pridvorul lui laurentiu dumitru

Să răscumpărăm împreună, în rugăciune, timpul pierdut!

Interviu cu părintele Lucian Grigore,
parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Piteşti

- Ştiu că vă pasionează problema timpului, viziunea despre timp, de aceea mă gândesc să aducem în discuţie aici o astfel de temă, în fond, esenţială pentru itinerarul nostru în această lume. Părinte, tot mai mult în discursurile elitiste, în mass-media chiar, se vorbeşte despre timp sacru, timp profan şi, mai ales, timp liber. Pentru unii sunt noţiuni mai mult sau mai puţine cunoscute… Învăţătura creştină cum „defineşte” timpul, luând în considerare şi conotaţiile de mai sus?

- Am descoperit recent că de fapt pasiunea mea nu este una privitoare la timp, ci una privitoare la durată. Există o oarecare distincţie între cele două şi sper să avem aici spaţiul necesar să facem cuvenitele precizări. M-ar fi bucurat mai mult să îndrăznesc a fi pasionat de veşnicie, dar aş vrea mai întâi ca Dumnezeu să îmi îngăduie asta!
Îmi place ideea de „timp liber”…! Este tot ceea ce-şi poate dori oricare dintre noi, la un moment dat, în acest secol stresant, zbuciumat, precipitat… Dincolo de uşoara nuanţă meschină pe care o poartă sintagma „timp liber”, n-avem a înţelege că aceasta se va referi la timpul irosit. Zic că ar fi aici o nuanţă meschină pentru că îndeobşte atunci când vorbim despre timp liber ne referim la timpul care ne aparţine numai nouă şi pe care îl putem „omorî” cum vrem. Nu admit cu nici un chip că pot face orice cu timpul meu şi nici nu ştiu în ce fel poţi ajunge să-ţi doreşti a-ţi omorî timpul cu ceva…! Aceasta e o mare capcană şi o dovadă a pierderii rosturilor timpului. Avem o mare responsabilitate cu privire la asumarea propriului timp. Putem trăi un timp de mântuire sau putem să ne îngăduim „clipa” unei fatale căderi. Aici se potriveşte îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Efeseni 5, 15-16).
În comuniunea liturgică ne rugăm să ne hărăzească Dumnezeu zile sfinte, cu pace şi fără de păcat. De altminteri acesta este cu adevărat timpul cel liberat de neputinţe, de răutăţi, de egoism, de erori. În sens ortodox „timpul liber” este timpul rugăciunii, al vorbirii cu Dumnezeu, este timpul recunoaşterii celuilalt ca şi chip şi slavă ale lui Dumnezeu, este timpul unei ridicări spre Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu ne cheamă la libertate. Şi nu este aici vorba despre o libertate folosită drept acoperământ al răutăţilor, ci de o deschidere de sens în lumina poveţei şi a învăţăturii despre Dumnezeu. Neînţelegerea sensurilor confiscă o astfel de libertate… Descoperirea, însă, face loc inimii să înţeleagă şi să zburde într-un tărâm la uşa căruia rămâne în aşteptare sfioasă însăşi raţiunea, neputând să intre acolo. Vorbesc de raţiunea filosofilor, de scormonitorii în mormintele cele văruite ale ştiinţei – o ştiinţă care e plăcută la vedere şi vrednică de dorit, dar care nu e în măsură să dea libertate, ci mai mult se sileşte să încarcereze mintea în „certitudinile” autosuficienţei.
Se cuvine deci nu a ne omorî timpul, ci a ne învia propriul timp sub lumina descoperirilor, pentru că însăşi timpul este o cale de înaintare către Dumnezeu. Despre aceasta mângâietor vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul în tâlcuirile sale cuprinse în lucrarea Ambigua, tradusă la noi în colecţia PSB nr. 80, zicând că raţiunile timpului stăruiesc în Dumnezeu. Şi mai spune că aceste raţiuni veşnice sunt legate permanent de ansamblul celor create sau de perioada duratei lor. Este o viziune patristică despre timp pe care o întâlnim într-un sens adânc şi la Sfântul Grigorie de Nyssa. Sfântul Grigorie atribuie o mişcare statornică în Dumnezeu nu numai celor ce se află sub timp, dar şi celor ce s-au aflat înainte în veac (eon), recunoscând prin aceasta apropierea înveşnicită a îngerilor de Dumnezeu. Şi Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre momentul coborârii lui Dumnezeu în timp, despre naşterea timpului şi a lumii prin puterea creatoare a lui Dumnezeu.
