pridvorul lui laurentiu dumitru

Un ziarist printre teologi

Gandalf şi Aragorn

Cristian Cocea

După ce-a silabisit titlurile de pe cărţile din bibliotecă, Matei m-a întrebat: “Auzi, care e treaba cu Biserica asta? Şi ce legătură are ea cu Statul?”. Matei e nepotul meu, are 15 ani şi e fan Tolkien, aşa că i-am răspuns: „Cum ce legătură? Ca între Gandalf şi Aragorn, în Stăpînul inelelor… Fiecare luptă împotriva răului, cu mijloacele lui. Gandalf, ai văzut, e mai bătrîn şi mai înţelept, ştie multe, a văzut multe. El invocă Lumina şi pune pe fugă creaturile din infern. Aragorn îi conduce pe oameni, îi însufleţeşte cu discursuri, îi vindecă… Împreună, Vrăjitorul şi Regele, fac un cuplu redutabil, nu?”. Matei a dat din cap, pe jumătate sceptic, pe jumătate mulţumit…

Trebuie să recunoaşteţi că m-am descurcat binişor. Păi cum puteam să-i explic mai bine unui adolescent al secolului XXI întreaga istorie a relaţiei dintre puterea sacerdotală şi cea temporală, dintre Papă şi Rege? Dacă ar fi fost un tînăr din Evul Mediu, n-aveam probleme! Atunci se rezolvase problema… În 22 de cărţi, sub titlul „De civitate Dei” (Despre Cetatea lui Dumnezeu), Fericitul Augustin, episcop de Hipona, teolog, părinte al Bisericii, stabilise un canon de înţelegere a Istoriei. El considera că oamenii au de ales între a trăi în Cetatea lui Dumnezeu, condusă după reguli pămînteşti şi cereşti, sau în aceea a Satanei, coruptă şi decăzută. A fi bun cetăţean însemna nu numai plata impozitelor şi taxelor ci şi respectarea virtuţilor creştine! Mai mult, orice om avea datoria de a se înrola în Armiile Binelui (Militia Christi), răspunzînd chemării clopotului ce avea să sune din cea mai înaltă clădire din aşezare, Biserica, locul de unde se guverna comunitatea. Puterea temporală şi cea sacerdotală nu puteau fi despărţite.

Dar pentru omul de astăzi (nu numai pentru un copil…), asta pare de neînţeles. Peste noi au trecut Cruciadele, Renaşterea, Iluminismul…. În Vest, modernitatea a împărţit Imperiul creştin în state naţionale iar Biserica şi-a pierdut dreptul de a legifera. Statul laic i-a smuls din mîini monopolul violenţei legitime! În Est, biserica ortodoxă s-a spart în biserici naţionale, pe care şi le dispută Constantinopolul şi Moscova. „Cetatea lui Dumnezeu” a fost alungată în ceruri, lăsînd loc pe pămînt marilor descoperiri geografice şi exploziei tehnologice. S-au purtat două războaie mondiale, s-au inventat arme capabile să aducă extincţia speciei umane. Gandalf şi Aragorn nu mai lucrează împreună… Mai mult, par a căuta să-şi fericească supuşii, făcînd abstracţie unul de celălalt. Europa a traversat deşertul ateismului de stat, în experimentul comunist, în timp ce lumea arabă s-a confruntat (şi încă se confruntă) cu teocraţii agresive şi cu terorism islamic. Ce rezultate îngrozitoare…

În cea mai recentă enciclică a Suveranului Pontif, intitulată Spe salvi („Mîntuire prin speranţă”), se pune degetul pe rană. Nici un sistem politic nu poate să construiască o lume perfectă, pentru că încalcă liberul arbitru cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu. Cred că şi reciproca e valabilă – nici o religie nu poate pretinde că va naşte un stat perfect. Noroc cu basmele. Acolo, regii şi vrăjitorii luptă, încă, umăr la umăr, împotriva armatelor Răului…