pridvorul lui laurentiu dumitru

Lev Nicolaevici Tolstoi – Moartea lui Ivan Ilici (71:14)

Nu se poate, nu se poate si totusi asa este. Intr-o zi, Ivan Ilici intelege ca e muritor. A invatat asta si la scoala: oamenii sunt muritori, Caius este om, deci Caius este muritor. Omul in general trebuie sa moara. El insa nu e om in general, el nu este Caius, el e Ivan Ilici! El e un om care a avut intotdeauna un trai placut, cuviincios, conform cu regulile societatii. De aici incepe una dintre cele mai rascolitoare carti care s-au scris vreodata. Moartea lui Ivan Ilici este mai ales viata lui Ivan Ilici. Viata uitucului Ivan Ilici. Viata muritorului Ivan Ilici.

***

Moartea lui Ivan Ilici
Octavian Darmanescu (“Convertirea prin literatură”)

Există oameni care nu ajung niciodată la momentul clar al vieţii lor în care să vadă bine drumul pe care ar fi trebuit să meargă. Există oameni care nu ating niciodată sentimentul lucidităţii alegerii celui mai bun mijloc pentru un scop major – de altfel, nici nu şi-l propun, din moment ce submediocritatea funcţionează la ei ca instinct de conservare. Pe aceşti oameni i-a văzut Tolstoi trăind degeaba. Pentru aceşti oameni a scris Lev Nicolaevici Tolstoi (1828-1910) nuvela Moartea lui Ivan Ilici (1886), o povestire care contrabalansează estetic o întreagă literatură.
Prefaţând versiunea franceză din 1964, Emil Cioran scria despre cei ce se încăpăţânează să uite că sunt datori cu o moarte: „Niciodată un Tolstoi nu va le va ierta fericirea de a nu o cunoaşte, şi el îi va pedepsi, obligându-i să o simtă, descriind-o cu o minuţie ce o transformă în ceva respingător şi totodată caraghios. Arta lui va consta în a face din orice agonie agonia însăşi şi în a-l sili pe cititor să-şi repete, îngrozit şi fascinat: Deci aşa se moare!” (Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, trad. C. Clejan, prefaţă Emil Cioran, Humanitas, 2002, p. 6). Povestea este simplă prin epic, cinică prin dramatism: un judecător de 45 de ani perfect sănătos, cu o carieră strălucită, cade de pe scară, se loveşte şi moare după trei luni, după o cruntă suferinţă. Tolstoi este corect, plimbându-ne şi prin lumea păţitului înainte de accident: eternele ambiţii carieriste, eternele tinereţi cheflii, eterna soţie care se îngraşă, eternii copii, inevitabili, eterna complezenţă vizavi de lumea de afară, eternele certuri din propria ogradă. Însă Ivan Ilici nu este încremenit în cutume: mereu pe valul modei, savurează tot ce e nou, are cultul etichetei, trăieşte europeneşte într-o Rusie de sec. XIX, rămasă tot medievală.
Ivan Ilici este definiţia omului comun. Tolstoi îl construise perfect pentru ce avea să-i pregătească. Cel mai comun om posibil, care învăţase cuminte şi cu unghiuţele tăiate la şcoala vieţii, fără întrebări prea mari şi incomode asupra sensului general al lucrurilor. Până când începe să-şi dea seama că după căzătură rinichiul i s-a deplasat. Scriitorul notează rece spaimele omului care începe să se gândească la moarte. „Intestinul gros! Rinichiul! Îşi spuse. Nu-i vorba nici de intestinul gros, nici de rinichi; e vorba de viaţă şi de … moarte. Da, am avut viaţă în mine şi acum se duce, pleacă şi n-o pot ţine. Da. De ce să mă amăgesc?” (op. cit., p.88). Boala evoluează rapid, antrenând agonia omului luat prin surprindere tocmai în zenitul existenţei lui. Cu pupilele dilatate, slăbit şi nervos, Ivan Ilici îşi recapitulează viaţa, căutând unde a greşit. Dar Ivan Ilici făcuse tot ce trebuia făcut, urmase drumul tuturor, nu se abătuse nicidecum pe căi aspre şi periculoase. A fost mereu un jovial, n-a căutat cearta şi, cu toate că a putut să-i bage pe mulţi la răcoare, a iertat. „Exemplul de silogism pe care-l învăţase din cartea de logică a Kizeveter – Caius este un om, oamenii sunt muritori, deci Caius este muritor – i se păruse toată viaţa valabil numai în ceea ce-l privea pe Caius, dar nu şi în ceea ce-l priveşte pe el” (op. cit., p. 92).
Dar Tolstoi este generos cu Ivan Ilici, trimiţându-i-l pe servitorul Gherasim, îngerul cel bun al acestei cărţi triste. Mujic tânăr, sănătos, smerit şi înţelept ca toţi ţăranii, Gherasim îşi ajută stăpânul muribund din cel mai natural sentiment de milă creştinească. Prin sluga Gherasim descoperă boierul că trăise aiurea, o ecuaţie existenţială precară în lumea lui mare şi calpă. Lui Ivan Ilici îi cresc alţi ochi: tot ce-l înconjura, inclusiv familia, pe care o incomoda cu boala lui ivită din senin, era minciună şi ipocrizie. „Tot ce-a constituit şi mai constituie viaţa ta nu e decât minciună, o înşelătorie care nu-ţi îngăduie să vezi nici viaţa, nici moartea” (p. 131). Urmară trei zile de urlet deznădăjduit, „atât de înspăimântător, încât nu puteai să-l asculţi nici chiar de după două rânduri de uşi fără a te îngrozi” (p. 132).
Ivan Ilici în ultimul ceas al vieţii, grijit şi cuprins de fierbinţeala unui sânge nou: nu mai ura, ci îi era milă. De toţi şi de toate. „Îşi căuta teama de moarte pe care o simţise înainte şi n-o mai găsi. Unde e? Care moarte? Nu mai exista nici o teamă, pentru că nu mai exista moartea. În locul morţii era lumină – Va să zică asta e! – exclamă deodată cu glas tare. Ce bucurie!”. Tolstoi i-a acordat personajului său ocazia de a muri împăcat. Însă acesta este numai un bonus pentru suferinţă, deoarece greutatea nuvelei se află în altă parte: „povestea tristă a unui om care şi-a pierdut sufletul trăind ca toţi ceilalţi, prefăcându-se a fi fericit” (Viktor Şklovski, Lev Tolstoi, Ed. Eminescu, 1986, p. 487). Există însă şi critici optimişti, care accentuează purificarea prin suferinţă a lui Ivan Ilici, care i-a descoperit „dragostea ca lege comună vieţii şi morţii, lege pe care măcar moartea, în ultima clipă a vieţii, se cuvine să i-o retransmită, luminând-o. Prin iubire moare însăşi moartea şi viaţa renaşte, măcar în ultima clipă, ca să-i asigure eternitatea” (Ion Ianoşi, Tolstoi – Romanul unei drame, Ed. Universitas, p. 215).
Tolstoi a dedicat această nuvelă, aproape perfectă estetic-literar, soţiei sale, Sofia Andreevna, cu care avea un menaj imposibil. Ea era „dotată cu bun simţ, adică cu o sumă de prejudecăţi ale vremii sale” (Viktor Şklovski, op. cit., p. 497).

Octavian Dărmănescu
de mai sus
apare in
cartea
“Convertirea prin literatura”

Comanda online