Nu este loc aici să arătăm mulţimea frumuseţilor rostite despre aşezământul timpului. Aş mai aminti doar că Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre iubirea lui Hristos ca despre izvorul de sens din care răsare unirea trupului Său cu timpul fiecărui creştin. De altminteri acesta este timpul cel sfinţit, timpul cel „sacru” despre care ziceţi că se vorbeşte. Sunt mărturii despre rostul timpului în viaţa noastră şi despre măsura cu care Dumnezeu a aşezat acest rost. De pildă, când spune: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”(Luca 23, 43), „astăzi” înseamnă ziua veacului acestuia; iar când spune: ”Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale!” (Matei 6, 34), „mâine” înseamnă ziua veacului viitor. Se cuvine aici a aduce o lămurire: acest „astăzi” descoperă marea taină a unirii în Hristos a veacului acestuia cu veacul ce va să fie. Hristos cel al zilei de „astăzi” trece întreaga lume prin moartea şi învierea Botezului la posibilitatea înveşnicirii celei de peste veac. Acesta este timpul „sacru” al mântuirii, o mântuire rostuită o dată pentru totdeauna (Evrei 7, 27) şi pentru toţi (I Timotei 2, 6).
Timpul „profan” este undeva în afara acestei teme, nu este circumscris acestei chemări spre sfinţenie şi aceasta nu din pricina Celui ce a „chemat”, ci din pricina celor ce n-au vrut să audă. Există aşadar un timp al vieţii şi un timp al morţii, un timp al îngerilor şi un timp al demonilor, un timp al păcatului şi unul al virtuţilor, un timp al înţelegerii şi unul al beznei spirituale, un timp al rugăciunii şi al slăvirii de Dumnezeu şi unul al hulei. Din aceasta înţelegem că timpul are darul de a se înveşmânta cu lucrarea săvârşită în el.
Pretutindeni şi peste toate aşezământul timpului îmbracă lumea cu veşmântul luminat al sfinţeniei, întinările, adică profanările toate, vin din refuzul acestei lumini care ar vrea să răsară. Sfântul Apostol Petru vorbeşte despre această lumină zicând: „Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci Ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre”(II Petru 1, 19). Asemenea şi Sfântul Apostol Pavel vorbind despre rostul timpului zice: „Noaptea este pe sfârşite; Ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13, 12), asemuind noaptea cu timpul batjocorit, „profanat” adică, iar ziua cu timpul de sfinţire. Tot în acest sens înţelegem şi lepădarea de Dumnezeu – ca pe o vreme a „nopţii în care a fost vândut Domnul” (I Corinteni 11, 23) – sau ca pe o „noapte în care nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). Timpul „profan” nu poate fi tâlcuit nicidecum ca un timp al omului, un timp firesc, ci vom şti că este un „timp” al demonilor şi al tăgăduirii.
Părintele Stăniloae are o definiţie clasică despre timp, însă trebuie să vedem că aceasta se referă strict la timpul lui Dumnezeu şi nicidecum la timpul tăgăduirii de El. Timpul – zice părintele Stăniloae – este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru la această chemare! Astfel înţelegem că înaintea oricărei căderi, în care va fi să se înveşnicească răul omenirii, timpul oferit de Dumnezeu lumii este practic aşteptarea pe care Dumnezeu o are faţă de noi întru răbdare. Am zice că fiecare zi ce ni s-a dat este un semn al unei astfel de aşteptări cu care Dumnezeu ne dăruieşte, arătându-ne prin aceasta şi nădejdea Lui, dar şi încrederea Sa că stau în rostul vieţii noastre pământeşti puterea şi voinţa de a ne apropia de El.

- Nu pot să nu remarc faptul că operaţi cu termeni care se cer explicaţi: timp, durată, interval, veşnicie, eon, veacul de aici, veacul ce va să fie… Vorbind despre timp am putea simplifica în vreun fel lucrurile?! De fapt ce este timpul până la urmă?

