pridvorul lui laurentiu dumitru

Mihail Sebastian, Steaua fara nume

Sebastian era de o sensibilitate aproape feminină. Frumoasa lui privire reflecta, adeseori, o anxietate acută, o clipă, răstimpul unei scântei electrice (mă întreb, astăzi, dacă nu era un avertisment al destinului său tragic). Alteori ironia îi înflorea zâmbetul discret. Atunci privirea i se lumina brusc şi cuvântul de spirit izbucnea dintr-o dată. îi cunoşteam toate atitudinile şi le-aş putea înşira fără greş, într-atât personalitatea lui era de ataşantă. [...] Dar, mai presus de toate, Mihail Sebastian alcătuia un fenomen în sine, de inteligenţă, sensibilitate şi talent. Gentileţea lui au resimţit-o toţi acei care l-au cunoscut. Viitorul i se deschidea. Era tânăr, plin de sănătate şi inspira simpatia. A trebuit ca forţa oarbă a destinului să stingă această flacără dintre noi. Opera, pe care nimeni nu o va putea relua, zace întreruptă pentru vecie (Al. Rosetti)