert în viaţa omului, Sfântul prooroc David se ruga astfel lui Dumnezeu: „ Pune Doamne strajă guri mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să tăgăduiesc răspunsurile cele din păcate” (Ps. 140, 3-4), iar un Sfânt Părinte spunea că „tăcerea e de aur, a vorbi de Dumnezeu e de argint, iar restul este osândă”.

Se spune că societatea actuală trăieşte în mileniul vitezei, aspect ce se regăseşte şi în comportamentul multora dintre noi. Vrem cu orice preţ să ajungem cât mai repede la…, ne dorim realizarea cât mai rapidă a …, cerem împlinirea imediată a … Dar toate acestea fără a respecta etapele fireşti ale unui proces ce se cere a fi parcurs în mod logic. Mulţi dintre creştini, aşa cum susţine Părintele Stăniloae, L-au cunoscut pe Dumnezeu în împrejurările grele ale vieţii, dar şi mai mulţi venind la Biserică în vreme de necaz şi neprimind imediat soluţionarea problemei, au plecat dezamăgiţi, nebăgând în seamă cuvântul Mântuitorului, care spune că „ cel ce rabdă până la sfârşit, acela se va mântui”. Răbdarea este sora mai mică a nădejdii, căci cel ce rabdă se încredinţează că până la sfârşit va dobândi ceea ce doreşte, dar tot la fel de bine, ea este cea care aşterne patul înţelepciunii, anulând smuciturile pătimaşe ale firii umane, ce acţionează de cele mai multe ori sub efectul primei senzaţii: “Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi” (Evrei 12, 5-8).

Dar inima de bou ne sugerează nu numai răbdarea pe care o demonstrează acest animal ce-şi asumă fără să se revolte jugul existenţei sale, ci şi supunerea totală faţă de voinţa stăpânului său. Psalmistul David, acest mistic al Vechiului Testament, recunoaşte strânsa legătură dintre răbdare şi smerenie spunând: „Dar lui Dumnezeu supune-te, suflete al meu, că de la El vine răbdarea mea (Psalmul 60, 5). Întreaga activitate a Fiului lui Dumnezeu înomenit este exemplul suprem de smerenie, căci Acesta „s-a smerit pe Sine, chip de rob luând…”, afirmând „Eu nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 5, 30) . Smerenia este virtutea prin care omul, „tăindu-şi voia”, se înscrie în ceata celor „ săraci cu duhul”. Renunţarea la propria voie nu aduce nici un prejudiciu propriei personalităţi, ci din contră, limitele voinţei umane suferă modificări pozitive esenţiale prin asumarea Voinţei Creatorului, după cuvântul Apostolului Pavel: „ Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate? Mulţumim însă lui Dumnezeu, că (deşi) eraţi robi ai păcatului, v-aţi supus din toată inima dreptarului învăţăturii căreia aţi fost încredinţaţi (Romani 6, 16-17). Aşadar smerenia este asumarea voinţei lui Dumnezeu manifestată în porunci, prin cunoaştere şi împlinire: „La îndreptările Tale voi cugeta şi nu voi uita cuvintele Tale. Răsplăteşte robului Tău! Voi trăi şi voi păzi poruncile Tale. Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta. Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale. Aprins e sufletul meu de dorirea judecăţilor Tale, în toată vremea” (Ps. 118, 16-20).