– Mă tem că nu putem simplifica lucrurile ! S-ar pierde multe sensuri şi n-ar folosi nimănui să arătăm adevărul doar în parte. E greu să lămureşti o astfel de întrebare în sentinţe scurte, în „articole de lege”.
Părinţii Bisericii vorbesc despre o dimensiune inteligibilă a timpului ca icoană a realităţilor veşnice – şi o dimensiune sensibilă a timpului, adică o dimensiune cronologică definită ca trecut, prezent şi viitor. Prima dimensiune se supune cugetării, iar cea de-a doua cade sub simţuri. Aceasta ar fi o modalitate succintă de a vedea problema timpului.
Mai mult decât atât, părinţii vorbesc însă despre un timp văzut ca proiect, despre o veşnicie potenţială, gândită ca plan, în care se regăsesc raţiunile timpului – raţiunile lui Dumnezeu despre timp. Vorbind despre „timpul cel din veac” – un timp de la început – admitem că în eternitatea dumnezeirii nu se poate pune hotarul unui început. Acest „început” este chipul inteligibil al raţiunilor celor din veac pe care Dumnezeu le-a avut pentru lume, planul cel din veac în care, surprinzător, ne regăsim noi fiecare şi în care se regăsesc de asemenea toate amănuntele existenţei. Când spunem că am intrat în lume „din nefiinţă” şi ieşim din lume „în fiinţă” se cuvine a preciza că această nefiinţă nu este una absolută, ci este vorba despre „prezenţa” veşnicului plan al dumnezeirii de a aduce lumea la fiinţare în timp. Practic noi nu venim din nefiinţă, ci venim dintr-o veşnică prezenţă identitară dăruită nouă de Dumnezeu ca plan din veci. Mai simplu spus: Dumnezeu din veci s-a gândit la mine, a gândit despre mine, a avut un plan cu mine, a avut o menire pentru mine, un rost pentru mine. Această prezenţă este timpul ca proiect – timpul potenţial sau Veacul, căruia Sfinţii Părinţi îi spun Eon (αιον).
Mai departe se poate vorbi despre timpul cronologic, despre Chronos (χρονος) – un timp istoric, un timp înţeles ca durată, alcătuit la rândul său din delimitări precise, evenimente, procese, lucrări. Legat de tema timpului cronologic vom spune că el este oarecum relativizat de însăşi ideea că la nivelul întregului univers există un timp universal, definit de Newton ca timp absolut. Este prea mult spus „timp absolut”, numirea aceasta făcând opoziţie atributului aseităţii lui Dumnezeu. Timpul universal este un timp global care gestionează cronologia existenţei întregului univers, dar care poate fi circumscris local mişcării unor corpuri cereşti; acest timp „mecanic” este numit simplu durată şi este deodată cu începutul lumii. Nu se poate vorbi despre durată înainte de începutul lumii tocmai pentru că universul nu putea exista în afara timpului, în afara duratei. Dacă se pot da definiţii despre veşnicie în afara oricărei creaţii, definiţia duratei ţine strict de sensul creaţiei. Fericitul Augustin sancţionează interogaţia despre timpul de dinainte de creaţie, spunând că Dumnezeu plănuia atunci pedepse pentru cei care iscodeau astfel de taine, tocmai pentru că nu voieşte a înţelege timpul altfel decât ca durată. Teoria relativităţii generale, gândită de Einstein, prezintă timpul ca fiind a patra dimensiune a spaţiului, formând cu acesta un continuu spaţio-temporal curbat care la scară universală are un sens liniar, indivizibil şi fără limite. Această teorie nu-şi găseşte însă aplicabilitatea şi la scară mică. Cercetările în domeniul fizicii cuantice revelează faptul că timpul este discontinuu, este divizibil, este finit şi limitat. Limita timpului dincolo de care ştiinţa nu poate trece, numita şi constanta Planck, este definiţia ştiinţifică a timpului iniţial care poate fi calculat numai până la nivelul valorii de 10-43 secunde. Dincolo de acest prag temporal cercetarea nu mai poate aduce absolut nici o dovadă relevantă ştiinţific.
Antinomia acestor două definiţii se încearcă a fi rezolvată prin teoria unificată a universului care mai este numită şi teoria stringurilor. Aceasta postulează că ingredientele fundamentale ale naturii nu sunt particulele punctuale zero-dimensionale, ci filamentele unidimensionale numite corzi (stringuri). Astfel, spaţiul-timpul este conceptualizat şi gândit, potrivit acestei teorii, ca o minge ale cărei limite sunt de negăsit indiferent în ce direcţie înaintezi, dar a cărei suprafaţă este finită. Ideea că spaţiu-timpul are o întindere finită, dar nu şi singularităţi care ar fi capabile să o limiteze, apare în varianta lui Stephen Hawking (foto) care susţine că timpul apare în acelaşi timp şi nelimitat prin natura lui circulară şi reversibilă, dar şi finit ca şi conceptualizare. O altă teorie avansează ideea că timpul este discontinuu şi astfel istoria universului este un fel de sumă de felii discrete spaţio-temporale.

Nouă, creştinilor, ne este de-ajuns să ştim că începutul timpului este deodată cu zidirea universului şi că acesta a fost adus de Dumnezeu în fiinţă din nimic. Este măsura precisă a unui adevăr neschimbabil. Dacă lumea este adusă la existenţă din nimic, prin voia lui Dumnezeu, înseamnă că această aducere presupune şi ridicarea ei la înălţimea unei transfigurări egale cu înălţimea raţiunilor dumnezeieşti investite în ea. Începutul timpului este de fapt coborârea raţiunilor potenţiale din eternitatea judecăţilor lui Dumnezeu, de la un sens inteligibil spre unul sensibil, prin lucrarea Cuvântului, a Logosului. Timpul înţeles ca durată îşi are originea în voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu coboară în timp prin Logos ca să dea posibilitate lumii să urce în timp, prin Logos, spre desăvârşire. Creaţia relaţiei spaţiu-timp este expresia unei ordini desăvârşite instituite de Dumnezeu din veci (ca plan) şi aşezate ca lucrare, prin care se aduce la transfigurare lumea. Timpul sub aspectul trecerii dinspre trecut prin prezent spre viitor conţine în sine proiectul acestei ordini implicite a rosturilor Dumnezeieşti plănuite în eon. Veşnicia potenţială trece prin timp pentru a da sens celor create să participe dincolo de această trecere la plenitudinea unui nou aşezământ – un Cer nou şi un Pământ nou! Prin Naşterea lui Hristos eternitatea se umple de timp, iar prin Înviere timpul se umple de eternitate. Îndumnezeirea va fi sfârşitul desăvârşit al tuturor timpurilor şi veacurilor. Aşadar, în Hristos nu se transfigurează numai natura umană, ci natura tuturor celor create se ridică prin timp spre raţiunea unui timp înveşnicit.
Timpul înveşnicit, Kairosul (καιρός), este proiecţia spirituală a unui parcurs universal temporal – şi un timp al eternităţii dumnezeieşti care nu se confundă cu eternitatea divină, dar este chemat spre ea.
Timpul înveşnicit este tot una cu timpul liturgic, iar timpul liturgic este eonul în desfăşurare plenară. În Liturghie, care accesează liniar o temporalitate istorică rememorând-o şi redescoperind-o ecclesial, eonul se deschide, se face la rândul său accesibil, revelat într-o măsură participativă posibilă omului. Planul liturgic traversat de eon sintetizează imnologic relaţia creaturii cu Dumnezeu, eternizând-o şi antrenând în ea puterile veacului viitor. Eternizarea acestei iubiri este Kairosul sau timpul plinirii, ori timpul plinit. Cu alte cuvinte, Eonul trece prin Liturghie – gândită ca timp al reciprocităţii iubirii dintre Dumnezeu şi om – spre a se descoperi dincolo de veacuri, în veacul ce va să fie ca şi Kairos. Această minune se petrece în Hristos, Logosul cel dintru început care face posibilă trecerea prin timp spre eternitate. Prin arătarea Sa pe Tabor, Fiul lui Dumnezeu avea să arate în ceea ce era muritor, adică în trup, semnele vădite ale nemuririi şi ale înveşnicirii. Lumina de pe Tabor era semnul inteligibil al infinităţii ascunse dincolo de timp. Raţiunea tuturor celor ce se mişcă sub timp ajung în final la capăt, iar capătul dintru începutul şi de la sfârşitul timpurilor este Hristos, Alfa şi Omega (Apocalipsa 21, 6; 22, 13). Prin Hristos se petrece ieşirea din timp a rosturilor şi intrarea într-o vreme a plinirii, în Împărăţia cea de peste veac, în Eshaton. El deschide lumii perspectiva eternităţii dincolo de uşa care păstrează tainic „păşunea” unui orizont nesfârşit al iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Hristos este uşa de intrare în Împărăţia acestei iubiri şi uşa de ieşire din înţelesurile cele slabe ale lumii de aici. Timpul liturgic devine un vas cuprinzător al veşniciei, ca să rămână în conştiinţa ecclesiei ca o icoană a tainelor celor de peste veac. O astfel de icoană este icoana unui extaz unic: o dezvăluire totală, eshatologică, cu care Pavel s-a întâlnit spre a zice: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).

- Nu întâmplător am dus în discuţie un asemenea subiect. În câteva zile ne vom întâlni cu „Timpul” Triodului. De ce a fost nevoie ca Biserica creştină să „împartă” timpul liturgic (bisericesc) în trei mari perioade? Şi ce semnificaţie are fiecare perioadă în parte?

- Am să vă răspund scurt. Cele trei mari perioade în care se înmănunchează timpul anului bisericesc sunt trei mari ere spirituale ale umanităţii pe care noi, creştinii, încercăm a le recupera în viaţa noastră:
Octoihul – vremea creaţiei lumii, a pregătirii neamului omenesc pentru primirea Mântuitorului, vremea prefigurării şi chiar a arătării lucrării Sale publice;
Patruzecimea – este actualizarea şi sincronizarea în timpul nostru a unui timp în care Hristos Mântuitorul Şi-a petrecut anii Săi de lucrare în lume, ca Om. Este vreme de post pentru că acum Mirele s-a luat de la noi şi ne-a lăsat întru tânguire să Îl aşteptăm cu candelele aprinse în miezul Nopţii acestei lumi, după cuvântul Scripturii care zice: „Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti”(Matei 9,15);
Penticostarul: este pe de o parte expresia în oglindă a unei „patruzecimi” transfigurate, în vremea căreia trăim intens prezenţa Mirelui, ca Cel ce ne-a răscumpărat prin jertfă din moarte şi ne-a adus împreună cu El la Înviere, iar pe de cealaltă parte reprezintă sensul rămânerii în Ierusalimul cel de Sus al acestei înţelegeri până la vremea Botezului cu Foc – şi este vorba aici de botezul dragostei şi al doririi de Dumnezeu care plineşte timpul de aici şi pe cel din Eshaton.

- Înţeleg că anul bisericesc se concentrează în jurul acestei patruzecimi a postului, adică în jurul unui timp al Mântuitorului despre care spuneţi că se sincronizează cu timpul nostru. Dacă este vorba despre recuperarea memoriei „anilor Mântuitorului” petrecuţi în lume, de ce credeţi că a păstrat Biserica un post de patruzeci de zile şi nu a rânduit unul de treizeci şi trei de zile – cât a trăit realmente Domnul Hristos pe pământ?! Nu vi se pare o nepotrivire?!

- Nicidecum! Mă siliţi cu această întrebare să vă vorbesc despre semnificaţia pe care o poartă numărul patruzeci în istoria mântuirii poporului lui Dumnezeu din vechime. Am să vă spun fugitiv că numărul patruzeci este legat atât de vremea cât a fost potop pe pământ, cât şi de peregrinarea poporului evreu prin pustie, de vremea şederii lui Moise în Munte când a primit Tablele Legii, de vremea domniei lui David – care este prototipul uman al lui Hristos, dar şi părinte consangvin al Său; este legat şi de vremea petrecută în post de către Mântuitorul în pustia Carantaniei când a fost ispitit de diavol pentru că flămânzise; patruzeci de zile sunt între Înviere şi Înălţare şi asta ar trebui să ne fie de ajuns ca argument. Ce legătură să fie între toate acestea şi anii de vieţuire a Domnului pe pământ?!
Nu ţin neapărat să surprind pe nimeni! Am să vă mărturisesc însă ceva care dintru început, de când am aflat, m-a surprins şi pe mine: Mântuitorul nu a trăit treizeci şi trei de ani pe pământ, ci patruzeci de ani. Lucrez acum la o teză despre acest fapt şi am argumentul să demonstrez că Dionisie Exiguul nu a greşit începutul erei creştine doar cu patru ani, ci cu şapte ani. Aceasta se demonstrează plecând de la calculul Sărbătorii Curăţirii de la 10 Tişri în care arhiereul intra o singură dată pe an în Sfânta Sfintelor. Despre aceasta găsim un paralelism între textele de la Ieşire (30, 10) – „Aaron va săvârşi jertfa de curăţire peste coarnele lui (jertfelnicului) o dată pe an; cu sânge din jertfa de curăţire cea pentru păcat îl va curăţi el o dată pe an; în neamul vostru aceasta este mare sfinţenie înaintea Domnului” – şi Evrei (9, 6-7) – „preoţii intrau totdeauna în cortul cel dintâi, săvârşind slujbele dumnezeieşti; în cel de-al doilea însă numai arhiereul, o dată pe an, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru greşelile poporului”.
Există aşadar temeiuri că Proorocul Zaharia a intrat în Sfânta Sfintelor să tămâieze la 10 Tişri a anului evreiesc 3753, acesta însemnând anul 9 î.Hr. Singurul an, anterior Naşterii Domnului, în care sărbătoarea iudaică de la 10 Tişri a căzut în data de 23 septembrie, aşa cum se consemnează şi în calendarul ortodox, ca dată privind vestirea zămislirii Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, este anul 9 î.Hr. Din septembrie anul 9 î.Hr. şi până în martie anul 8 î.Hr. trec şase luni, iar în finalul anului 8 şi începutul anului 7 se naşte Mântuitorul Hristos, în proximitatea solstiţiului de iarnă. La acestea am a adăuga dovezi despre faptul că anul morţii Domnului nu este anul 30 d.Hr., ci anul 33, care a şi rămas în conştiinţa unora dintre noi ca măsură a vârstei lui Hristos. Din anul 7 î.Hr. şi până în anul 33 d.Hr. sunt întocmai patruzeci de ani.
Aşa se explică accentul deosebit care cade în istoria mântuirii pe numărul acesta pe care, cu puţină atenţie, îl veţi descoperi chiar şi în cartea neamurilor de la Avraam la Hristos arătată în capitolul întâi al Evangheliei după Matei. Cele trei serii de câte paisprezece neamuri unite între ele prin numele a doi descendenţi care se repetă de două ori fiecare: este vorba despre regele David şi despre Iehonia din vremea strămutării în Babilon, nume care sunt luate în calcul atât în seria ascendentă cât şi în cea descendentă. Altminteri neamurile de la Avraam la Hristos sunt întocmai patruzeci, iar cele de la Adam la Hristos sunt şaptezeci şi două de neamuri, exact atâţia câţi ucenici a trimis Domnul Hristos prin cetăţi înaintea feţei Sale, după cum zice: „Iar după acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale” (Luca 10, 1). Despre ucenicii cei doisprezece şi despre cei şaptezeci şi doi găsim o prefigurare în cartea III Ezdra (cap. 8, 67-68). Acolo se arată ce fel de jertfe au adus lui Dumnezeu Israel: „cei din robie au adus jertfe Domnului Dumnezeului lui Israel, doisprezece junci pentru tot Israelul …şi miei şaptezeci şi doi”!

- Despre „timp” s-a scris mult atât de către teologi cât şi de către filosofi, poeţi sau scriitori…Personal, ce lecturi ziditoare în acest sens recomandaţi spre o adevărată şi corectă înţelegere a acestui subiect?

Sunt foarte multe! Pe una deja am citat-o – este vorba despre lucrarea Sfântului Maxim Mărturisitorul – Ambigua – vol. 80 din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, apărută în 1983 la Bucureşti la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Iisus – un profil biografic, scrisă de Armand Puig şi apărută la Bucureşti, la Editura Meronia în 2007; Timpul, o fenomenologie teologică – scrisă de Jean-Yves Lacoste, apărută la Editura Deisis în 2005; Experienţă şi Absolut, de acelaşi autor apărută la aceeaşi editură în 2001; Paştele în Biserica Primară (Easter in the Early Church) de Raniero Cantalamessa, publicată în 1993 în The Liturgical Press – Minnesota; Ştiinţă şi credinţă a lui Jean-Pierre Lonchamp, apărută la Editura Eonul Dogmatic în 2003; Teologie Ortodoxă şi ştiinţă a autorilor Adrian Lemeni şi Răzvan Andrei Ionescu, apărută la Editura IBM al BOR în 2006; Calendarele în manuscrisele de la Marea Moartă (Calendars în the Dead Sea scrolls) lucrare elaborată de James C. Vanderkam şi publicată la Londra în 1998; Ştiinţă şi religie a autorilor Magda Stavinschi şi Basarab Nicolescu, apărută la Eonul Dogmatic în 2002… şi multe altele.

- Vă mulţumim pentru amabilitatea de a ne oferi acest timp şi vă dorim bucuria celor mai frumoase împliniri.

Şi eu vă mulţumesc şi vă invit să răscumpărăm împreună în rugăciune timpul pierdut, în orice loc şi în orice chip. Doamne ajută!

A consemnat
preot Florin Narcis Iordache